Munca, cu obiectivele și rutina, era poate lucrul pe care îl cunoșteau cel mai bine cei care îl ascultau pe Isus. Iată de ce despre aceasta este vorba atât de des în predicarea sa, prezentată din unghiuri foarte diferite. Astfel, semănătorul, care seamănă pe câmp, negustorul care caută perle scumpe, pescarul care își aruncă plasa în mare… Într-o zi, pentru a explica ceva la fel de important ca maniera în care Dumnezeu acționează în lume, el a evocat o muncă ancestrală: a face pâine. „Cu ce voi asemăna împărăția lui Dumnezeu? Este asemenea cu plămada, pe care o femeie, luând-o, o ascunde în trei măsuri de făină, până când dospește totul” (Lc 13,20-21). Așa se întâmplă și cu Împărăția lui Dumnezeu în istorie: cot la cot cu noi, în regatul muncii noastre cotidiene, drojdia inserată în munca lui Dumnezeu pentru a transforma lumea din interior. După cum a spus-o altădată Dumnezeu: „Tatăl meu lucrează până acum, lucrez și eu” (In 5,17).

Datorită femeii care pune drojdia în făină, Domnul îmbracă cu o mare demnitate o muncă ce, deși normală, ar putea părea auditorilor săi scoasă din context. Într-adevăr, cei care l-au ascultat își imaginaseră poate că, pentru a prezenta ceva atât de transcendental ca Împărăția lui Dumnezeu, ar fi fost mai bine să se evoce munca unui nobil din epocă ori lucrările celor care se ocupau cu problemele spirituale. Însă, Isus, fiind Fiul celui Preaînalt, exercitase o muncă manuală, foarte simplă. Așadar, în loc să evoce un post cu o funcție politică, o eficacitate economică sau un prestigiu social, El s-a gândit la acești oameni discreți care se scoală devreme, înaintea tuturor, pentru ca pâinea micului dejun să ajungă la timp, „la țanc”, ceea ce înseamnă cel mult câteva ore.

Trei măsuri de făină

Prezentând scena acestei femei care pregătește coca, Isus menționează un detaliu dintre cele mai interesante: cantitatea de făină. În lumea evreiască a epocii, trei măsuri de făină corespundeau la aproape douăzeci și două kilograme de cocă, din care se prepara pâine pentru aproximativ o sută de persoane. O asemenea cantitate de făină ne face să înțelegem că această femeie nu muncea numai pentru familia sa, cât de numeroasă ar fi fost ea. Munca sa pare să acopere mai degrabă nevoia comunității. Nu este greu, deci, să ne-o imaginăm în munca sa, gândind la toți cei ce urmau să se bucure de această pâine. Așa este cu orice muncă: activitatea noastră ne pune în raport cu ceilalți și ne plasează într-un loc, de unde putem contribui la binele celorlalți. De facto, „bucuriile cele mai intense ale vieții izvorăsc atunci când îi putem face pe alții fericiți, în anticiparea cerului. Trebuie amintită vesela scenă a filmului „Festinul lui Babette”, în care generoasa bucătăreasă primește o profundă recunoștință și un elogiu: „Cu tine, ne vom ospăta ca îngerii!”. Este plăcută și reconfortantă bucuria de a contribui să faci plăcere altora, să-i vezi că se bucură” ^[1].

O asemenea considerabilă cantitate de pâine, destinată la atâta lume, necesita o perioadă de timp și un efort important. Însă, această femeie face față provocării și perseverează în muncă „până ce plămada crește ” (Lc 13,21). Să încheie munca începută și să o încheie cu bine cere forță, concentrare, perseverență, punctualitate… pentru a munci ca această femeie, trebuie să treci peste lene, de obicei „primul front pe care se bate” ^[2]. În acest sens, știm că sfântul Paul nu a ezitat să corijeze lenea care pusese stăpânire pe primii creștini din Tesalonic. Estimând că a doua venire a Domnului era iminentă, unii dintre ei gândeau că munca nu are sens; de atunci, ei duceau „o viață dezordonată, nefăcând nimic”. Totuși, sfântul Paul le-a spus: „Dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce”(2 Tes 3,10-11).

Prelatul nostru ne-a vorbit despre posibilitățile muncii, înțelegând prin aceasta și pe cea care cere mai mult efort,cu condiția ca noi să vedem prin aceasta o legătură de dragoste și de libertate. „Putem face, cu bucurie , și nu fără voie, ceea ce costă, ceea ce displace, dacă o facem din iubire și cu iubire, și prin urmare, liber” ^[3]. Aceasta presupune și dificultățile ce rezultă din situația profesională a fiecăruia, cum sunt șomajul sau boala, pierderea energiei antrenată de trecerea ineluctabilă a timpului, sau de tensiunea și incertitudinile din sectorul profesional, etc. Sfântul Josemaría, conștient de caracterul obișnuit al acestui gen de situații, spunea cu realism: „Boala și bătrânețea, când sosesc, se transformă în muncă profesională. Nu există deci întrerupere în urmărirea sfințeniei, după spiritul Lucrării, care ca ușa pe balamale, se sprijină pe munca profesională” ^[4].

Când iubirea este foarte prezentă

Numeroase sunt motivele care incită la perseverarea într-o muncă cinstită: responsabilitatea de a-i face să meargă înainte pe cei ce depind de noi, dorința de a-i servi pe ceilalți, idealul de a crea ceva nou, etc. Totuși, și bunele intenții pot în mod progresiv să ia una dintre formele iubirii proprii, cum este dorința de a fi recunoscut, de a străluci sau de a face figură bună în fața celorlalți. Altă dată, tentația de a munci prea mult ne asaltează: o deviație subtilă, deghizată în virtute. Perfecționismul, eficacitatea cu orice preț „workaholism-ul” (dependența de muncă), stau la originea acestui gen de dezordine. Ceea ce nu era la început decât un angajament pentru a face bine lucrurile, eficace, poate degenera în ceea ce sfântul Josemaría numea „profesionalită” ^[5]: a se investi prea mult în muncă fără a consacra timp oportun celorlalți.„ Munca voastră, scria el într-o zi, trebuie să fie responsabilă, perfectă, în măsura în care munca umană poate să fie perfectă: lucrează cu dragoste de Dumnezeu, dar păstrând în suflet că mai binele este adesea dușmanul binelui. Fă lucrurile bine, fără mânie, nici obsesie, ci terminându-le, punând mereu ultima piatră și gândind la detalii” ^[6].

Problema pusă de „profesionalită” nu este atât modul de a lucra, cât locul ce se acordă muncii în ansamblul vieții. Este foarte oportun, și pentru sănătatea mintală și corporală, să nu se piardă din vedere că scopul muncii este o misiune uriașă, care dă sens existenței unei fiice sau unui fiu al lui Dumnezeu. Prudența ne va ajuta să ne integrăm munca, aici și acum, într-un orizont trecând dincolo de munca însăși. Un orizont făcut nu din obiective, nici termene ci din persoane: să începem prin Dumnezeu care contează pe aceste momente, în care noi avem grijă, în mod deosebit, de relațiile noastre cu El, apoi de relațiile noastre cu cei ce ne înconjoară, care au nevoie de timpul nostru, de afecțiunea noastră și de atenția noastră, știind că și acolo, Domnul ne așteaptă.

Imaginea femeii care frământă pâinea scoate în evidență cel mai bun motiv pentru a munci. Cu munca sa, ea face un dar, o binecuvântare; în afară de pâine, această femeie oferă iubire, căci dacă oferim un cadou cuiva „primul dar pe care îl facem cuiva este iubirea, care ne face să-i dorim binele” ^[7]. Această femeie nu s-a limitat să-i dea ce i se cuvine aproapelui său. Căci, îndată ce intervine iubirea, pe tine însuși trebuie să te oferi. De aceea sfântul Josemaría spunea că noi nu putem să ne limităm „să facem lucruri, să fabricăm obiecte. Munca se naște din iubire, manifestă iubire și își impune iubire” ^[8]. Dacă cineva se apropie astfel de noi, simțim iubire, pentru că intrăm în logica dăruirii de sine: o iubire dă naștere alteia, după cum un zâmbet dă naștere altuia și transformă astfel inimile, una după alta. Iubirea acestei femei, expresia iubirii de Dumnezeu, este plămada vie care, cu titlul de dar, îi transformă pe cei ce primesc pâinea pe care au frământat-o mâinile ei.

Lumea întreagă este un altar pentru noi

Cele trei măsuri de făină au o altă semnificație, pe care noi o înțelegem bine pornind de la precedentele sale biblice: este vorba despre aceeași măsură pe care Abraham și Sara au oferit-o celor trei bărbați misterioși care i-au vizitat la Mambre (cf. Gn 18,6). Este de asemenea măsura pe care Ghedeon a folosit-o spre a oferi un sacrificiu, pe care Domnul l-a consumat prin flacăra unui înger (cf. Jud, 19-21). Se poate ca, pentru unul sau altul dintre evreii care îl ascultau pe Isus, singura mențiune despre măsura de făină să fie evocată de aceste acțiuni sacre (chiar dacă sacrificiile se făceau fără drojdie). Prin această referință, Domnul pare că vrea să ne spună că munca făcută de această femeie este o ofrandă oferită lui Dumnezeu, ca a noastră, dacă noi o unim cu Sfânta Liturghie. Astfel, noi transformăm umanul, orele noastre de muncă, în ceva sfânt. Atunci, această frumoasă formulă devine o realitate: „lumea întreagă […] este un altar pentru noi” ^[9].

Sfântul Josemaría ne încuraja să facem din Euharistie „centrul vieții interioare, pentru ca noi să știm să fim cu Cristos, ținându-i companie întreaga zi, uniți strâns cu sacrificiul său: acesta este sensul întregii noastre munci. Iar aceasta ne va conduce de-a lungul zilei să-i spunem Domnului că noi ne oferim prin el, cu el și în el lui Dumnezeu Tatăl, unindu-ne tuturor intențiilor sale, în numele întregii creaturi. Dacă trăim astfel, întreaga noastră zi va fi o liturghie” ^[10].

Imaginea acestei femei, cu mâinile în făină, amintește cu siguranță de copilăria lui Isus. Cine știe? Este vorba, poate, despre mama sa, sfânta Maria, care a pregătit de atâtea ori pâinea. Ne-o imaginăm foarte concentrată asupra muncii sale, făcând necesarul pentru ca procesul natural al dospirii să-și urmeze cursul. La fel este și cu munca noastră, dacă o facem în fața lui Dumnezeu, dacă îi permitem să se servească de eforturile noastre spre a-și extinde împărăția, grație plămezii divine. Este ceea ce l-a făcut pe sfântul Josemaría să vadă: „Văd deja, de-a lungul anilor, până la ultimul dintre copiii mei […] să muncești în profesie, cu înțelepciunea unui artist, fericirea unui poet, siguranța unui profesor și o modestie mai convingătoare decât elocvența, căutând perfecțiunea creștină în profesie și în starea ta în lume, pentru binele întregii umanități” ^[11].

Javier del Castillo

^[1] PapaFrancisc, Exhort. ap. Amoris lætitia, nr 129.

^[2] Sfântul Josemaría, Scrisori 2, nr. 10.

^[3] Mons. Fernando Ocáriz, Scrisori pastorale, 9 ianuarie 2018, nr. 6.

^[4] Sfântul Josemaría, note luate cu prilejul predicii: citate de E. Burkhart, J. López, Vida cotidiana y santidad en la enseñanza de San Josemaría, Rialp, Madrid 2013, vol. III, p. 165.

^[5] Cf. Sfântul Josemaría, Brazdă, nr. 502.

^[6] Sfântul Josemaría, Scrisori 36, nr. 38; citat din E. Burkhart, J. López, Vida cotidiana y santidad en la enseñanza de San Josemaría, Rialp, Madrid 2013, vol. III, p. 165.

^[7] Sfântul Toma din Aquino, Summa Theologiae, I, q. 38, a. 2, r.

^[8] Sfântul Josemaría, Este Cristos care trece, nr. 48.

^[9] Sfântul Josemaría, note luate cu prilejul unei meditații, 19 mar 1968. Citat din J. Echevarria, Vivir la Santa Misa, Rialp, Madrid 2010, p. 17.

^[10] Sfântul Josemaría, note luate cu ocazia predicării, 27 mai 1962.

^[11] SfântulJosémaria, Scrisori 3, nr. 4.