Foarte umani și foarte divini (I): Isuse, ce trebuie să facem noi?

În acest prim articol despre virtuțile umane, vom vedea că toate dorințele noastre își pot găsi armonia în Dumnezeu. Acest lucru cere timp dar rezultatul final este o reușită.

Citind  Confesiunile sfântului Augustin, putem fi uimiți să-l vedem descriind influența „greutății” materiale asupra obiectelor materiale care îl înconjoară. Servindu-se de cunoștințele proprii secolului al IV-lea, viitorul episcop de Hippona, constată că focul izbucnește atunci când piatra cade. El remarcă faptul că uleiul vărsat în apă urcă deasupra apei, sau că tot ceea ce este dezordonat caută ordinea pentru a se odihni. Are intuiția că, în toate aceste mișcări, obiectele sunt ghidate de „greutatea” lor. Atunci, într-un limbaj poetic, el mărturisește: „Greutatea mea este iubirea mea; spre ce tind ea mă duce” [1]. Această experiență este universală: ceea ce ne mișcă este ceea ce dorim, ceea ce căutăm, ceea ce vrem. Mereu aspirăm la satisfacerea unei dorințe pe care o vrem durabilă. Această „greutate” ne conduce la fericire, la o fericire mai mult sau mai puțin deplină. De aceea nu vrem să ne lăsăm abuzați de o plăcere simplă și trecătoare. Cum să descriem această iubire de care era cuprins sfântul Augustin?

Fiecare relație urmează un proces

„Ce trebuie să fac pentru a ajunge în cer?”, îl întreabă un tânăr pe Isus (cf. Lc 18, 18). Este vorba despre un pasaj din Scriptură în fața căruia rămânem în liniște, în espectativă, căci această problemă ne privește pe toți. Ce va răspunde cel care este Dumnezeu și om? Chiar înaintea intervenției sale, tânărul a pronunțat o frază în care Domnul detectează ceva curios: el i se adresează lui Isus numindu-l „bunule învățător”. Răspunsul lui ar putea să ne pară cam tranșant: „Nimeni nu este bun, decât singur Dumnezeu” (Lc 18, 19). Domnul își dăduse seama, nu știm cum, că tânărul, căuta ceva mai mult în viața sa, dar în realitate gândea să-l găsească într-un bun creat, în ceva ce el putea controla și de care se putea agăța aici, pe pământ. Iată de ce Isus, după ce s-a asigurat că tânărul se forța să împlinească legea lui Dumnezeu, vrea să meargă mai departe; el vrea să îndepărteze definitiv mulțumirea de sine și idolii prosperității umane: „ Un singur lucru îți lipsește: vinde toate câte le ai și împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri. Apoi vino și urmează-mă” (Lc 18, 22). Găsim în această scenă chemarea Domnului și nu ne îndoim de lupta interioară a tânărului, până la a ajunge la trista sa plecare. Isus visase poate la un mare discipol, dar tânărul a optat pentru comoditatea casei lui, a bogățiilor sale și a prietenilor lui.

Această mare fericire la care tânărul visa nu se află imediat la îndemână. Noi n-o putem nici gestiona, nici domina. Singura noastră posibilitate este să ne abandonăm în mâinile lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Paul al II-lea a spus că „dacă Dumnezeu singur este Binele, niciun efort uman, nici chiar respectarea celei mai riguroase porunci, nu reușește «să împlinească» Legea, adică să-l recunoască pe Domnul ca Dumnezeu pentru a-i oferi adorarea care i se datorează numai lui (cf. Mt 4, 10). «Împlinirea» nu poate veni decât dintr-un har al lui Dumnezeu” [2]. De aceea trebuie răbdare, într-o așteptare activă. Iubirea creștinului nu este o străfulgerare de moment, chiar dacă acest lucru este posibil, ci o relație de iubire. Totuși, orice relație urmează o procesare. „Normal, harul acționează la orele sale, nu-i place să fie bruscat” [3]. Tânărul nu căuta poate decât satisfacerea imediată a dorinței sale, de aceea se neliniștește fără să-și dea seama că iubirea lui Dumnezeu, ca sămânța pusă în pământ, are nevoie de timp pentru a crește lângă Cristos. Totuși, vedem în Evanghelie că Isus îi pregătea pe ai săi gradat, fără grabă, dar nici fără să întârzie. Din închisoarea sa, sfântul Ioan Botezătorul, poate un pic nerăbdător, le cere discipolilor să-l întrebe pe Cristos: „Tu ești cel care trebuie să vină, sau trebuie să așteptăm un altul?” (Lc 7, 20). Noi putem gândi uneori că Cristos nu este destul de grăbit și să simțim nerăbdarea de a vrea să fim mai buni de azi pe mâine.

Pentru a forma o dorință puternică

Știm că discipolii, ca toată lumea, aveau nevoie de timp deoarece, ca și tânărul bogat, trebuia să-și purifice mai întâi imaginația zadarnică pe care și-o făuriseră: tentația succesului, a prestigiului, a gloriei umane, a unei vieți confortabile. Aveau nevoie să înțeleagă lucruri importante cum este angajamentul de „a se ruga toți, fără să se descurajeze” (Lc 18, 1), sau să învețe să ierte „de șaptezeci și șapte ori câte șapte” (Mt 18, 22). Când Domnul a constatat că apostolii aveau un minimum de pregătire, după ce s-a rugat toată noaptea, i-a trimis unul câte unul (cf. Mt 10, 1-5; Lc 6, 12). Asta nu înseamnă că Domnul considera formarea apostolilor încheiată, fiind perfectă. Sfântul Josemaría repeta deseori că formarea unui apostol nu se termină niciodată. Este evident că, la mulți, chemarea lui Dumnezeu nu pătrunsese în ei cu profunzimea dorită: unii și-au pierdut interesul pentru doctrina sa, ei, „se întoarseră și încetară de a-l însoți” (In 6, 66). Alții l-au abandonat pe Isus, chiar în momentul încercării finale. De fapt, la unii și la alții, nu exista o dorință fermă, stabilă, disciplinată.

Încet, încet, cu o răbdare divină, Dumnezeu se apropie de inima noastră, ne cheamă și ne trimite să anunțăm Evanghelia la toți oamenii. El o face prin intermediul momentelor de meditație, de adorație euharistică, de rugăciuni vocale, în care noi reluăm cuvintele pe care Biserica ni le propune, dar și grație spiritului nostru contemplativ de-a lungul zilei. Descoperim intimitatea cu El, savurăm prietenia sa, privirea sa, fermitatea sa, contemplarea sa… Dumnezeu ne pregătește și prin intermediul contrarietăților într-un proces conștient și deloc automatic care ne permite să spargem progresiv idolii noștri mici și mari, interiori și exteriori pentru a-i rezerva lui Isus un spațiu mai mare în sufletul nostru. În final El se apropie de inima noastră, prin munca noastră neîntreruptă, care ne umple ziua: „Tatăl meu este mereu la lucru, dar și eu, de asemenea sunt la muncă” (In 5, 17). Cel care a pus aspirația la bine, în inima noastră, „greutatea” care îl câștiga pe sfântul Augustin, acela chiar ne va copleși așteptarea.

Armonia bunurilor

De-a lungul vieții noastre, ni se întâmplă să ne păcălim căutând bunuri efemere, incapabile să ne copleșească inima, bunuri aparente, căci nu ne conduc la Dumnezeu, sursa oricărui bine. Amintindu-și neliniștea tânărului bogat dornic să știe ce trebuie să facă pentru a atinge cerul, sfântul Ioan Paul al II-lea semnalează că „singur Dumnezeu poate să răspundă la întrebarea asupra binelui, pentru că el este Binele. Într-adevăr, să-ți pui problema binelui înseamnă în ultimă instanță să te întorci spre Dumnezeu, plenitudinea bunătății. Isus demonstrează că cererea tânărului este în realitate o cerere religioasă , iar bunătatea ,care atrage și în același timp angajează omul, își are sursa în Dumnezeu, ba mai mult, că ea este însuși Dumnezeu” [4].

Fiind abandonat de un grup numeros, Isus îi întreabă pe cei doisprezece dacă și ei vor să plece. Petru răspunde: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice. […] Noi știm că tu ești Sfântul lui Dumnezeu” (In 6, 68-69). În chemarea sa de iubire, ei au descoperit sensul ultim al vieții lor: Împărăția lui Dumnezeu, viața veșnică, cerul. Petru a descoperit ceea ce sfânta Tereza de Ávila va spune mai târziu: „singur Dumnezeu este suficient” [5]. El a găsit comoara ascunsă. Celelalte dorințe își găsesc atunci armonios locul lor în inima sa, un loc rezonabil; atunci bunurile, obiectul acestor dorințe, constituie un ansamblu ordonat. Nu este necesar să fugi de ele, fără să te lași pentru toate acestea dominat de ele. Cei care îl găsesc pa Dumnezeu peste celelalte bunuri se simte agil, detașat, eliberat, pentru a aduce forța Evangheliei la toate creaturile. Desigur, posibilitatea de nu o face „conține clar-obscurul libertății umane. Pentru că el ne iubește cu cea mai mare tandrețe, Domnul ne invită, ne face să alegem binele” [6].

Sfântul Josemaría ne încuraja să iubim lumea cu pasiune, nu pentru că lumea creată să fie un absolut, ci pentru că ea este primul dar al lui Dumnezeu, prima sursă a dorințelor care se nasc în inima omului. Totuși, aceste dorințe pot fi lărgite prin iubire care ne face să dăm un sens ansamblului acțiunilor noastre. Această mare dorință divină oferă o unitate întregii noastre existențe, fără a elimina dorințele umane, de companie, de viitor, de proiecte, purificându-le și asamblându-le într-o chemare la intimitate cu Dumnezeu. Sfântul Josemaría observa că virtuțile morale, conducându-ne la fericire, se identifică de facto cu iubirea lui Dumnezeu. Toate eforturile noastre pentru a ajunge la fericire, la fel ca atracția de a face binele, sunt întotdeauna eforturi pentru a iubi. Iată de ce episcopul de Hippona definea fiecare dintre virtuți în raport cu această iubire: temperanța este iubirea care ne păstrează incoruptibili, forța sufletului este iubirea care îndură tot, dreptatea este iubirea care nu deviază sau prudența iubirii care caută să știe cum să iubești mai mult [7].

***

Calea pentru a ajunge la armonie între dorințele noastre se consolidează de-a lungul întregii vieți, pentru că este vorba întotdeauna de o relație.

Noi suntem adesea prea grăbiți, luăm decizii precipitate, căutăm satisfacții imediate… Nu este o logică bună pentru a o apuca pe calea bună. În engleză se spune uneori că cineva „cade în iubire”, falls in love ca ceva ce se întâmplă brusc. Chiar dacă această străfulgerare poate exista, drumul nu va fi mereu astfel. Poate este surprinzător că Maria i-a răspuns atât de rapid îngerului după anunțul că ea va fi mama lui Mesia; este ca și cum ea descoperise într-un fel meteoric și deodată iubirea divină. În realitate, Dumnezeu acționa în sufletul Mamei noastre chiar din momentul conceperii ei imaculate și de-a lungul vieții sale, o viață care a fost de la început o relație de iubire.

Paul O’Callaghan

[1] Sfântul Augustin, Confesiunile, cartea 13, capitol 9.

[2] Sfântul Ioan Paul II, Litt. enc. Veritatis splendor, nr. 11.

[3] Sfântul Josemaría, Brazdă, nr. 668.

[4] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Litt. enc. Veritatis splendor, nr. 9.

[5] Sfânta Thereza din Ávila, extrasul unui autograf găsit în cartea sa de rugăciuni.

[6] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 24.

[7] Cf. Sfântul Augustin, «Despre cutumele Bisericii Catolice și manicheii» I, 15, 25.