O căutare neîncetată a lui Dumnezeu. Așa a fost viața sfântului Augustin: o căutare pasionantă, negăsind întotdeauna căile ce conduc spre el. În anii tinereții sale, era foarte interesat de scrierile și admirația declanșată de talentele retorice ale altora. Uneori elanurile sale îl îndepărtau mai degrabă de Dumnezeu și chiar a îmbrățișat moduri de gândire care îl îndepărtau de credință. Totuși, căutarea adevărului și lectura Sfintei Scripturi l-au apropiat încetul cu încetul de creștinism. Având poate în suflet acest proces și după ce a făcut cunoștință cu un mare număr de filozofi, cu care împărtășea neliniștile sale, fără să fi ajuns până la Cristos, a scris că oricât de numeroase și pertinente ar fi raționamentele „nu toată lumea găsește drumul. Câțiva filozofi chiar profani au văzut în Dumnezeu o viață eternă și imuabilă, inteligibilă și inteligentă, înțeleaptă și principiul întregii înțelepciuni; în el au văzut un adevăr ferm, stabil, invariabil și conținând ideile și formele tuturor creaturilor. Din nefericire, ei nu l-au văzut decât de departe […]. Cristos este deci în sânul Tatălui său adevărul și viața, iar cum noi nu avem mijlocul de a ne reuni cu acest adevăr, el, Fiul lui Dumnezeu, care este veșnic cu Tatăl său adevărul și viața, s-a făcut om ca să devină calea noastră. Urmează această cale a umanității sale și vei ajunge la divinitate” ^[1].

Ajungem la Dumnezeu prin Cristos

Nu este poate greu de înțeles că pe Dumnezeu îl căutăm, pe el care ne așteaptă la sfârșitul călătoriei. Totodată are aceeași origine ca noi: descoperim în noi un elan și bănuim că vine de la el. Totuși, a înțelege că Dumnezeu este calea se poate revela un pic mai complicat. Desigur că, pentru ca noi să putem parcurge această cale, l-a trimis pe propriul său Fiu în lume: pe el, noi nu numai că putem să-l ascultăm, să-l privim sau să-l atingem, dar să și participăm la viața sa. Isus nu s-a limitat să ne arate drumul pentru a-l găsi pe Dumnezeu, un drum pe care am putea să-l urmăm noi înșine, ascultându-i cuvintele și imitându-i exemplul. Mai degrabă, pentru a ne deschide calea eliberării, Cristos însuși a devenit calea: „Eu sunt calea” (In 14, 6) ^[2].

Liturgia sfintei biserici o confirmă. La sfârșitul rugăciunii euharistice, preotul proclamă ridicând pâinea și vinul: „Prin el, cu el și în el…” Noi nu putem ajunge la Dumnezeu decât prin Cristos, cu el și în el. El este drumul de parcurs, adevărul ce permite să ne atingem scopul și viața în care o putem insera pe a noastră. De aceea, de prima dată în Cenacol, fiecare din celebrările euharistice culminează cu împărtășirea cu corpul lui Isus: Dumnezeu se face hrană pentru drum; drumul care este el însuși.

Apucând-o pe această cale ne face posibilă plenitudinea vieții. „Credința naște întâlnirea cu Dumnezeul cel viu, care ne cheamă […]. Ea apare ca o lumină pentru drum, care ne orientează mersul în timp” ^[3]. Sfântul Josemaría savura în mod deosebit certitudinea de a-l fi întâlnit pe același Cristos despre care este vorba în Evanghelie: „Isus este calea. El a lăsat pe acest pământ urmele clare ale pașilor săi […]. Cât îmi place s-o repet! Isus Cristos este cel care a fost ieri pentru apostoli și cei care îl căutau, trăiește astăzi pentru noi” ^[4].

Trei raze de lumină

A patra Evanghelie spune apropo de Ioan Botezătorul că „el a venit ca mărturie, ca să dea mărturie despre Lumină, pentru ca toți să creadă prin el. Acest om nu era Lumina, dar el era acolo ca să dea mărturie despre Lumină” (In 1, 7-8). Această Lumină, pe care Ioan o mărturisea, vrea să se manifeste la fiecare botezat. Într-adevăr, dacă Cristos este „Lumină născută din Lumină” cum o proclamăm noi într-o versiune a Crezului, este posibil să spunem de asemenea că și creștinii care o primesc și cred în numele său” (In 1, 12) sunt lumină din această Lumină. De aceea când cerem lui Dumnezeu lumină pentru a vedea, cerem cu aceeași ocazie să fim noi înșine, ca Ioan Botezătorul, mărturisitori ai Luminii în lume.

Străfulgerarea care ne-a permis s-o pornim la drum nu ne este suficientă; razele de lumină care, orientate asupra fondului vieții, ne permit să ne orientăm, nici atât. Avem nevoie de o lumină care să ne însoțească dincolo de noi înșine. Avem nevoie de o forță care s-o mărească pe a noastră. Este acțiunea virtuților teologale în sufletul nostru: credința, speranța și iubirea, precum trei fascicole de lumină, cele trei culori primare ale vieții lui Dumnezeu în noi. Aceste trei virtuți, într-adevăr, „adaptează facultățile omului la participarea naturii divine” ^[5]; cu ele „Domul nostru ne face ai săi, ne divinizează” ^[6].

Credință, speranță și iubire corespund, într-un anumit sens, celor „trei dimensiuni ale timpului: ascultarea credinței primește Cuvântul care vine din eternitate și promulgat în istorie, se transformă în iubire, în prezent, apoi deschide astfel poarta speranței” ^[7]. Credința ne precede: ea ne spune de unde venim și unde mergem; nu este numai memoria trecutului, dar și lumina care luminează viitorul: ea ne deschide la speranță, ne proiectează spre viață. Caritatea, iubirea se desfășoară în centrul acestui fir întins între cei doi poli și ea se conjugă mereu la prezent. Cu forța credinței și încrederea în speranță ne putem spune: aici și acum, la cutare sau cutare persoană, în cutare sau cutare situație, pot fi, în ciuda limitelor mele, lumina lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu.

Noutatea vine dintr-o viață cu el

„Lumea are mare nevoie de aceasta, copii, spunea sfântul Josemaría, pentru că milioane și milioane de suflete nu-l cunosc pe Dumnezeu, nu au văzut încă lumina Mântuitorului. Fiecare dintre voi trebuie să fie, după cum o vrea Domnul, quasi lucernae lucenti in caliginoso loco, ca o lampă aprinsă în mijlocul tenebrelor” ^[8].

Lumina aceste lămpi vine din două surse. Prima ne aparține din simplul fapt că am fost creați după chipul lui Dumnezeu și după asemănarea cu el. Ea nu ne părăsește niciodată și se manifestă prin capacitatea noastră de a înțelege ceea ce este adevărat, prin tendința noastră de a vrea binele și, chiar mai profund, prin demnitatea noastră , ce provine din faptul de a fi ieșit din mâna unui creator infinit de inteligent, plin de iubire, liber și nu dintr-o oarbă întâmplare. La această sursă de lumină vine să se adauge torentul „regenerării operată în botezul nostru, după care orice creștin posedă, ontologic, o nouă viață care bate înăuntrul lui” ^[9]. Acest sacrament vindecă rana păcatului pe care noi o moștenim de la părinții noștri și ne face mai apți pentru a lumina mediul nostru. Aceste două mari surse, create după chipul lui Dumnezeu și botezul nostru ne împing să reflectăm lumina lui Dumnezeu. Când un învățat al legii s-a apropiat, pe ascuns, de Isus pentru a-l întreba cum să trăiești realmente aproape de Dumnezeu, el îi răspunde: „Cel care săvârșește adevărul vine la lumină” (In 3, 21). Noi acționăm astfel, împinși de milostivirea lui Dumnezeu, generând lumina dacă ne lăsăm împinși de bunătatea naturală și de har, dacă ne debarasăm de ceea ce ar putea să ne ducă în sens opus. Această familiaritate cu lumina lui Dumnezeu, această facilitate de a opta mai mult pentru cele mai mari bunuri decât pentru bunurile aparente, devin puțin câte puțin „un fel de connaturalețe între om și binele adevărat. O asemenea connaturalețe se înrădăcinează și se dezvoltă între însăși dispozițiile virtuoase ale omului: prudența și celelalte virtuți cardinale, dar mai întâi virtuțile teologale de credință, de speranță și de iubire” ^[10].

Identificarea cu Isus Cristos constă în a dezvolta, prin harul și primirea pe care le rezervăm în sufletul nostru, această connaturalețe mereu mai mare cu el, în așa fel încât noi să avem aceleași sentimente care erau în el (cf. Phil 2, 5), aceleași atitudini ca și el. Cu cât avansăm în identificarea noastră cu Isus, cu atât mai mult ne dăm seama că sfințenia căutată nu constă în atingerea unui anumit nivel moral, ci în a parcurge un drum cu Dumnezeu, în încredere, având aceleași sentimente ca el, suferind cu el, vibrând cu el. Sfântul Josemaría o ilustra foarte bine: „În momentele de epuizare, de dezgust, întoarce-te către Domnul, spunându-i ca unuia dintre prietenii noștri: „Isuse, tu să vezi ce trebuie să fac…; eu, chiar înainte de a lupta, sunt deja obosit”. În aceasta constă responsabilitatea creștinului; să răspundă cu el: „Isuse, iată-mă. Cu tine, tu să vezi ce trebuie să faci”.

Astfel înțeleasă, viața creștină nu constă în a adera la un sistem de idei, ci în a-ți pune încrederea în cineva: în Cristos. Mulți bărbați și femei au făcut-o de-a lungul istoriei. Actualmente,noi nu avem alte mesaje, nici alte mijloace. Ca și ei, sarcina noastră este să luminăm lumea din interior, după cum o afirmau grafic scrierile primelor secole: „Într-un cuvânt, ceea ce este sufletul pentru corp, creștinii sunt pentru lume […]. Rolul pe care Dumnezeu li l-a fixat este atât de frumos încât nu le este permis să-l refuze” ^[11]. A fi sufletul lumii, așa este calea noastră, o cale pe care noi o avem chiar în noi înșine. Isus Cristos însuși vrea ca noi să fim cum a fost el, foarte umani și foarte divini.

Carlos Ayxelà

^[1] Sfântul Augustin, Predici 141, nr. 1-4.

^[2] Congregația pentru Doctrina credinței, scrisoare Placuit Deo, nr. 11.

^[3] Papa Francisc, Litt. enc. Lumen fidei, nr. 4.

^[4] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 127.

^[5] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1812.

^[6] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 98.

^[7] J. Ratzinger, Communio. Un programa teológico y eclesial, Encuentro, Barcelona 2013, p. 303.

^[8] Sfântul Josemaría, note luate cu prilejul unei reuniuni familiale, 2 iunie 1974.

^[9] Fernando Ocáriz, «Vocația la Opus Dei ca vocație în Biserică», în El Opus Dei en la Iglesia, Rialp, Madrid, 2001, p. 173.

^[10] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Litt. enc. Veritatis splendor, nr. 64.

^[11] Scrisoare către Diognet, VI.