Când cineva își trăiește ultimele momente, fiind pe punctul de a trece din această lume la Tatăl (cf. In 13,1), are tendința de a se gândi la esențial. Interesul său se concentrează pe soluția de găsit problemelor în curs pe care nu ar vrea să le lase neterminate: să le spună cuvinte afectuoase alor săi; să facă un bilanț rapid al vieții sale; să încerce să se împace cu cineva… Așa a fost viața lui Isus. Ultimele sale ore au debutat cu o cină rituală cu apropiații săi. Evangheliile ne permit să asistăm la aceste momente datorită emoționantelor pagini de prietenie în care Domnul ne lasă ca moștenire mărturia iubirii sale. „În intimitatea cenacolului, Isus le spune apostolilor: Eu v-am numit prieteni (In 15,15). Și prin ei, nouă tuturor ne-a spus-o. Dumnezeu ne iubește nu doar ca pe niște creaturi, ci ca pe copii cărora, în Cristos ne oferă o adevărată prietenie” ^[1].

Întâlnirea celor două intimități

Prietenia este o relație cu dublu sens; ea crește atât prin dăruire cât și prin primire. Isus Cristos le oferă prietenilor săi cel mai mare dar care există: „Îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Apărător, care va fi cu voi mereu” (In 14,16). Iar în felul său, el dorește și reciprocitatea; el ne cere să acceptăm darurile sale: „Rămâneți în iubirea mea” (In 15,9). Nu există prietenie în care numai o parte să fie implicată. Orice prietenie autentică presupune un efort la fel de bun pentru a intra în viața altora cât și pentru a le lăsa un spațiu în viața noastră.

Această mișcare de apropiere reciprocă nu este mereu ușoară, mai puțin încă dacă ambianța socială sau inerția noastră ne face să contăm puțin pe ceilalți, să ne închidem lumea interioară la eventualele intruziuni, sau să nu-i privim pe ceilalți decât dacă ne sunt utili la un moment dat. Pentru a face posibilă prietenia, noi trebuie să fim gată să ne deschidem porțile inimii noastre; ceea ce ne face, cu siguranță, vulnerabili, dar și mai umani. Cine nu a avut experiența unui moment de complicitate cu un altul, când întâlnirea a două lumi interioare devine evidentă? Cineva ar putea gândi că acest gen de situație, debordantă de candoare și de intensitate, nu este proprie decât tinereții. Cu toate acestea, cineva căruia nu-i mai este frică să-și deschidă interioritatea și să-i primească pe ceilalți în inima sa, ajunge să stabilească prietenii trainice, oricare ar fi vârsta sa; oricare ar fi părinții săi, frații și surorile sale, copii săi, partenerul său, cei care locuiesc sub același acoperiș ori colegii săi.

Bunăvoință și tandrețe

Din timpurile străvechi,prietenia a fost considerată ca „o virtute, sau, cel puțin, ca ceva ce se raportează la virtute. Dincolo de aceasta, este ceva dintre cele mai necesare vieții” ^[2].Pentru ca o prietenie să se consolideze și să crească, este nevoie ca prietenii să dezvolte dispoziții ce favorizează schimbul interiorității lor. Prietenia, într-adevăr, presupune „căutarea binelui celuilalt, intimitatea, tandrețea, stabilitatea și o asemănare între prieteni, care se construiește cu viața împărtășită cu ei” ^[3].

Căutarea binelui celuilalt, cunoscută și ca bunăvoință, este poate cea mai importantă dintre aceste dispoziții. Constă mai puțin în a dori un bine concret dela altul, inclusiv un bine pentru altul decât să ții la fericirea ta. Bunăvoința indică autenticitatea afecțiunii pentru prietenii noștri, ceea ce impune „să-i recunoști și să îi ei așa cum sunt, cu problemele lor, cu defectele lor, cu întâmplările personale, cu contextul și ritmul lor, pentru a se apropia de Isus. Prin urmare trebuie, spre a realiza o adevărată prietenie, să-ți dezvolți capacitatea de a-i privi pe ceilalți cu afecțiune, într-atât încât să-i vezi cu ochii lui Cristos” ^[4].

Să ne ameliorăm capacitatea de a ne deschide spre ceilalți cere, de asemene,să creștem în tandrețe. Contrar la ceea ce gândesc alții, tandrețea „nu este virtutea celui slab ci din contră, denotă o forță a sufletului și o capacitate de atenție, de compasiune, de adevărată deschidere spre celălalt” ^[5]. Tandrețea este un câmp fertil,fructul muncii cotidiene: ea permite creșterea complicității și al confidenței. „Fiecare dintre voi are o inimă ce debordează de tandrețe, ca mine” ^[6], spunea sfântul Josemaría. Această tandrețe poate exista la oameni afectuos expresivi sau la temperamente mai introvertite. Ea se potrivește la fel de bine la unii ca și la ceilalți. În climatul atât de intim al Ultimei Cine, cu siguranță, Isus insistă la Petru care-i refuză spălatul picioarelor (cf. In 13, 6-11). Tandrețea prietenului, nevoia celuilalt, îi respectă intimitatea, felul său de a fi, evită să fie intrusiv; în schimb,îi oferă prezența sa liniștită.

Continuitate și armonie

O altă componentă a prieteniei este continuitatea relației, căci nici un suflet nu se deschide deodată. Pentru a prinde rădăcină și a crește în inima umană, treburile importante cer timp. Uneori credem că am găsit un nou prieten mai bun, dar în realitate această relație are nevoie de mult timp pentru a se dezvolta. „Este nevoie de mult timp pentru a vorbi, pentru a fi împreună și a se cunoaște… Astfel se întărește prietenia. Numai cu răbdare o prietenie devine reală” ^[7].

Prietenii au nevoie să se vadă, să fie împreună, să împărtășească ceea ce are valoare pentru fiecare. Apostolilor le plăcea să fie cu Isus, nu numai pentru că ei îl considerau ca Mesia lui Israel, dar și pentru că el era prietenul lor. „Iată, acum și voi sunteți triști, dar vă voi vedea din nou și inima voastră se va bucura; iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16, 22).

Întâlnirile și comunicarea, în timp, fac mai puternică prietenia până când devine solidă, chiar în încercări. O armonie specială se naște atunci între prieteni, deoarece fiecare îi comunică spontan celuilalt bucuriile sale. Această cale îl face pe celălalt să aprecieze ceea ce apreciază celălalt, să se bucure cu el; și, logic, să se întristeze de ceea ce îl întristează pe celălalt. Prietenul îl atrage cu sinceritate pe celălalt, nu îl convinge, nici nu-l înșeală ascunzând alte interese sub forma prieteniei.

Virtuți pentru a trăi împreună

Pentru sfântul Toma de Aquino, „dintre lucrurile acestei lumi, niciunul nu poate fi preferat prieteniei, deoarece aceasta reunește oamenii virtuoși și protejează și exaltă virtutea” ^[8]. Calea virtuții este un aliat în relațiile de prietenie: cei ce cultivă imaginea lui Dumnezeu în viața lor se recunosc ușor unii pe ceilalți și încearcă să împărtășească frumusețea interioară. Cu siguranță, unele virtuți sunt mai potrivite decât altele să pregătească această cale, ori s-o facă să se dezvolte: virtuțile pentru a trăi împreună. „Această atmosferă de prietenie pe care fiecare este chemat s-o poarte în el este fructul tuturor eforturilor făcute pentru a face agreabilă viața celorlalți. Să progresezi în amabilitate,în bucurie, în optimism, în delicatețe și în toate virtuțile care fac plăcută viața comună, toate acestea contează mult pentru ca fiecare să se simtă acceptat și să fie fericit: „Vorba agreabilă atrage numeroși prieteni, limbajul amabil atrage multă bunătate” (Si 6, 5). Lupta pentru a ne îmbunătăți caracterul este o condiție necesară ca să nască mai ușor relații de prietenie” ^[9].Nu este mereu ușor să știi care sunt aspectele propriei personalități de modelat în cadrul prieteniei, cele ce trebuie tolerate, chiar îndrăgite, de prieten. Poate nu trebuie să facem prea multe remarci, ci să încercăm să lucrăm asupra noastră, asupra a ceea ce este la îndemâna noastră: dacă sunt timid, voi încerca să fiu mai extravertit; dacă am reacții dure, voi face un efort spre a le atenua; dacă am tendința la închidere în sine, voi căuta să-mi exprim sentimentele, etc. Ceea ce nu ne va face să avansăm prea mult ar fi să rămânem la o afirmare încăpățânată a eu-lui propriu. Sfântul Josemaría îi încuraja și pe unii și pe alții să evite acest risc: „Uneori vrei să te justifici, afirmând că ești distrat, cu capul în nori; sau că ai un caracter slab, foarte rezervat. Apoi adaugi că acest lucru te împiedică să cunoști în profunzime persoanele cu care locuiești. – Ascultă: această scuză nu te satisface deloc, nu-i așa?” ^[10]

Orice prietenie este un dar primit și, o dată acceptat, el devine un dar pentru celălalt. Este propriu iubirii: îl poate oferi numai cel care l-a primit în prealabil. Chiar iubirea lui Isus Cristos pentru apostolii săi este precedată de iubire care i-a fost dată: „Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și eu pe voi” (In 15, 9). De aceea, pe lângă efortul de a spori în noi virtuțile care ne ajută să ne deschidem spre ceilalți, cel mai important pentru a fi adevărați prieteni este să aprofundăm iubirea lui Dumnezeu în noi. Cu cât această relație de intimitate crește, cu atât capacitatea noastră de a iubi crește și ea. „Iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt inseparabile, este o unică poruncă. Amândouă, totuși , trăiesc din iubirea ce vine de la Dumnezeu care ne-a iubit mai întâi. […] Iubirea este «divină» pentru că vine de la Dumnezeu și că ea ne unește cu Dumnezeu, iar prin acest proces de unificare, ne transformă într-un Noi, care depășește dezbinările noastre și care ne face să devenim unul, până ce, la sfârșit, Dumnezeu să fie «totul în toți» (1 Co 15,28)” ^[11].

Jorge Mario Jaramillo

^[1] Mons. F. Ocáriz, Scrisoare pastorală, 1 noiembrie 2019, nr. 2.

^[2] Aristotel, Etica Nicomahică, 1155a.

^[3] Papa Francisc, Exhort. ap. Amoris lætitia, nr. 123.

^[4] Mons. F. Ocáriz, Scrisoare pastorală, 1 noiembrie 2019, nr. 8.

^[5] Papa Francisc, Predică, 19 martie 2013.

^[6] Sfântul Josemaría, note luate cu ocazia unei întâlniri de familie, 15 septembrie 1971. AGP, bibliotecă, P01.

^[7] Papa Francisc, Audiență, 13 septembrie 2015. Text complet pe site web al Agenția catolică argentiniană de informație.

^[8] Sfântul Toma din Aquino, «Despre guvernarea prinților» I, X.

^[9] Mons. F. Ocáriz, Scrisoare pastorală, 1 noiembrie 2019, nr. 9.

^[10] Sfântul Josemaría, Brazdă, nr. 755.

^[11] Papa Benedict al XVI-lea, Litt. enc. Deus caritas est, nr. 18.