Dumnezeu nu trăiește singur. Dumnezeu este o familie, o Trinitate de persoane unite prin iubire: o fântână inepuizabilă de viață, o sursă care se oferă și se comunică fără încetare. Fiecare persoană trăiește liber și în întregime pentru alții, privindu-i, într-o veselă dependență. Dumnezeul nostru, spunea Benedict al XVI-lea, este „o Ființă-pentru (Tatăl), o Ființă-din (Fiul) și o Ființă-cu (Sfântul-Duh)”[1]. Aceeași logică strălucește din tot ceea ce a ieșit din mâinile sale, în mod deosebit la om. Într-adevăr, viața trinitară este gravată în profundul ființei noastre. Existența noastră nu este autentic umană și divină decât dacă se înscrie în coordonatele trinitare de comuniune: pornind de la Dumnezeu și pornind de la ceilalți; cu Dumnezeu și cu ceilalți; pentru Dumnezeu și pentru ceilalți.
Echilibristul
Toate virtuțile, de la cele mai modeste sau nesemnificative, au în vedere sporirea comunicării cu ceilalți. Desigur, virtuțile, în măsura în care ne acordă o anume stăpânire a trăsăturilor noastre personale, ne fac mai puternici (virtute vine din virtus, forță). Prin legăturile lor reciproce, ele fac să fim noi înșine. Totuși ele nu vizează o perfecțiune individuală, căci fericirea nu se obține niciodată pe un drum izolat. Virtuțile ne permit „să exprimăm iubirea: această iubire în care desigur omul-persoană devine dar și, prin intermediul acestui dar, realizează chiar sensul esenței și a existenței sale” [2]. Virtutea autentică nu se atinge departe de ceilalți sau în pofida lor. Trebuie urmată mai degrabă calea opusă: să creștem în libertate pentru ceilalți; o libertate care ne permite să ne angajăm și să ne dăruim apropiaților noștri. Virtutea, în cele din urmă, constă în a dispune de tine însuți pentru a te dărui. Așa este adevărata forță, adevărata putere.
Ne putem imagina un echilibrist care avansează pe un cablu foarte sus, sub privirile îngrijorate ale spectatorilor. El efectuează același parcurs zi de zi, de la un capăt la altul al cablului. Reunește îndrăzneala și precauția: se teme de cădere dar se bucură de înălțime și de risc. Caută să-și depășească limitele iar obiectivul lui cere un antrenament foarte strict. Are nevoie de o îndemânare pe care nu o va atinge decât reluând neîncetat exercițiul, trecând zi de zi peste teama de înălțime. În mod asemănător,pentru a deveni o persoană virtuoasă, ordonată sau recunoscătoare, de exemplu, avem nevoie să învingem rezistențe, cu timpul și cu antrenamentul nostru. Care este motivația noastră pentru a pune fiecare lucru la locul lui, ori să mulțumim cu amabilitate? În măsura în care știm că o ființă iubită, care are nevoie de aceste daruri, ne așteaptă la capătul cablului, vom gândi că merită riscul să avansăm deasupra vidului. Noi nu căutăm numai o armonie sau o perfecțiune individuală. Toate virtuțile au ca perspectivă deschiderea spre ceilalți. Fiind personale, ele au o dimensiune de comuniune și fortifică legăturile cu ceilalți.
A fi-din: darul dependenței
Anumite opere despre stăpânirea de sine propun chei pentru a trăi în pace cu sinele și identifică fericirea la o viață plină și independentă: astfel independența în raport cu ceilalți ar fi frustrantă și ar împiedica propria dezvoltare. Dacă ne întoarcem spre trinitate, înțelegem că realitatea este alta. În primul rând, Dumnezeu Fiul purcede de la Tatăl și primește de la el întreaga sa ființă. Această filiație îl face pe Isus să facă întru totul și cu bucurie voința Tatălui (cf. In 4, 34). În mod asemănător, ca niște creaturi ale lui Dumnezeu, mai mult încă, dacă am primit botezul care ne încorporează vieții lui Isus, existența noastră îmbracă un caracter filial. Noi nu ne dăm viața. Alții, înainte chiar de a ne cunoaște, ne-au condus până aici. Celelalte relații umane decurg din aceste relații de filiație, copii ai lui Dumnezeu și copii ai părinților noștri: pentru că suntem copii, frați ori surori, suntem o familie.
Astfel, o dependență radicală există în străfundul ființei umane. Existența noastră se desfășoară pornind de la un Altul și de la alții. Această realitate este deosebit de evidentă dacă ne gândim la iubirea maritală, constând în a trăi totalmente unit cu altul și a depinde la un moment dat de afecțiunea reciprocă, fără de care nu poți trăi. Prin urmare, să ai nevoie de alții nu înăbușă libertatea; din contră, aceasta dă mai multă valoare persoanei și o conduce spre o bucurie mai deplină. Să știu că am primit iubire și că pot iubi și eu îmi umple viața de sens.
În afară de aceasta, virtuțile nu se por realiza de facto decât într-o atmosferă relațională; locuința lor este „noi”. Dispozițiile noastre interioare se educă în contactul cu ceilalți. Este ceea ce fac părinții care își învață copiii anumite moduri de comportament: „Copile, nu spui mulțumesc?”, „Copile, pune-ți fiecare lucru la locul lui”. Creștem grație sfaturilor primite și conversațiilor ce ne luminează rațiunea cu principii ferme. Principii care, o dată aplicate în viață, formează progresiv virtuțile și ne ajută să înțelegem unde este binele și cum să-l atingem.
În acest proces, exemplul anturajului este de asemenea o sursă de învățătură. O atmosferă virtuoasă în familie sau la locul de muncă este o pepinieră de virtuți. Din nefericire, reversul este la fel de adevărat. Un cămin sobru educă copiii la cumpătare; o mamă, care se îngrijește de detalii, le descoperă copiilor valoarea lucrurilor mici. Așa este între prieteni, între colegi și în toată comunitatea umană. Un aspect al sarcinii noastre de evanghelizare constă în a crea în jurul nostru un climat care ajută la descoperirea și parcurgerea acestui drum. Biserica o face propunându-ne viața sfinților; nu este teorie ci virtuți întruchipate în cineva; proba că este posibil să-l lăsăm pe Dumnezeu și pe alții să intre în viața noastră.
A fi-cu: bucuria de a însoți
Duhul Sfânt, care purcede de la Tatăl și de la Fiul, este iubirea împărtășită și trimisă oamenilor pentru a fi-cu noi [3]. El este „sursa inepuizabilă a vieții lui Dumnezeu în noi” [4]; a acestei vieți care nu se poate desfășura decât sub forma unei comuniuni interpersonale. Într-adevăr, bărbații și femeile nu se limitează să trăiască singuri, ci trăiesc-împreună; existența noastră este constă în a fi-cu cei care ne înconjoară. Viața nu există decât în comuniune. Legăturile pe care le creăm cu ceilalți sunt adesea forța care permite propria noastră creștere.
În zilele noastre, anumite moduri de a gândi și de a trăi ne oferă modelul omului independent și, într-un anumit sens, autosuficient. Însă, cuvântul lui Dumnezeu ne spune că noi nu suntem naufragiați ce trăiesc în izolare, ci oameni care au nevoie de ceilalți. Sfântul Paul le amintește corintenilor că facem parte toți din aceeași unitate: „Voi sunteți corpul lui Cristos și, fiecare în parte , sunteți membre ale acestui corp” (1 Cor 12,27). Noi suntem legați prin legături foarte puternice de har și iubire,inclusiv referitor la cei care ne-au precedat și la cei care ne vor urma pe calea ce duce la Dumnezeu. Catehismul Bisericii o exprimă astfel: „Cel mai mic dintre actele noastre,făcut în caritate, se repercutează în profitul tuturor, în această solidaritate cu toți oamenii, vii sau morți, care se bazează pe comuniunea sfinților” [5]. Vom fi mai buni în măsura în care ne vom într-ajuta, deci grație altora și cu ei.
Nu suntem singuri pe calea achiziției de virtuți. Pentru sfântul Josemaría „niciunul dintre noi nu este un verset izolat […], într-un anume mod, noi ne ajutăm acolo unde greșim. Suntem toți verigi în același lanț” [6]. În timpul copilăriei, mulți copii se distrau construind castele din cartonașe: fiecare cartonaș stătea pe cartonașul cel mai apropiat și, împreună se susțineau. Alte cartonașe erau plasate la rândul lor pe ele, care se țineau grație celor de dedesubt; și astfel, încet-încet,erau construite castele foarte delicate, care se puteau prăbuși la cea mai mică mișcare. În aceeași manieră, viața noastră este o țesătură de relații și de întâlniri: a fi-cu ceilalți: „Slăbiciunea voastră reciprocă vă va servi de sprijin și vă va ține puternici […] , ca și cartonașele, sprijiniți unii de alții, se susține reciproc” [7].
Simțind apropierea oamenilor care ne oferă sprijinul lor este și o sursă de bucurie. Să-i însoțești pe ceilalți și să-i încurajezi este pecetea unei existențe cu adevărat creștină. Să ne gândim la discipolii de la Emaus: dacă nu l-ar fi întâlnit pe acel călător misterios, care le-a deschis ochii, ei ar fi rămas închiși în perplexitatea lor (cf. Lc 24,13-17). Să ai pe cineva aproape de tine te stimulează să mergi înainte; ceilalți vor ști să ne susțină sau să ne ridice. Când îi ajutăm pe ceilalți să dea ce este mai bun din ei înșiși, noi ne comportăm ca Isus față de cei doi discipoli care plecau din Ierusalim. Înconjurați de oameni, care ne iubesc și în care avem încredere, este mai ușor să crești.
Toate virtuțile au un caracter relațional, inclusiv cele ce par cele mai individuale. Forța sufletului și cumpătarea, de exemplu, ne orientează și ele spre ceilalți: ele ne permit să împărtășim binele pe care l-am descoperit. Virtuțile deschid ușa întâlnirilor generoase și facilitează dăruirea de sine. Nu există oameni virtuoși închiși în ei înșiși: asta n-ar fi decât o falsă virtute. În realitate, „nicio virtute nu ar fi compatibilă cu egoismul; fiecare trebuie să se răsfrângă, în mod necesar, în sufletul nostru și pentru binele sufletului celor care ne înconjoară” [8].
A fi-pentru: bucuria de a servi
Tatăl este originea vieții trinitare. În el totul este dăruire Fiului, plenitudine care se răspândește și dă gratuit tot ceea ce posedă, cu delicatețe de mamă (cf, Mt 23,37; Ps 131,2). Paternitatea divină este sursa oricărei paternități (Ef 3,15), un dar pe care Dumnezeu îl încredințează fiecăruia pentru ca noi să fim la originea vieții celorlalți. Noi suntem chemați toți să fim tată sau mamă: un discipol este fiu al mentorului său, un prieten este tată și fiu unui alt prieten, etc. Noi toți suntem fii și, în același timp devenim oameni maturi în măsura în care ne pregătim să fim tată sau mamă, fiecare după vocația sa personală.
Fiecare nu există cu adevărat decât dacă reușește să iasă din sine însuși și să se dăruiască celorlalți. Conciliul Vatican II afirmă, în numeroase reprize, pentru a accentua un mesaj deosebit de oportun în epoca noastră, că omul „nu poate exista pe deplin decât prin dăruirea lui însuși dezinteresată” [9]. Numai astfel suntem cu adevărat fericiți. A-ți dărui viața „celorlalți este de o asemenea eficacitate încât Dumnezeu îți acordă în schimb o umilință plină de bucurie” [10]. Bucuria de a fi-pentru ceilalți se manifestă prin acțiuni concrete de dăruire de sine, de serviciu, de înțelegere. Pentru a progresa, avem zilnic o mulțime de ocazii: să facem rapid un serviciu,să dovedim compasiune față de atitudinea celorlalți, să fim disponibili pentru cei ce ar avea nevoie de noi… Așa a fost viața primilor creștini, așa de surprinzătoare încât păgânii repetau: „iată cât se iubesc, […] iată cum sunt gata să moară unul pentru celălalt” [11].
Și Maria se ocupă de alții într-o uitare completă de ea însăși: știe să o îngrijească pe Elisabeta în timpul ultimei perioade a sarcinii sale; la Cana, veghează la o desfășurare fericită a nunții; pe Calvar stă aproape de Fiul său, senină în mijlocul durerii sale… La ea, „noi găsim securitatea și forța de a continua să aducă consolarea Fiului său celor care au nevoie de ea” [12]. Întregul har și virtutea mamei lui Cristos se revarsă spontan asupra celorlalți, deoarece pentru cei ce vrem să-l urmăm pe Isus nu există nici un bine care să nu se întoarcă în avantajul tuturor.
José Manuel Antuña
[1] Joseph Ratzinger, Credință adevăr și toleranță, Ed. Sígueme, Madrid 2005, p. 214.
[2] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Audiență, 16 ian. 1980.
[3] Cf. Richard de Saint Victor, De Trinitate, III, 2-4.
[4] Papa Francisc, Audiență generală, 8 mai 2013.
[5] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 953.
[6] Sfântul Josemaría, Drum nr. 462.
[7] Sfântul Josemaría, Drum nr. 462.
[8] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 76.
[9] Conciliul Vatican II, Gaudium et spes, nr 24.
[10] Sfântul Josemaría, Forja, nr. 591.
[11] Tertulian, Apologeticum, 39, 1-18.
[12] Mons. Fernando Ocáriz, Mesaj, 29 aprilie 2020.