Centrul de Studii Josemaría Escrivá Centro de Estudio Josemaría Escrivá a elaborat o hartă interactivă care permite să „călătorești” prin locurile în care fondatorul Opus Dei și-a petrecut verile între 1958 și 1973. În ea sunt reunite fotografii, anecdote și câteva detalii istorice din acei ani.

Pilar Urbano în cartea sa El hombre de Villa Tevere relatează că, timp de mulți ani, atunci când cineva îi insista lui Escrivá să își reducă activitatea, el răspundea: «voi odihni când mi se va spune: requiescat in pace». Totuși, cu trecerea timpului, a înțeles că greșea. El însuși explica astfel: «nu se pot menține în tensiune constantă trupul și capul, pentru că ajung să se rupă»^[1].

Totuși, explică Urbano, până în 1958 nu a putut avea un timp de odihnă. Motivul cel mai imediat a fost lipsa unui loc potrivit, în afara Romei. Desigur, existau deja câteva case de retrageri și conviețuiri la țară, «dar erau folosite de fiicele și fiii săi, pentru ei și pentru apostolatele lor, în serii succesive și fără întrerupere. Așa că acolo nu putea merge»^[2].

Din 1958, sfântul Josemaría a început să petreacă verile în afara Romei. În lunile iulie și august, obișnuia să se instaleze împreună cu Álvaro del Portillo și Javier Echevarría într-o casă închiriată sau împrumutată. Uneori îi însoțeau sau îi vizitau unii dintre fiii săi. În acele zile petrecute în afara „ferragosto”-ului roman, obișnuia să combine odihna, studiul și impulsul dat lucrărilor apostolice ale Opus Dei.

^[1] Pilar Urbano, El Hombre de Villa Tevere, p. 792.

^[2] Ibid.

► Accesează harta Verile Sfântului Josemaría (1958-1973).

Traseele Sfântului Josemaría în verile dintre 1958 și 1973:

1. 1958: Londra (Anglia).
2. 1959 și 1960: Londra (Anglia) și Irlanda.
3. 1961 și 1962: Londra (Anglia) și Spania.
4. 1963 și 1964: Reparacea și Elorrio (Spania).
5. 1965: Florența (Italia).
6. 1966: Florența (Italia) și Franța.
7. 1967: Abruzzo (Italia).
8. 1968: Olona (Italia); vizită la sanctuarul Fecioarei Einsiedeln (Elveția).
9. 1969: Intra (Italia).
10. 1970: Intra (Italia).
11. 1971: Comasco (Italia).
12. 1972: Lecco (Italia).
13. 1973: Lecco (Italia).

1.  Londra (1958)

În 1958, Josemaría Escrivá a petrecut câteva săptămâni din iulie și august la Woodlands, un chalet închiriat în zona de nord a Hampstead Heath, la capătul Courtenay Avenue, în Londra. Pilar Urbano menționează că proprietarii Woodlands erau un cuplu pitoresc: el lucra în industria cinematografică, iar ea se ocupa cu chiromanție și spiritism.^[1]

În timpul șederii sale, a avut ocazia să viziteze diferite locuri din orașul Londra și câteva orașe din apropiere: Whitehall, Oxford, Saint Albans și, de două ori, Canterbury, unde s-a dus să se roage în biserica unde se păstrează capul sfântului Toma Morus.

Într-una din plimbările sale prin Londra, a trăit o experiență interioară care l-a tulburat profund. Într-o zi, mergea pe străzile orașului și s-a uimit de graba cu care se mișcau trecătorii, de arhitectura impresionantă a fațadelor vechi și de traficul intens. Vázquez de Prada relatează că, în timp ce traversa Canalul Mânecii, dinspre Boulogne spre Dover, «fondatorul cântărea faptele, așezat în prezența lui Dumnezeu. Considera cât de insuficiente ar fi efortul și îndrăzneala sa, revărsate în această răscruce a lumii. Și trebuie să fi simțit o atingere de descurajare când și-a măsurat forțele materiale cu puterea financiară a City-ului. Dar nu s-a lăsat doborât. Privindu-L în interior pe Domnul, a examinat resursele, ajungând la concluzia evidentă că a duce toate acestea la Hristos — atâtea suflete și atâtea întreprinderi — necesita o pârghie și un efort supraomenesc».^[2]

Zilele următoare au fost de rugăciune și muncă. Vázquez de Prada, în biografia sa despre fondator, afirmă că «trebuie să fi fost pe atunci când Domnul i-a răspuns clar printr-o locuțiune, una dintre multele pe care le-a avut și care au rămas atât de ferm înscrise în memoria sa: „tu, nu!; Eu, da!” Tu, cu siguranță, nu vei putea; dar Eu pot».^[3]

După întoarcerea la Roma, le-a vorbit fiilor săi despre această experiență supranaturală în timpul unei meditații:

«Privind acest peisaj, m-am tulburat și m-am simțit incapabil, neputincios: Josemaría, aici nu poți face nimic. Aveam dreptate: eu singur nu aș obține niciun rezultat; fără Dumnezeu, n-aș reuși să ridic nici măcar un pai de pe jos. Toată sărăcăcioasa mea ineficacitate era atât de evidentă, încât aproape că am devenit trist; și asta este rău. Să se întristeze un fiu al lui Dumnezeu? Poate fi obosit, pentru că trage de căruță ca un măgăruș credincios; dar trist, nu. Tristețea este un lucru rău! Dintr-o dată, în mijlocul unei străzi pe care mergeau și veneau oameni din toate colțurile lumii, înlăuntrul meu, în adâncul inimii mele, am simțit puterea brațului lui Dumnezeu: tu nu poți nimic, dar Eu pot totul; tu ești inepția, dar Eu sunt Atotputernicia. Eu voi fi cu tine și va fi eficacitate!, vom duce sufletele la fericire, la unitate, pe calea Domnului, la mântuire! Și aici vom semăna pace și bucurie din belșug!».^[4]

Vibrația sa pentru suflete

La 15 august, a reînnoit consacrarea Opus Dei Inimii Mariei în sanctuarul din Willesden, iar în zilele următoare a străbătut bisericile din Londra. Unele erau «catolice (Spanish Place, St. Etheldreda, Catedrala Westminster), iar altele anglicane (Buna Vestire din Bryanston Street, Westminster Abbey, Hannover Square). Voia să găsească în Londra o biserică care să poată fi încredințată preoților Opus Dei».^[5]

În plus, a profitat de zilele de odihnă pentru a sta cu fiii săi din Londra. În timpul unei întruniri la reședința Netherhall House, i-a încurajat să extindă Opus Dei în Oxford, Cambridge, Manchester, «arătându-le posibilitățile apostolice din Anglia, care era o răscruce a lumii; pe acolo treceau oameni din toate continentele și națiunile. Țări în care Lucrarea nu ajunsese încă în expansiunea sa apostolică și unde era așteptată». De asemenea, s-a întâlnit cu fiicele sale la The Cottage, interesându-se în mod special de modul în care trăiau și de lipsa facilităților. Apoi le-a trimis femeilor din Lucrare un triptic pentru oratoriu, copie după un tablou al lui Memling care o înfățișează pe Fecioară și pe Pruncul Isus înconjurați de îngeri. Cel însărcinat să ducă darul a fost Michael Richards, primul preot englez al Opus Dei.

În acele zile, de asemenea, a efectuat unele demersuri și s-a întâlnit cu episcopi și academicieni cărora le-a vorbit despre proiectul de extindere a Lucrării în Anglia; a primit și vizita unor membri ai Opus Dei care locuiau în Irlanda.

Din șederea sa la Londra s-a păstrat o scrisoare pe care Escrivá a trimis-o celor din Lucrare în Spania, în care le împărtășea impresiile sale despre călătorie:

«Vă spun doar că cred că este providențială șederea noastră în Anglia și că aici pot ieși multe lucrări pentru slava lui Dumnezeu. Rugați-vă, puneți-o ca întotdeauna pe Maica noastră Sfânta Maria ca mijlocitoare și vom vedea mari lucrări ale Opus Dei realizate în această răscruce a pământului, pentru binele sufletelor din întreaga lume».^[6]

[Sus]

^[1] Pilar Urbano, El hombre de Villa Tevere, p. 793.

^[2] A. Vázquez de Prada, El Fundador, Tomo III, p. 528.

^[3] A. Vázquez de Prada, op. cit., p. 530.

^[4] Vázquez de Prada, op. cit., p. 531.

^[5] A. Vázquez de Prada, op. cit., p. 532.

^[6] A. Vázquez de Prada, op. cit., p. 534.

2. 1959 și 1960: Londra (Anglia) și Irlanda

În verile anilor 1959 și 1960, Escrivá s-a întors la Londra și s-a cazat în aceeași casă ca în anul precedent, la Woodlands, la nord de Hampstead Heath. Pe lângă odihna de câteva zile, fondatorul Opus Dei dorea să ducă mai departe proiectul apostolic început în 1958 la Oxford.

În 1959, se luase deja în posesie casa și terenurile de la Grandpont și urmau să înceapă unele lucrări. De aceea, l-au însoțit în această călătorie, pe lângă Álvaro del Portillo și Javier Echevarría, câțiva arhitecți din Roma, cărora le-a dat instrucțiuni pentru proiectul unui Hall universitar la Oxford.

Vázquez de Prada relatează că fondatorul «hrănea visul de a planta un ac în vârful clădirii și, în vârf, o imagine a Maicii Noastre, care să fie iluminată. De asemenea, Fecioara apărea în designul stemei de la Grandpont, cu deviza ipsa duce, deasupra unui pod cu valuri albe și albastre».^[1]

Vizită în Irlanda

În acea vară, a profitat pentru a vizita Irlanda și pentru a-și încuraja fiii și fiicele. S-a cazat timp de cinci zile la Ely, un centru al Opus Dei situat pe strada Hume. În acele zile, i-a îndemnat pe toți să fie «foarte veseli, foarte veseli, pentru că a fi altfel nu este bine». La 16 august, după ce a celebrat Sfânta Liturghie, le-a spus fiilor săi: «mulțumiți, fiilor mei, lui Dumnezeu, pentru că, deși nu însemnați mult, deși nu sunteți demni — și eu sunt un om neînsemnat — Dumnezeu v-a ales pentru a începe Lucrarea în Irlanda și pentru a vă face instrumente ale minunilor Sale».^[2]

În acele zile, a vizitat Nullamore, sediul unui Curs Internațional de vară la care participau patruzeci de tineri din diverse naționalități, cu mare entuziasm pentru a învăța engleza. Apoi Galway, un oraș situat în vestul Irlandei. În cele din urmă, s-a întâlnit cu Arhiepiscopul de Dublin.

Îndemnuri apostolice

La întoarcerea sa la Londra, a urmărit foarte îndeaproape proiectul de extindere a Opus Dei în Oxford, de asemenea «s-a întâlnit cu unii prelați: la Winchester, cu Arhiepiscopul de Portsmouth, a cărui dieceză se întindea până la Grandpont; la Londra, cu Cardinalul Godfrey și cu Mons. Craven».^[3]

Spre sfârșitul verii anului 1959, Escrivă a încurajat înființarea Asociației Prietenilor Studiului General din Navarra. Într-o scrisoare trimisă rectoratului Studiului General din Navarra (astăzi Universitatea din Navarra), a explicat principalele caracteristici pe care trebuia să le aibă asociația și obiectivele sale: sprijinirea promovării și economiei centrului. Aceasta era legată de o dimensiune spirituală a acestei activități, întrucât cerea ca membrii săi să se roage un Ave Maria zilnic pentru Studiul General.^[4]

Escrivă rezuma acele zile ale verii lui 1959 în câteva cuvinte: «Aici ne odihnim, muncim și ne rugăm. Ne rugăm mult».^[5]

Vara următoare, în 1960, Escrivă s-a întors pentru al treilea an consecutiv în Anglia. În timpul șederii sale, a avut întâlniri cu membri ai Opus Dei și a primit vizite din Irlanda, Franța și Spania. La fel ca în 1958 și 1959, s-a implicat în proiectul de extindere a Lucrării. Printre preocupările sale se număra extinderea Netherhall House, o reședință universitară prin care treceau studenți din întreaga lume. Pe Escrivă îl interesa în mod special să se poată obține o nouă reședință cu mai multe locuri. Proiectul s-a putut concretiza mai târziu, prin cumpărarea unei clădiri anexe care a permis creșterea capacității.^[6]

[Sus]

^[1] A. Vázquez de Prada, El Fundador, Tomo III, p. 535.

^[2] Cfr.St Josemaría Escrivá in Ireland 15 to 19 August 1959.

^[3] A. Vázquez de Prada, op. cit, p. 537.

^[4] Cfr. Asociación de Amigos de la Universidad de Navarra. Los orígenes de la Asociación desde 1959.

^[5] A. Vázquez de Prada, op. cit, p. 535.

^[6] Cfr. A. Vázquez de Prada, op. cit, p. 537.

3. 1961 și 1962: Londra (Anglia) și Spania.

În verile anilor 1961 și 1962, Escrivă s-a întors în același cartier londonez ca în anii precedenți, dar de data aceasta s-a cazat într-o altă casă, situată la numărul 21 din West Heath Road, al cărei proprietar era un judecător de război de origine ruso-evreiască, domnul Soskin.^[1] Fondatorul Lucrării va încerca să combine în acele zile odihna, studiul și impulsul dat persoanelor și lucrărilor Opus Dei.

Vázquez de Prada relatează că în 1961, la câteva zile după sosirea sa la Londra, «i s-a comunicat că hirotonirea unui grup de preoți ai Lucrării, care urma să aibă loc la Madrid, trebuia să fie amânată, deoarece apăruseră unele dificultăți formale. A doua zi după primirea veștii, sâmbătă, 22 iulie 1961, a decis să meargă să-l vadă pe don Leopoldo Eijo y Garay, care obișnuia să petreacă vara la Vigo. Și-au cumpărat biletele și duminica a plecat din Londra cu zborul spre Biarritz, împreună cu don Álvaro. Consilierul Spaniei îi aștepta cu o mașină. Au dormit la Vitoria, iar luni au traversat platoul, cu o căldură insuportabilă și cu un vehicul cu viteză limitată, din zori până în amurg. L-a îmbrățișat pe don Leopoldo: Care era problema? Nu era nicio problemă, totul era rezolvat. Pur și simplu, Episcopul Madridului nu îl mai văzuse de mult timp pe Fondator și nu a vrut să renunțe la această bucurie»^[2].

Profitând de trecerea prin Spania, Josemaría Escrivă a decis să-l viziteze pe don Eliodoro, un preot care locuia în Tuy și care «îl ajutase cu generozitate încă de la începuturile Lucrării. Prietenia și recunoștința sa l-au pus imediat pe drum. A putut să-l vadă în miezul nopții și s-a întors epuizat la pat. La 25 iulie era sărbătoare la Santiago de Compostela. I-a vizitat pe fiii și fiicele sale și pe Cardinal».^[3]

La întoarcerea sa la Londra, pe lângă faptul că a dedicat ceva timp odihnei și studiului, și-a concentrat atenția asupra impulsului dat lucrărilor Opus Dei.

Ultima sa vară în Anglia a fost în 1962. Tocmai fusese instalat un nou sediu pentru Comisia regională. A profitat de acele zile pentru a încuraja apostolatele și pentru a se întâlni cu membrii Lucrării. De la Roma era la curent cu dezvoltarea unor proiecte precum un club pentru tineri în sudul Londrei; punerea în funcțiune a unui University Hall în Manchester; casa de retrageri din Sussex; reședințele pentru femei din Londra, Bangor și Manchester; și, de asemenea, Școala de Științe Domestice și Hotelieră.

Vázquez de Prada menționează că, pe lângă toate aceste ocupări, fondatorul: «se ruga, se ruga. Era văzut cu rozariul în bisericile anglicane sau în fața altarului din Westminster Abbey. Era auzit rostind invocații în singurătatea templelor fără tabernacol: la All Hallows sau la Saint Bartholomew, în fața unei imagini a Fecioarei».^[4]

[Sus]

^[1] Pilar Urbano, El hombre de Villa Tevere, p.793.

^[2] A. Vázquez de Prada, El Fundador, Tomo III, p. 539.

^[3] A. Vázquez de Prada, El Fundador, Tomo III, p. 539.

^[4] A. Vázquez de Prada, El Fundador, Tomo III, pp. 540-541.

4. 1963 și 1964: Reparacea și Elorrio (Spania).

Josemaría Escrivă a petrecut verile anilor 1963 și 1964 în Spania. În primul an s-a odihnit într-o casă numită Reparacea, situată în Navarra, între San Sebastián și Pamplona; iar în al doilea la Elorrio, un sat din Vizcaya.

Pilar Urbano explică faptul că «îi cere lui Álvaro del Portillo și lui Javier Echevarría – care îl însoțesc întotdeauna – să îi sugereze planuri și programe pentru a lucra la alte materii, la alte chestiuni, în timpul acestei perioade de vacanță. Când pleacă din Roma, își face un „spălare a creierului” voluntară, se deconectează de la activitatea sa obișnuită și delegă cât mai mult sarcinile de guvernare ale Lucrării. Dar mintea sa – o dinamot extraordinară de idei – nu poate sta cu brațele încrucișate. Ei bine, în acele veri – pe lângă citit, studiat și scris –, lui Escrivă îi vin mii, sute de inițiative îndrăznețe, soluții imaginative, descoperiri neașteptate, pe care el însuși le va nota sau le va indica celor care îl însoțesc, pentru a le „pune în mișcare” când se va întoarce la Roma, pentru noul an universitar»^[1].

În timpul șederii sale la Elorrio, Escrivă le scria fiilor săi:

«Suntem în acest colț, răcoros și umed, făcând în fiecare zi – nu veți crede – o plimbare de peste două ore: suntem deja parte din peisaj, ne cunosc țăranii, vacile și câinii, care abia ne mai latră. Cred că, dacă facem și la Roma un pic de plimbare în fiecare zi, după acea clauzură monahală de ani, la care am fost supuși împotriva a tot ceea ce era dispus – mea culpa! – și împotriva bunului simț, vom avea mai multă sănătate și vom putea sluji mai bine Domnului în Opus Dei. Mă veți ajuta să îndeplinesc acest scop dificil: așa îl vom face să îl îndeplinească și pe Don Álvaro, căci pentru el este o medicină necesară»^[2].

[Sus]

^[1] Pilar Urbano, El hombre de Villa Tevere, p. 794.

^[2] Extras din A. Vázquez de Prada, El Fundador, Tomo III, pp. 778-779.

5. 1965: Florența (Italia).

Text extras din: Pilar Urbano, El hombre de Villa Tevere, cap. XVII

În 1965, Scaretti, un prieten al lui Álvaro del Portillo, le cedează casa unei ferme agricole pe care o are în Castelletto del Trebbio, la aproximativ douăzeci de kilometri de Florența, cu condiția să o elibereze la jumătatea lunii august, când intenționează să meargă el cu familia sa.

Casa poartă urmele îmbătrânirii și nefolosirii și este departe de a fi un loc confortabil. Nu are telefon, nici televizor. Pentru a ajunge la ea, trebuie urcată o colină înaltă pe un drum pietonal, de pământ neasfaltat. Împrejurimile sunt câmpuri de lucru. Iar zona, ca aproape întreaga Toscana, are un climat continental: foarte rece iarna și foarte cald vara.

Escrivă, Del Portillo, Echevarría și Cotelo vor petrece acolo, la Il Trebbio, câteva săptămâni din iulie și august.

Înainte merg patru femei ale Lucrării: Marga Barturen, Victoria Postigo, Dora del Hoyo și Rosalía López. Ele se vor ocupa de administrația casnică și de a transforma acea locuință dărăpănată într-un cămin vesel și primitor.

Scaretti îi avertizase că în sufragerie vor vedea niște frumoase porțelanuri Capodimonte evaluate la patruzeci de milioane de lire. Așa că, imediat după sosire, Părintele indică să fie strânse cu foarte mare grijă, puse într-un dulap care să nu fie folosit și astfel să se evite riscul de a le sparge și de a fi nevoiți să facă o cheltuială inutilă.

Aici, la Il Trebbio – și în orice altă casă unde petrece timpul de vacanță –, Escrivă menține o conștiință continuă că folosește o proprietate, niște mobile și o dotare care nu sunt ale sale și se străduiește să evite deteriorările. Dacă, pentru a-și organiza munca și studiul, decid să mute unele mobile, îi încredințează lui Javier Cotelo să facă «un desen al camerei, așa cum este la sosire, pentru a o lăsa la fel când vom pleca». Se preocupă, de asemenea, ca mobilele să nu atingă pereții; sau să se înlocuiască un bec ars, chiar dacă aceasta presupune să meargă să îl cumpere până în sat.

În acele săptămâni, Escrivă își organizează un program în care să existe timp pentru rugăciune, pentru muncă și pentru a face sport, a face câteva plimbări, ieșiri în excursie...

Munca o concentrează pe revizuirea unui text al său – Instrucțiunea despre Lucrarea Sfântului Gabriel – care se referă la membrii supernumerari ai Opus Dei și la apostolatul cu persoanele căsătorite.

Escrivă a început să redacteze acest text în mai 1935 și l-a terminat definitiv în septembrie 1950. Dar în acel an nu existau fotocopiatoare, ciclostilul era de foarte slabă calitate, iar în Villa Tevere încă nu funcționa tipografia. Așa că, pentru a-l distribui în diferitele țări în care Lucrarea își desfășura activitatea, s-au făcut copii dactilografiate. Unii copiști, involuntar, au introdus greșeli de sintaxă și de punctuație; chiar au sărit cuvinte. Același lucru s-a întâmplat cu celelalte Instrucțiuni (cea a Lucrării Sfântului Rafael, referitoare la apostolatul cu tinerii; și cea a Lucrării Sfântului Mihail, despre membrii Opus Dei, numerari și asociați, care rămân celibatari). Escrivă a dispus retragerea din circulație a tuturor copiilor, pentru a da un text unic, tipărit, care să fie editat în tipografia din Villa Tevere. Și tocmai acum pregătește acea ediție.

Văzând cum se poate altera întregul sens al unei fraze prin plasarea greșită a unui punct sau a unei virgule, sau prin omiterea unui adverb – mai ales când este vorba de texte care trebuie să își păstreze integral caracterul «fondator» –, Escrivă le spune lui Álvaro și lui Javier Echevarría despre necesitatea de «a ne cere tuturor să terminăm lucrările materialmente bine, pentru că lui Dumnezeu nu îi putem oferi mâzgălituri». În acele zile le insistă mult asupra «ascezei lucrurilor mici».

Își ia notițe din lecturile sale, pentru un proiect de carte – Dialog – despre viața contemplativă, pe care o are destul de avansată, deși nu va ajunge să o finalizeze.

Urmărește documentele Conciliului Vatican II. Se roagă pentru marile teme care urmează încă să fie dezbătute: cea despre religioși și cea despre preoți. Mulțumește pentru documentul Lumen Gentium, în care se percepe ecoul unor puncte ale spiritului Opus Dei, care trec astfel în doctrina Bisericii, solemn proclamate și recomandate. Escrivă petrece mult timp în micul oratoriu pe care l-au instalat acolo, la Il Trebbio, mulțumind pentru acest re-sigiliu al Bisericii dat ceea ce, timp de atâția ani, era judecat cu reticență, nu era înțeles și nu era acceptat.

Întrucât în casă nu există televizor și ziarul ajunge foarte târziu, în fiecare zi, la întoarcerea din plimbare, Escrivă îi cere lui Álvaro – astfel: «îi cere» – să pună radioul pentru a asculta buletinul informativ de la prânz. Îl interesează să fie la curent cu ceea ce se întâmplă în lume. În timp ce ascultă știrile, aproape întotdeauna face un comentariu cu adâncime supranaturală și îi îndeamnă pe cei care sunt cu el să se roage pentru cutare țară, pentru cutare situație, pentru cutare persoană [...].

O dată pe săptămână coboară la Florența, bijuteria renascentistă, patria Medicilor și a lui Savonarola, de-a lungul râului Arno. Totuși, deși Escrivă este pasionat de artă, nu fac turism. Nu merg la muzee, nici nu rătăcesc prin oraș pentru a contempla în treacăt atât de multe și atât de splendide monumente.

În mod curios, cea mai mare parte a timpului o petrec rugându-se în interiorul bisericii Santa Maria Novella sau în cea a Santa Croce, lângă monumentul lui Dante. De ce, având catedrala și atâtea alte temple frumoase, Escrivă vizitează doar aceste două? Este posibil ca motivul să fie acela că Santa Maria Novella este cel mai important sediu al Ordinului Dominicanilor din Florența, după cum Santa Croce este al Franciscanilor. Și, în acest stadiu al Conciliului, monseniorului Escrivă nu îi lipsesc din minte și din inimă nevoile spirituale ale acestor două mari și vechi familii religioase.

După aceste săptămâni la Castelletto del Trebbio, merg la Piancastagnaio, o fermă lângă Orte, care nici ea nu dispune de telefon sau televizor. Proprietarul dorește să o vândă și le cedează folosința pentru câteva zile.

Escrivă este interesat să achiziționeze o casă cu teren în jur. Elevii Colegiului Roman al Sfintei Cruci au nevoie de un «plămân» pentru perioadele vocaționale. Timp de ani de zile s-a folosit ferma Salto di Fondi, lângă Terracina, pe coasta Mării Tireniene. Dar ceea ce la început era o plajă izolată, acum invadată de turiști, este cel mai asemănător lucru cu Fifth Avenue la ora de vârf și cel mai puțin potrivit pentru câteva zile de odihnă și formare.

Imediat după sosirea la Piancastagnaio, își dau seama că locul este foarte aproape de niște izvoare de ape sulfuroase, ceea ce face aerul destul de irespirabil. Nu i se aude lui Escrivă cea mai mică aluzie la mirosurile neplăcute. Dar, de îndată ce se împlinește termenul stabilit cu proprietarul, comunică că «după ce am stat acolo, cu aceste câteva zile de experiență, înțeleg că nu este locul pe care îl căutam».

[Sus]

6. 1966: Florența (Italia) și Franța.

Text extras din: Pilar Urbano, El hombre de Villa Tevere, cap. XVII.

În acea vară a anului 1966, se întorc la Castelletto del Trebbio. [...] Escrivă petrece mult timp în oratoriu. Dorește să considere și să maturizeze modul de a transforma în viață concluziile adunate la Congresul general al Opus Dei, care tocmai s-a desfășurat. Dar, mai ales, îl preocupă Biserica și autoritatea Papei, în această perioadă postconciliară de tensiuni, conflicte, lecturi tendențioase și interpretări abuzive.

În Conciliu s-a deschis calea pentru ca Opus Dei să poată avea, în sfârșit, formularea sa juridică adecvată ca prelatură. Vatican II a sancționat ceva care, deși este o soluție nouă, prelungește o figură deja cunoscută și utilizată în Biserică: jurisdicțiile personale.

Acum cere lumini de la Dumnezeu, pentru a putea prezenta în fața Sfântului Scaun cererea bine fundamentată și bine documentată, care să îi facă să «își dea jos pielea de șarpe»; să înceteze să fie de drept ceea ce nu mai sunt de fapt: să treacă, de la figura institutului secular, la cea a prelaturii personale a Opus Dei. Dar înțelege că, din prudență, aceasta va trebui să o ceară la momentul potrivit, când convulsiile postconciliare se vor liniști și reformele se vor sedimenta.

În plimbările pe care le face cu Álvaro și cu Javier, vorbind despre această «intenție specială», de mai multe ori le spune:

–Îmi ofer viața lui Dumnezeu, pentru ca să ajungem la soluția definitivă, chiar dacă eu nu o voi vedea realizată pe pământ, dacă Domnul îmi cere acest sacrificiu.

Tot în acele conversații prin proprietatea din Castelletto del Trebbio, întrucât în mediile ecleziastice și în mass media se abuzează de cuvântul «postconciliar», prezentându-l ca fiind noul, modernul, progresistul... și, mai ales, opusul a ceea ce exista, Escrivă le spune:

—Suntem în «timp postconciliar» din secolul I: de la Conciliul de la Ierusalim. Ceea ce numim «timp postconciliar» este un termen imprecis și nepotrivit, pentru a ne referi doar la Vatican II; pentru că acest ultim conciliu continuă precedentele și ratifică tot ceea ce era în cele precedente: nu poate exista întrerupere între celelalte adunări ecumenice ale Bisericii și cea care s-a încheiat anul trecut.

Același lucru îl va spune, ani mai târziu, în fața a mii de persoane. Dar, în vara anului 1966, aceste fraze sunt primele sale reflecții în glas: tresărirea mentală nonconformistă a celui care nu încearcă să adopte culoarea modei dominante, nu se camaleonizează.

Escrivă recurge la toate mijloacele pentru a se ruga pentru Biserică, «de la Ierarhie până la ultimul dintre botezați». Și pentru ziua de 4 august, sărbătoarea Sfântului Dominic de Guzmán, organizează o călătorie la Bologna, în regiunea Emilia-Romagna, pentru că dorește să săvârșească Sfânta Liturghie în templul San Domenico, unde se păstrează arca funerară a sfântului fondator al dominicanilor.

Merg cu Fiat 1100, care nu are aer condiționat. Sunt în plină caniculă. Pe autostradă, căldura se simte ca plumbul topit. Pe parcurs, la dus și la întors, Escrivă le recomandă celor trei însoțitori – și o face cu interes insistent – să se roage mult pentru religioși. Nu este nevoie să le spună că aceasta nu este «spiritualitatea Lucrării; dar le subliniază că «starea religioasă a fost și rămâne absolut necesară în Biserică».

Javier Echevarría obișnuiește să îl ajute pe Escrivă, în fiecare zi, în momentul cel mai important al zilei sale: atunci când săvârșește Sfânta Liturghie. Ar fi logic să se fi obișnuit. Totuși, nu este așa. Și, în mod concret, acea Liturghie a Părintelui în San Domenico îi lasă o asemenea impresie, o asemenea crestătură, încât, evocând-o la douăzeci și opt de ani după acea călătorie, scrie:

–Am foarte vie în memorie evlavia cu care a săvârșit acea Liturghie. Spun aceasta pentru că, dacă fiecare dintre Liturghiile sale era deja o puternică zguduire pentru cei care le asistau, în aceea de la San Domenico, am simțit, am pipăit că Părintele nostru se ruga într-un mod foarte special pentru starea religioasă: cu iubire, cu recunoștință. Aș spune că... cu predilecție.

Câteva zile mai târziu, părăsesc Castelletto del Trebbio și se deplasează, pe șosea, până la Abrainville, un sat aproape de Étampes. Acolo, cei din Opus Dei din Franța au căutat o casă. Un chalet la țară. Părintele vrea să își vadă fiicele și fiii francezi.

La asta merge: să dea curaj apostolatelor lor și să simtă pulsul sufletelor lor. Da, sufletelor lor. Data trecută când a fost în Franța, Escrivă a refuzat să guste vinul. A băut doar apă minerală. Și cum cineva, mirat, l-a întrebat dacă nu cumva nu îi place vinul Franței, a răspuns:

–Oricât de bune ar fi vinurile franceze, pe mine, din Franța, mă interesează mai mult sufletele.

În fiecare zi, imediat după masă, pleacă din Abrainville spre Paris. Acolo, în Dufrenois, stă o vreme cu fiii săi. Nu a mers pentru altceva. Câteva escapade la piața de antichități și vechituri, la popularul marché du puces, și cam atât. În deplasările sale folosește un Citroën 4L cu număr de înmatriculare francez, care i-a fost împrumutat, pentru a nu atrage atenția cu vehiculul cu număr roman.

La 30 august merge la Couvrelles, în împrejurimile Soissons-ului. Couvrelles este o conac nobiliar, nu foarte mare dar armonios, cu fațadele sale din secolul XVII, înconjurat de pădure și cu un frumos lac. Este un centru internațional de întâlniri unde, de-a lungul anului și fără întrerupere, se vor desfășura colocvii culturale, conferințe, cursuri intensive de formare doctrinară, retrageri, conviețuiri, etc. În același timp, din administrație, se va îngriji reședința, o școală de hostelrie și activități pentru cupluri.

Escrivă sfințește altarele din Couvrelles. Și, deja la apusul soarelui, în afara casei, are o întâlnire de neuitat cu fiii săi din Franța, Germania, Belgia, Olanda, Elveția, Italia și Spania care, așezați pe treptele de piatră ale dublei scări, se simt interpelați de verva și căldura cuvintelor sale:

–Nimeni nu poate păstra pentru sine comoara credinței, nici comoara vocației!

[Sus]

7. 1967: Abruzzo (Italia).

Text extras din: Pilar Urbano, El hombre de Villa Tevere, cap. XVII.

În 1967, găsesc niște terenuri de vânzare lângă Roma, în zona via Flaminia numită Saxa Rubra, Pietre Roșii. Acolo se va ridica sediul definitiv al Colegiului Roman al Sfintei Cruci, Cavabianca, capabil să găzduiască peste două sute de persoane, cu facilități sportive, zonă împădurită; și o locuință anexă, complet independentă, pentru administrație: Albarosa.

Finanțarea și construcția acestor clădiri va fi pentru Escrivă de Balaguer una dintre «ultimele sale trei nebunii». În realitate, este vorba de o nebunie foarte înțeleaptă. Pe de o parte, expansiunea mondială a Lucrării și creșterea vocațiilor lărgesc, în fiecare nou an universitar, numărul de elevi care trec prin Colegiul Roman. În Villa Tevere trăiesc practic înghesuiți, prelungind de prea mulți ani deja o situație de provizorat. Pe de altă parte, aceeași creștere și acea extindere a Opus Dei fac din ce în ce mai necesar ca Villa Tevere să fie dedicată scopului pentru care a fost concepută: să fie sediul central al guvernării Lucrării, cu birourile și serviciile administrative de sprijin: cele ale Consiliului general, al bărbaților; și cele ale Asesoratului central, al femeilor.

Între timp, petrece trei săptămâni din august la Gagliano Aterno, în Abruzzo. Casa este a baronesei Lazzaroni, care i-a oferit-o pentru a se odihni. Un conac vechi, cu câteva detalii arhitectonice foarte originale pe care Escrivă i le va arăta arhitectului Javier Cotelo, pentru ca acesta să le deseneze în câteva trăsături, «în caz că sunt utile la Cavabianca». Astfel, o coloană scundă și ghemuită, pe care o botează drept «cea scundă». Și când, ani mai târziu, o vede reprodusă la Cavabianca, înaltă și zveltă, o va numi cu haz «cea bine făcută».

Casa dispune de un oratoriu familial. Pe o placă comemorativă se afirmă categoric că sfântul Francisc de Assisi a fost în acest loc. Parcurgând locuința, în prima zi, Escrivă citește textul de pe placă, dar nu spune nimic.

Puțin timp după aceea, cheamă acolo, la Gagliano Aterno, doi fii ai săi, membri ai Consiliului general, pentru ca aceștia să iasă o zi din ferragosto-ul roman, să lase munca și să îl însoțească, în acest periplu de rugăciuni pe care l-a început, pentru a vizita un sanctuar al Fecioarei.

Unul dintre cei care vin este Giuseppe Molteni, un lombard, originar din Brianza, doctor în chimie și în teologie „laic și administrator general al Opus Dei. Părintele, în mod familiar, îi spune Peppino.

În timp ce se fac pregătirile de ultimă oră pentru plecare, îl duce în oratoriu și îi arată placa comemorativă. Apoi, în glumă, spune:

–Băiete, Peppino, este greu, foarte greu!, să găsești în Italia un loc, chiar dacă este foarte ascuns, unde să nu se spună că acolo a fost sfântul Francisc de Assisi, sau că acolo a fost Garibaldi. Nu-mi vei nega: sunteți puțin triumfaliști în amintiri...!

–Certo, certo... Este un obicei foarte răspândit în toată Italia, pentru a da strălucire diferitelor locuri: aici a fost Leonardo da Vinci, aici Torquato Tasso, aici Il Dante, aici Garibaldi... Così facciamo patria!

Escrivă râde în hohote, amuzat, de dezinvoltura și accentul lombard al lui Peppino. [...]

Viața în acel conac este foarte limitată, pentru că există puțin spațiu pentru plimbări. Din când în când ies din casă cu mașina. Ajungând în fața porții, lângă locuința paznicilor, Escrivă îndeamnă pe unul dintre Javier să meargă înainte să deschidă și să închidă poarta:

–Destulă treabă le dăm deja, cu faptul că trebuie să fie atenți la întreținerea casei. De aceea, ca un act de caritate, și pentru ca ei să vadă că nu vrem să le dăm mai multă muncă, de fiecare dată când ieșim, unul dintre voi doi să meargă înainte... Așa îi lăsăm liniștiți pe acest cuplu și pe copiii lor.

Și de fiecare dată când pleacă sau se întorc, are pentru ei câteva cuvinte de salut afectuos, cu mașina în mișcare, dar oprită, în timp ce deschid sau închid poarta:

–Cum vă simțiți? Cum merge munca? Îmi pare rău că vă dau mai multă treabă în aceste zile în care noi suntem aici... Dar îi amintesc, zilnic, în Sfânta Liturghie. Mă rog pentru această familie. Mă rog pentru ceea ce vă interesează pe dumneavoastră...

La început, paznicii reacționau cu rezervă și timiditate. Dar, pe măsură ce treceau zilele, Escrivă i-a câștigat prin modul său direct și simplu de a se purta. Treptat, ei sunt cei care se apropie pentru a da și a primi acel moment de conversație. Poate nu știu să o exprime, dar ceea ce îi atrage este că acel monsenior nu le vorbește de la condescendența seniorială, ci de la cordialitatea preoțească.

Există în Abruzzo, în satul San Felice d’Ocre, o casă de conviețuiri ale Opus Dei, Tor d’Aveia, unde în acel an își petrec pentru prima dată vacanța cei din Colegiul Roman. Părintele se va deplasa acolo de mai multe ori, pentru a sta cu acei tineri.

La sosire, merge direct să îl salute «pe Domnul casei». Le spune celor care îl însoțesc că, în acel timp, făcând genuflexiunea, obișnuiește să spună: «Glorie Tatălui, glorie Fiului, glorie Duhului Sfânt, glorie sfintei Maria, și și sfântului Iosif... Isuse, Te iubesc! Mulțumiri îngerilor care îți fac curte».

Apoi stă întotdeauna un timp bun cu fiicele sale, care se ocupă de administrație. Se interesează de toate: dacă sunt mulțumite, dacă se roagă mult, dacă fac excursii, dacă își fac timp pentru citit, dacă se alimentează bine, «dar fără să vă îngrășați, pentru că în aceste sate sunt obișnuiți să mănânce mâncăruri cu multă grăsime».

Într-o altă zi, cere să vadă bucătăriile, vesela, electrocasnicele cu care lucrează.

Altul, adresându-se Blancei Nieto, și cu un ton de voce vibrant, percutant, spune ceva foarte simplu dar care, acelor femei, hărnicite de la răsărit la apus în treaba de a duce mai departe reședința, le va deschide un orizont formidabil de proiecție: aproapele cel mai apropiat. Chiar satul unde, până în acel moment, au trăit izolate în propria lor capsulă:

–Directoare... ca toate să aveți mult spirit apostolic!

În acest sat, da, în acesta, trebuie să vă faceți foarte prietene cu toate femeile, cu fiicele, cu fetele... Și străduiți-vă să le dați o formare creștină profundă (...). Eu vreau ca acest centru să fie un focar de apostolat pentru întreg satul. Și ca apoi să beneficieze întreaga regiune. Dacă sunteți apostolice, veți reuși să depășiți acele rivalități atât de caracteristice popoarelor latine mai apropiate, care „sunt întotdeauna unii împotriva altora. Cu caritatea voastră, cu serviciul vostru, cu interesul vostru pentru toate persoanele de aici, veți ajunge la satele vecine, după ce ați lăsat o urmă adâncă printre femeile care trăiesc în acest sat din San Felice d'Ocre.

Nu este un orizont utopic. Este la îndemână. Suflete? Sunt chiar acolo, după colț! Încă o dată, «atât de real, astăzi luni».

Și după ce stă cu ele, trece să stea cu ei. Se vede că se bucură de ceea ce îi spun unii și alții. În acei ani încep îmbrăcămintele bărbătești de culori și imprimeuri agresive: o modă care sparge monotonul gri cu o mie de dungi. Escrivă glumește cu un tânăr american care poartă o cămașă viu colorată în portocaliu, cu pantaloni în carouri verzi:

–Dar, fiule, mergi la un bâlci?”

Îi preocupă să facă sport. Și, deși lui fotbalul i se pare «o dezordine fabuloasă», îi încurajează să organizeze meciuri și să se dezlănțuie «trăgând cu putere». În anii cincizeci, s-a ocupat deja ca elevii Colegiului Roman, care în Villa Tevere nu aveau unde să facă doi pași, să joace fotbal pe terenurile publice din Acquacetosa. Și el însuși se apropia multe dimineți, câteva minute, pentru că se bucura văzându-i jucând.

Dar, când se întoarce într-o altă zi, vede că unul poartă un braț în atele și altul merge cu cârje și un picior în ghips. Își duce ambele mâini la cap, ca pentru a da mai multă vivacitate uimirii sale:

–Fiii sufletului meu! Ce-mi faceți? V-am spus să faceți sport și exerciții... dar fără exagerări! Nu spun că nu se întâmplă aceste lucruri, o entorsă, sau ceva de genul acesta... și nu mă iau de acest fiu, care arată foarte drăguț cu brațul în eșarfă. Dar spun să nu riscați mai mult decât trebuie, dacă vedeți că nu puteți face acel efort, că nu ajungeți, că vă depășește... Fiți-mi prudenți, și în aceasta. Dacă nu, Părintele, care este tată și mamă al fiecăruia dintre voi, se îngrijorează mai mult decât vă puteți imagina.

După aceea, pe lângă, cu mândrie de tată, și cu toată fața râzând, va spune:

–Ce uriași sunt! Ce bucurie îmi dă să-i văd atât de sănătoși și atât de puternici...!

Apoi, cu chitarele și niște maracas, cântă un cântec. El le cere vești apostolice din diferite țări. Pe sud-americani îi încurajează să se străduiască în formarea lor umanistică:

–Ceea ce voi spune nu este o critică; dar din păcate, fiilor, în țările voastre..., uneori, bacalaureatul nu este foarte puternic și nu toate facultățile se fac cu profunzimea cuvenită... mă înțelegeți?

Pe englezi îi provoacă să aibă «îndrăzneala de a intra în sufletul celorlalți»:

–Ați fost educați într-un respect exquisit pentru viața privată a celorlalți. Și aceasta este o virtute foarte lăudabilă; dar, fiilor mei, respectul nu poate servi ca scuză pentru a vă dezinteresa de un ajutor pe care, ca creștini, suntem obligați să îl oferim celorlalți (...). Voi, simțindu-vă foarte englezi, trebuie să intrați fără teamă – dacă este necesar, făcându-vă puțină violență, eh... – în viața celorlalți. Aceasta este modalitatea ca națiunea voastră, care a adus atât de mari servicii umanității, să continue să le ofere cu adevăratul sens creștin la care sunteți chemați. Nu uitați, fiilor mei englezi, că pământul vostru este o răscruce. Și de acolo, se poate face mult bine, sau mult rău. Nu puteți cădea în omisiunea de a nu vă interesa de oamenii din țara voastră. Dacă nu vă preocupați de cei care conviețuiesc cu voi, cu atât mai mult vă veți dezinteresa de cei care trăiesc departe, în ceea ce se numeau odinioară colonii. Și acelor persoane, aveți datoria de a continua să le ajutați...!

Acele zile de la Gagliano Aterno s-au terminat curând. Escrivă a lucrat la ceea ce avea să devină Codex, codul, Dreptul Opus Dei.

Redactând acest Codex, Escrivă se anticipează. Se gândește la un îndepărtat «după». Vrea să îl lase făcut, pentru că știe că paternitatea îi revine lui, ca fondator. Dar în acele momente ceea ce nu știe și nici nu bănuiește este că, trecând abia doi ani, va trebui să convoace – cu urgență – un congres extraordinar al Opus Dei, pentru a dezbate și aproba tocmai acest Codex. Nimeni nu poate intui, în această vară a anului 1967, că creierul unui om mașinează deja o amenințare gravă, foarte gravă, pentru Lucrare.

[Sus]

8. 1968: Olona (Italia); vizită la sanctuarul Fecioarei Einsiedeln (Elveția)

Text extras din: Pilar Urbano, El hombre de Villa Tevere, cap. XVII.

Casa din Sant'Ambrogio Olona este o vilă cu trei etaje. Are o grădină franțuzească, foarte bine cultivată, cu rozarii și cărări înguste care mărginesc marginile geometrice formate de gardurile de cimișir. O grădină de admirat de departe; dar atât de perfect îngrijită încât te reține să mergi prin ea. În fața casei este o esplanadă. Multe după-amieze, Escrivă va petrece acolo un timp de întâlnire cu fiicele sale care, ca și în alți ani, se ocupă de administrație. Au venit și Begoña Múgica, Dora del Hoyo și Rosalía López. Li s-a alăturat o aragoneză, blondă și cu ochii foarte albaștri: María José Monterde.

La 18 iulie, imediat după sosire, Escrivă le întreabă:

–V-ați gândit ce program vom urma?

–Dacă vi se pare bine, am putea face, mai mult sau mai puțin, ca la Roma...

–Ceea ce vă este mai bine vouă. Organizați-l și ni-l dați în scris.

La scurt timp, María José îi înmânează o foaie unde – după obicei – au marcat orele de mic dejun, prânz, gustare și cină; cele de care vor avea nevoie pentru a face curățenia casei și pentru care, prin urmare, ei trebuie să dedice timp plimbărilor în afara proprietății, lăsând liberă zona; și, de asemenea, câteva momente în care ele să poată folosi oratoriul, fără a coincide împreună.

Escrivă o citește încet. Face gestul de a înapoia hârtia, fără a modifica nici o virgulă din ceea ce propun fiicele sale. Dar atunci cere un pix. Se sprijină pe masa din sufragerie, unde se află, și scrie cu putere: «Nu vă omorâți curățând!».

Mai târziu, în diferite momente, le va spune:

–Profitați de aceste zile aici pentru a schimba aerul și atmosfera. Nu vă complicați cu munca casei. Nu vă apucați să dați cu ceară și să faceți curățenii extraordinare. Este totul foarte curat! Să vedeți dacă găsiți câteva momente, pentru a ieși și a vă destinde puțin... Mi-ați face o mare bucurie!

La 19 iulie au deja prima vizită: Silvia Bianchi și Rita di Pasquale. Sunt două femei tinere ale Lucrării. Au venit din Milano, pentru a aduce câteva lucruri care lipseau în casă. Părintele vrea să le vadă și petrece un timp cu ele în camera de zi. Cu multă vervă le vorbește despre apostolat. Le îndeamnă ca în Italia să «tragă de căruță» italiencele, «și ca spaniolele să se poată întoarce în țara lor». Le sugerează să se lanseze în sarcini sociale, lucrări corporative ale Opus Dei, «care să apară în mod spontan pentru a sluji oamenilor din această țară în ceva de care au cu adevărat nevoie: nu trebuie să imitați, nici să copiați ceea ce se face în alte locuri; acolo merge bine, dar aici poate fi mai potrivită sau mai necesară o altă lucrare».

În acea după-amiază le vorbește, de asemenea, mai mult decât despre «virtute» ca ceva abstract, despre «virtuțile» în concret: caritatea, sinceritatea, hărnicia, bucuria... În timpul acestor conversații, scurte dar aproape zilnice, la Sant'Ambrogio Olona, Escrivă abordează subiecte foarte diverse, dar sunt două în care insistă și reia: munca bine făcută și fidelitatea față de Biserică. Profită de toate întâlnirile pentru a le cere fiicelor sale să se roage intens pentru Papă și pentru Biserică. Se simte că este o preocupare care nu îl lasă.

În ziua de 22, Álvaro del Portillo, Javier Echevarría și Javier Cotelo au plecat la Varese, care este cel mai apropiat oraș, pentru a face cumpărături. Escrivă a rămas lucrând în casă. După-amiază, stă câteva minute cu María José și cu Begoña:

–Au mers la Varese, printre altele, să îi cumpere un muștiuc lui don Álvaro. Acest fiu al meu, pentru a trăi sărăcia, forțează atât de mult lucrurile, încât muștiucul pe care îl folosește este deja ars, zgâriat... făcut praf! Așa că, cu acest pretext, i-am făcut să iasă să se destindă.

Comentează apoi că sunt în ziua Sfintei Maria Magdalena. Lui Escrivă îi place figura acestei femei, «nebună de iubire» pentru Iisus Hristos. O numește, cu gust popular, «Magdalena»

–Fiicelor mele, eu voi lucra în dormitorul pe care mi l-ați pregătit. Dar, sincer, măsuța de acolo este foarte mică, nu permite întinderea hârtiilor. Vă rog, căutați să vedeți dacă prin vreun colț al acestei case găsiți altă masă pe care să nu o folosească nimeni și care să fie mai încăpătoare...

Ele au căutat sus și jos. În cele din urmă, în subsol au văzut o masă de ping-pong, împărțită în două jumătăți cu îmbinare. Au luat unul dintre cele două panouri, l-au acoperit cu hârtie de ambalat și l-au instalat în dormitorul Părintelui, pe aceleași trepiede ale mesei de ping-pong.

Acum că este cu ele, se vede sincer recunoscător:

–Lucrez foarte bine acolo. Dumnezeu să vă răsplătească!

Pe această masă improvizată, Escrivă redactează un important document doctrinal, sub formă de scrisoare, care ia titlul primelor cuvinte cu care începe: Fortes in fide. O scrisoare puternică, pentru a alerta și a pune în gardă Opus Dei din întreaga lume, în această oră dificilă a dezertărilor, a rebeliunilor împotriva autorității, a teologiilor frauduloase, a moralei înșelătoare, înlăuntrul Bisericii. Oră tristă. Oră amară, în care se simte acel corruptio optimi, pessima: corupția a ceea ce este mai bun este cea mai rea.

Lucrează, de asemenea, la lectura vechilor sale caiete de Însemnări intime: carnete scrise ca un jurnal, care încep în 1930. În spatele fiecărei date, Escrivă nota reflecții spirituale ale sale, confidențe ale vieții sale interioare; chiar și trăiri supranaturale. De fapt, a început să ia aceste notițe în jurul anului 1926. Dar primul carnet l-a distrus mai târziu: l-a ars. Cuprindea perioadele imediat anterioare și ulterioare datei de 2 octombrie 1928, data la care a văzut Opus Dei.

Acum, când Del Portillo sau Echevarría îl întreabă de ce, se referă la acea epocă ca la o succesiune de episoade excepționale, de nespus. Pentru a nu intra în detalii – se vede că nu vrea să o facă – numește acei ani «istoria milostivirilor lui Dumnezeu». Și, ca explicație pentru faptul că a ars primul carnet, le spune că «Dumnezeu a făcut, la vremea sa, lucruri minunate printr-un instrument sărac»; și că el este convins că «odată cu trecerea timpului, oricine ar fi citit acele scrieri, ar fi crezut că preotul protagonist al unor favoruri atât de imense era o persoană foarte sfântă și de o spiritualitate foarte înaltă».

Și eu, care mă cunosc foarte bine, deși nu în totalitate, știu ce sunt: un om sărac, un păcătos care iubește cu nebunie pe Iisus Hristos; dar un păcătos foarte mare.

În ciuda acestor argumente, Álvaro și Javier îi insistă, pe tot parcursul verii, asupra oportunității de a reface acel carnet.

–Chiar dacă scrieți doar ceea ce a rămas mai imprimat în memoria dumneavoastră, Părinte, aceea ar însemna pentru mai târziu, pentru toți, ceva de foarte mare valoare...

–Nu, nu. Dacă refuz să îl refac, nu este pentru că atât de multe și multe favoruri ale lui Dumnezeu – care într-adevăr au existat – s-au șters din sufletul meu. Nu. Este că mi-ar fi teamă să adaug un pic din interpretarea mea omenească și să mă abat, chiar și minim, de la adevărul modului în care s-au petrecut faptele.

Această încleștare este ca un ritornello al conversațiilor din Sant'Ambrogio Olona. De fiecare dată când Escrivă face vreun comentariu despre Însemnările intime pe care le citește, apare «invitația» de a pune în scris acele trăiri, trăsături de relief în istoria Lucrării.

Cu bună purtare, dar dând problema ca soluționată, Părintele răspunde:

–Este inutil să insistați. Am spus deja clar că nici nu pot, nici nu vreau, nici nu voi scrie.

În această vară a anului 1968 are loc zdrobirea Primăverii de la Praga. O lovitură de forță a tancurilor sovietice mătură din rădăcină înflorirea incipientă a libertăților publice în Cehoslovacia.

Plimbându-se cu Álvaro și cu Javier Echevarría, le spune într-o dimineață:

–În aceste zile mă rog mult pentru Cehoslovacia. Îmi amintesc într-un mod special de episcopii și de clericii din această țară, pentru că ei sunt mai expuși la acea persecuție teribilă pe care comunismul a exercitat-o întotdeauna. Poate că acum este într-un mod mai rafinat, mai subtil: fără a face martiri; dar, desigur, subminează și distrug personalitatea catolicilor. Și această hărțuire și ostilitate trebuie să le sufere și laicii care se declară catolici. Eu mă rog mult pentru ei. Discriminările pe care le fac, la muncă, sau la salariu, sau în viața socială, se repercutează asupra familiilor lor. Și asta este foarte trist... Nu mă deranjează să cereți permisiunea, în direcția voastră spirituală, pentru a face mortificații speciale pentru aceste persoane. Sufăr de ani de zile, dar acum suferă și mai mult și într-un mod mai violent.

Părintele voia să fugă în Elveția, pentru a-i vedea pe cei din Lucrare care trăiesc și lucrează acolo. Și, după câteva zile, face o călătorie rapidă. Dar nu este pentru a-și vedea fiii. Este pentru a-și vedea Maica. Cum se apropie sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, propune să meargă în pelerinaj la sanctuarul marian din Einsiedeln. [...]

La sfârșitul lunii august, părăsesc casa din Sant'Ambrogio Olona. Înainte de a pleca, rearanjează totul așa cum era când au sosit. Dezbrăcată de hârtia de ambalat, masa lui Escrivă devine din nou ceea ce era: panoul de ping-pong. Se întorc la canicula romană.

[Sus]

9. 1969: Intra (Italia).

Text extras din: Pilar Urbano, El hombre de Villa Tevere, cap. XVII.

Pentru vara anului 1969, închiriază o casă mică la țară, tot în nordul Italiei, lângă Milano, în Premeno, un sătuc din localitatea Intra, la mai puțin de un kilometru de lacul Maggiore.

Casa, Villa Gallabresi, este înconjurată de o fâșie de grădină cu pini înalți. Cum este foarte izolată și neprotejată, în mijlocul câmpului, încă înainte de a merge, Escrivă indică să fie instalat oratoriul la etajul al doilea, pentru a fi mai bine păzit. La același etaj vor pune cele patru dormitoare: al său, al lui Álvaro del Portillo și cele ale lui Javier Echevarría și Javier Cotelo, care, după cum este deja obiceiul, conduce mașina: din acest an, este un Mercedes 320 de culoare amarant, carmin foarte închis, cu numărul de înmatriculare roman EO8342. Vehiculul are deja șapte sau opt ani de utilizare, dar este foarte bine întreținut. I l-au dăruit monseniorului Escrivă, pentru a-i facilita călătoriile lungi pe șoselele Europei.

La parterul casei se află camera de zi, sufrageria – care le servește și ca loc de lucru în comun –, bucătăria și camera de călcat. La ultimul etaj, pentru a le garanta mai bine independența, sunt cazate María José Monterde, Begoña Múgica, Dora del Hoyo și Inés Cherubini, care se ocupă de administrația casei.

O scară centrală leagă diferitele etaje. Această scară, cu un traseu foarte abrupt și trepte înalte, îi va permite lui Javier Echevarría să facă o descoperire importantă despre viața interioară a lui Josemaría Escrivă.

Într-adevăr, după câteva zile de la sosire, își dă seama că Părintele urcă și coboară foarte frecvent aceste scări, între o ocupație și alta, sau chiar întrerupând o sesiune de lucru sau un timp de lectură. Nu este greu să își dea seama, pentru că treptele sunt din lemn vechi și scârțâie. Javier este atent, pentru a ști unde merge Părintele în toate aceste deplasări. Curând îi sunt risipite îndoielile: Escrivă nu face decât să trăiască obiceiul său obișnuit de a «fugi» un moment, și încă unul, și încă unul, la cel mai apropiat tabernacol. Doar că aici este mai incomod.

Pe de altă parte, locul este foarte umed: nu este zi în care casa să nu se trezească învăluită în cețuri și neguri, sau să nu plouă timp de câteva ore. Uneori, ceața este atât de deasă încât împiedică vederea dincolo de pinii din grădină. Când, după două sau trei ore «se ridică», de departe apare, albastru și frumos, lacul Maggiore, ca o himeră de cristal.

Această umezeală îl afectează pe Escrivă. I se umflă genunchii și îl dor articulațiile: umerii, coatele, încheieturile, genunchii. Din cauza durerii, șchiopătează când merge. Cu atât mai mult, când urcă și coboară scări. În ciuda acestui fapt, nu își reduce vizitele, scurte dar frecvente, la Iisus Hristos în tabernacol.

Aceasta din 1969 este o vară de lucru intens și de rugăciune intensă. Escrivă, Del Portillo și Echevarría pregătesc materialul care trebuie să fie folosit la Congresul extraordinar al Opus Dei, care tocmai a fost convocat în iunie. Textul de bază nu este altul decât Codex, Dreptul particular al Lucrării.

În ochii multor persoane, este un mod de a urma niște indicații generale ale Sfântului Scaun, date începând cu Conciliul Vatican II, pentru ca orice instituție eclezială să își revizuiască constituțiile, regulamentele, carismele fondatoare, pentru a se «acomoda nevoilor pastorale ale vremurilor».

În timpul acelei ierni, la Roma, Escrivă și-a amintit încă o dată, în fața diverselor dicastere ale Sfântului Scaun, că Opus Dei nu are nimic de-a face cu ordinele și congregațiile religioase, nici cu institutele seculare, nici cu cele de viață consacrată, nici cu societățile de viață comună; și, de asemenea, că el nu are nevoie să i se autorizeze revizuirea statutelor, întrucât are această facultate, în mod propriu, ca fondator.

Totuși, dintr-un motiv cu totul diferit, îi interesează să convoace această întâlnire congresuală: are cunoștință certă că se țese un nou și foarte grav atac, nu împotriva reputației și imaginii persoanelor Lucrării, sau împotriva apostolatelor sale, ci împotriva structurilor Opus Dei și a legăturii sale în Biserică. Din acest motiv, printre altele, pentru a proteja drumul juridic al instituției, convoacă acest Congres extraordinar.

Ca și în alte veri, sportul va fi să joace le bocce și să se plimbe. Se plimbă prin afara unor sate apropiate de lacul Maggiore: Intra, Arona, Lantino, Stresa... Uneori, se apropie de unele tarabe de mărunte. Părintelui îi place să descopere «găselnițe»: vreun păpușel amuzant care să poată servi ca un cadou de glumă, de ziua Befanei.

Așa, plimbându-se prin Arona, vede un soldățel alpin din lemn, care costă două sute douăzeci de lire.

–Uitați! Îl luăm pentru Umberto, ca o glumă? Sigur că îi va plăcea foarte mult!

Are «istoria» sa cu soldățelul alpin: din tinerețe, doctorul Umberto Farri, avocat, a arătat un mare entuziasm pentru viața militară. Când făcea serviciul militar, în unele întâlniri, spunea glume foarte amuzante al căror protagonist era întotdeauna un colonel, un colonnello. Cum aceste istorioare animau viața în familie, Părintele îl îndemna să «facă numărul»:

–Hai, Umberto, spune-ne vreo glumă cu colonnello-ul tău...! Sau ți s-a terminat deja șirul?

Într-o altă zi, la o altă tarabă, găsesc un câine mic de vânătoare care mișcă din cap și ține în gură un fazan:

–Acesta i s-ar potrivi lui Paco Vives, atât de pasionat de vânători în vremurile sale bune...

Escrivă a luat o rață galbenă de cauciuc. Se uită la ea și izbucnește în râs:

–Iată-l pe anatroccolo, al lui Peppino al nostru...

A rostit anatroccolo, încet, imitând accentul lombard, inflexiunea milaneză atât de caracteristică a lui Giuseppe Molteni, Peppino.

Astfel, cu dezinvoltură, în aerul vieții de zi cu zi, Părintele îi învață să se gândească mereu la ceilalți: să se iubească ca o adevărată familie și, de asemenea, să economisească câteva lire, achiziționând aceste păpușele cu suficientă anticipație și mult mai ieftine decât în magazinele din Roma.

La 10 iulie, după gustare, Părintele și don Álvaro del Portillo stau o vreme cu cele care se ocupă de administrația casei. Iese la conversație că Auma și Mumbúa, două africane kenyate, de culoare, membre ale Lucrării, urmează să ajungă la Roma, cu intenția de a rămâne câțiva ani «romanizându-se» și bând spiritul Opus Dei chiar din izvorul său.

–Trebuie să le ajutați să se adapteze repede. Gândiți-vă că pentru ele totul este nou și diferit: clima, viața în oraș, mâncarea, programele, limba...

–Părinte, învață deja spaniola...

–Sărmanele, le va fi foarte greu!... Presupun că știți deja de ce, deși Lucrarea este universală și nu este nici de aici, nici de dincolo, limba sa este spaniola... Nu știți? Asta s-a decis acum ani de zile, la Congresul general din 1956, ca o deferență față de Spania, care este locul unde s-a născut Lucrarea.

Câteva zile mai târziu, pe 15, se întoarce să stea cu ele. Au venit din Milano Silvia Bianchi, Sofía Vavaro, Tina și încă una. Părintele le vorbește despre necesitatea de a atrage vocații italiene pentru Lucrare, fără a se rezuma la ajutorul spaniolelor:

–Aici, în Italia, există suflete minunate... Nu fiți lași. Vorbiți-le despre Dumnezeu. Vorbiți-le mult despre Dumnezeu. Și despre Opus Dei. Aveți nevoie să fiți mai multe. Femeile Lucrării trebuie să îndeplinească în societatea civilă aceleași munci pe care le îndeplinesc bărbații, aceleași, ajungând acolo unde ajung ei. Și, în plus, trebuie să duceți mai departe administrațiile centrelor noastre. Așa că, vorba spusă: aveți nevoie să fiți mai multe!

Del Portillo s-a alăturat întâlnirii când aceasta era deja începută. În acel moment, Escrivă le cere să se roage pentru Biserică. Dintr-o dată, își amintește că a citit într-un ziar din acele zile expresia «un preot social»:

–Când aurului sau argintului li se pune un nume de familie, înseamnă că nu sunt nici aur, nici argint de lege. Preotul este preot, și gata. Misiunea sa este exclusiv spirituală: grija sufletelor. Și de îndată ce iese de acolo, e rău.

La 28 iulie merg la Milano. Conduce mașina doctorul Calogero Crocchiolo, medic și membru al Opus Dei. Parchează lângă numărul 7 din Corso di Porta Vittoria. Acolo se află cabinetul medical al oftalmologului, profesorul Romagnoli. Au programare la el.

Romagnoli îi face o consultație în profunzime. Îi dilată pupila și îi verifică fundul ochiului. Camera este în penumbră. Toți, în tăcere. Romagnoli se așază foarte aproape de Escrivă. Pornește fasciculul de lumină al oftalmoscopului și îl îndreaptă spre unul dintre ochii pacientului. În timp ce explorează, obrajii unuia și ai celuilalt aproape că se ating. Se simte proximitatea respirației.

Câteva zile mai târziu, pe 31 iulie, se întorc la Milano pentru o chestiune de lucru. Ia il traghetto, un feribot pentru pasageri și vehicule, și traversează lacul Maggiore.

Se întorc deja în amurg. Dar Părintele vrea să își vadă fiicele, pentru că le-a cumpărat câteva pachete de dulciuri de la debarcader și, în plus, trebuie să le comunice că pe 4 august pleacă la Einsiedeln, ca și anul precedent.

–De data aceasta vom fi aproape trei zile plecați, așa că va trebui să mergeți la liturghie la Premeno, sau la Intra... Și, cum nu puteți lăsa niciodată casa singură – pentru că Domnul rămâne în tabernacol –, organizați-vă în două schimburi. Ah, și profitați de aceste trei zile pentru a vă odihni puțin, a ieși în grădină, să vă bată aerul...! Invitați-le pe cele din Milano... Orice doriți, mai puțin să vă băgați în curățenii extraordinare, că vă cunosc!

María José și Begoña observă că Părintele arată rău. Și i-o spun:

–Părinte, aveți fața obosită...

–Este că la Milano am lucrat. Dar pe mine mă odihnește mai mult munca decât să nu muncesc. Să nu muncesc mă consumă...

–Oricum, Părinte, de când ați sosit de la Roma nu v-ați oprit: ce am putea face, ca să vă odihniți?

–Eu m-aș odihni doar... dacă aș putea uita Lucrarea. Dar nu vreau să uit Lucrarea! Și de Dumnezeu? De Dumnezeu, nu. De Dumnezeu nu aș putea uita, pentru că... aș muri.

În ziua de 4 pleacă spre Elveția, pentru a face pelerinajul la Fecioara de Einsiedeln. La despărțirea de cele care rămân în Villa Gallabresi, Părintele le dă binecuvântarea și, ca acele mame care la ora plecării se apucă să enumere tot repertoriul de posibile pericole, începe și nu se mai termină:

–Să vă odihniți... Să mâncați bine... Să nu vă băgați în curățenii... Sărbătoriți mult ziua onomastică a Dorei... Noaptea, încuiați totul bine și asigurați ușile...

La 6 august se întoarce Escrivă. Cum casa din Premeno este în vârful unei coline, văd mașina sosind, când este încă departe. Părintele vine radios. Întotdeauna se întâmplă așa, când merge – cum spune el – «să o vadă pe Fecioară».

–De data aceasta nu v-am adus ciocolate din Elveția. Dar v-am cumpărat niște surprize... mi se pare că o să vă placă... Cel puțin, vă vor ține mai mult decât ciocolata.

Da, într-adevăr, le surprinde: le-a adus fiecăreia un broșor foarte frumos de bijuterie.

În aceeași vară, din Villa Tevere i se comunică că s-a primit o telegramă de la Paul al VI-lea însoțind o medalie de bronz aurit, ca semn de afecțiune și felicitare pentru al XXV-lea aniversar al primei hirotoniri preoțești a unor profesioniști ai Opus Dei: inginerii Del Portillo, Hernández de Garnica și Múzquiz.

[Sus]

10. 1970: Intra (Italia).

Text extras din: Pilar Urbano, El hombre de Villa Tevere, cap. XVII.

Vara anului 1970, din nou la Premeno, este o continuare a acelei novene din Mexic: a vorbi și a vorbi cu Fecioara.

Escrivă a luat mai multe cărți de teologie, de patristică, de istorie universală și de literatură. Dar munca sa, în aceste săptămâni din august, constă în a studia în profunzime concluziile Congresului extraordinar desfășurat la Roma în anul precedent.

Din Villa Gallabresi fac câteva evadări la Castello di Urio, lângă lacul Como, unde există o casă de conviețuiri ale Opus Dei. Merg cu Escrivă, ca aproape întotdeauna, Álvaro del Portillo, Javier Echevarría și Javier Cotelo, care conduce vehiculul. Escrivă menține acolo diverse întâlniri și conversații cu fiicele și fiii săi.

Într-o altă ocazie, trec în Elveția, care este la foarte puțini kilometri. Din Il Ticino, și privind orizontul, se roagă pentru apostolatele Lucrării în țara elvețiană.

Ca și vara precedentă, și aceasta din 1970 merg la Milano. Într-una dintre aceste scurte șederi, se apropie de catedrală: o autentică bijuterie de piatră, cu fațada sa gotică, cu cele o sută treizeci și cinci de pinacle și cele două mii trei sute de statui giganti care împodobesc coloanele exterioare.

[Sus]

11. 1971: Comasco (Italia).

Text extras din: Pilar Urbano, El hombre de Villa Tevere, cap. XVII.

Caglio este un mic sat de munte în nordul Italiei, lângă lacul Como și la aproximativ optzeci de kilometri de Castello di Urio. În acest loc liniștit din Comasco, care nici măcar nu apare pe hărți, închiriază o căsuță, Villa Sant'Agostino, pentru a petrece câteva săptămâni între iulie și august 1971. Ca întotdeauna, instalează oratoriul în cea mai bună cameră de la etajul superior, care oferă mai multă siguranță. La același etaj, dormitoarele. Jos, sufrageria, bucătăria, camera de zi care va servi și ca loc de lucru în comun. De data aceasta casa este mai mică și toți trebuie să își limiteze libertatea de mișcare.

Josemaría Escrivă și Álvaro del Portillo sosesc obosiți, «frânți» de un an de muncă foarte solicitantă și în care anumite «persoane bune» din Vatican – concret, unul – au continuat să dea nutreț acelei atmosfere de neîncredere, de diffidenza, împotriva Lucrării, care durează de prea mult timp.

În 1971, în momentele cele mai aspre, Escrivă repetă câteva cuvinte, un fel de «rugăciune de buzunar», pe care a scris-o în zbor, pentru a lăsa totul în mâinile puternice ale lui Dumnezeu:

«Doamne, Dumnezeul meu, în mâinile Tale abandonez trecutul, prezentul și viitorul, ceea ce este mic și ceea ce este mare, ceea ce este puțin și ceea ce este mult, ceea ce este temporal și ceea ce este etern».

La Caglio vine să se odihnească. Și el se odihnește adunându-se, cufundându-se, în intimitate cu Dumnezeu.

Ca ocupație, și-a adus studiul unei porțiuni foarte concrete din Biblie: cele cinci cărți ale Pentateuhului. [...]

Și în această vară merge să își vadă fiicele și fiii italieni, care petrec o perioadă de odihnă și de formare la Castello di Urio. Într-una dintre aceste vizite, îl salută pe Giuseppe Molteni, membru al Consiliului general, care, de ani de zile, conviețuiește cu Părintele, sub același acoperiș, în Villa Tevere. Molteni este un îndrăgostit al regiunii lombarde și vorbește întotdeauna cu mare dragoste despre Brianza, ținutul său natal: despre oamenii săi, despre istoria sa, despre peisajele sale... Părintele, imediat ce îl vede, îl îmbrățișează cu putere. Și, imediat:

–Peppino, fiule, suntem deja în mediul tău, în domeniile tale! Haide! Să vedem dacă organizezi o ieșire în Brianza, și noi te însoțim. Astfel, pe teren, ne rugăm pentru acei compatrioți de ai tăi atât de muncitori, atât de responsabili, atât de simpatici... Și să iasă de acolo multe vocații!

Alte excursii sunt «utilitare», vizitând fabrici de mobilă în zona comasco, în împrejurimile lacului Como. Localitatea Cantú este renumită pentru industriile sale de tâmplărie și ebenistică. Escrivă ia notițe de prețuri, modele de mobilier, scumpiri din cauza transportului, etc., și cere broșuri și cărți de vizită. Are în minte viitoarea instalare a Cavabianca, sediul definitiv al Colegiului Roman al Sfintei Cruci, care este deja în plină construcție. După ceva timp, când va veni momentul achiziționării mobilei, îi va da lui Helen G. Monfort și echipei de instalații toate acele cataloage și adrese, pentru ca ei să meargă «la țintă» și să poată «cumpăra calitate, alegând, și la preț de fabrică».

Plimbările pe jos sunt de obicei pe lungolago-ul orașului Como. Aproape în fiecare zi merg la Como, vechiul Oppidum al galilor, Bovum Comun al romanilor. Și intră întotdeauna în catedrală. Acolo stau o vreme. Escrivă vrea să îl însoțească pe Iisus Hristos în Tabernacol. Apoi se așază pe vreo bancă din naosul central și, liniștiți, fără a face tururi turistice prin templu, observă excelentele opere de artă: tapiseriile din Ferrara, din Florența, din Anvers; Sacra conversazione a lui Luini; capela Crucifixului; Nunta Mariei; il tempietto al cristelniței; decorul transeptului dedicat Adormirii Maicii Domnului... Din când în când, Escrivă observă un detaliu ornamental – de exemplu, tavanul casetat – care poate fi util la decorarea vreunui oratoriu al Lucrării. Atunci îi cere lui Javier Cotelo:

–Uită-te la acele cassettonni... Fă câteva notițe rapide pentru ca să ne amintim după aceea de această combinație de auriu și culori.

Într-o dimineață, înainte de a începe coborârea spre accesul în Como, se opresc lângă tarabele vânzătorilor de fructe. Nu este o piață. Sunt oameni din grădină care își montează rusticele chioșcuri la soare, cu niște scânduri pe niște coșuri. Escrivă observă bărbatul care servește în spatele tarabei cu pepeni. Este un tip aspru, uscățiv și foarte brunet. Își oferă marfa pe un panou grosolan: Cocomeri, 100 lire al chilo.

–Cumpărăm pepene și i-l ducem surorilor voastre? Astfel le scutim să meargă ele să cumpere... Hai, Javi, deși tu ești «de apartament», vezi dacă găsești unul bine copt.

Paznicii casei din Caglio sunt un cuplu cu trei copii. Într-o dimineață, plimbându-se prin micul teren care înconjoară Villa Sant'Agostino, Escrivă îl vede pe paznic manevrând uneltele de grădinărit. Lângă el, ținându-se de unul dintre picioarele sale, fiul cel mic, care trebuie să aibă puțin peste patru ani.

Îl observă pe copil: obrajii rumeni, mucii ieșind pe nas, gurița deschisă, ochii rotunzi de admirație..., nu pierde nici o mișcare a tatălui său.

Escrivă va comenta după aceea:

–M-a emoționat privirea acelui micuț... I-am simțit invidie bună. Și i-am cerut Domnului, pentru noi, acel sentiment de filiație: să dorim să fim întotdeauna astfel, contemplând cu admirație pe Tatăl nostru Dumnezeu, siguri că El face totul «divin» de bine; că, prin Providența Sa, are grijă de întregul câmp în care trebuie să acționăm...

[Sus]

12. 1972: Lecco (Italia).

Text extras din: Pilar Urbano, El hombre de Villa Tevere, cap. XVII.

Pentru verile anilor 1972 și 1973 găsesc o casă în Civenna: un sătuc de munte, lângă orașul Lecco. Tot în nordul Italiei, în zona lacurilor și lângă granița cu Elveția.

O mie nouă sute șaptezeci și doi. Escrivă își ia multă muncă: continuă să revizuiască Codex-ul Opus Dei și pregătește ediția a două cărți de predici care vor fi publicate sub titlurile Este Hristos care trece și Prieteni ai lui Dumnezeu. Aceasta din urmă, împreună cu Calea Crucii, Sulc și Fierărie, vor fi opere postume.

A doua zi după sosire, se lansează să facă o plimbare pe un drum de pământ, în urcare. Când abia au parcurs o sută de metri, Escrivă face semn de «popas!»:

–Cu acești pantofi de oraș nu putem merge foarte departe. Mai bine să ne întoarcem acasă, să luăm mașina și să mergem în localitatea cea mai apropiată să cumpărăm șlapi sau cizme de mers pe câmp.

–Cel mai apropiat este Lecco, la peste douăzeci de kilometri...

–Atunci, hai la Lecco!

Odată ajunși acolo, Escrivă le sugerează, în loc să meargă la un magazin de încălțăminte, să treacă mai întâi prin piață:

–Sigur că acolo ne vând cizme din cele pe care le poartă sătenii, și mult mai ieftine decât într-un magazin elegant.

Așa este. Cumpără o pereche de cizme pentru fiecare cu zece mii de lire, aproximativ o mie de pesete.

Și acolo, în agitația plină de viață a pieței, ca și cum acela ar fi pentru el cel mai normal lucru din lume, monseniorul Escrivă se așază pe o ladă de fructe, se descalță, încearcă cizmele, merge puțin, calcă tare și, aruncându-i un zâmbet omului de la tarabă, comentează:

–Este forma piciorului meu. Le iau pe loc!

Faptul de a economisi la cumpărături, la Escrivă nu este «zgârcenie» meschină, ci o formă naturală de a trăi virtutea sărăciei. Virtute cu proastă reputație – și cu și mai proaste explicații –, care nu este nevoia furioasă a săracilor, ci generozitatea voluntară a celor care, posedând, știu să fie desprinși.

Într-una dintre acele zile, cele de la administrație i-au aruncat lui Álvaro două tricouri, pentru că erau deja foarte uzate și cârpite. Plimbându-se prin orașul Como, văd că într-un magazin cu reduceri oferă «patru tricouri cu trei mii de lire». Fără să stea pe gânduri, Escrivă le spune să profite de ocazie.

De asemenea, chiar acolo, îi încredințează lui Javier Echevarría să cumpere niște dulciuri pentru fiicele sale. Dar, când îl vede întorcându-se de la pasticciería cu un mic pachet în mână, glumește, tachinându-l:

–Dar, Javi, fiule...! Nu te-ai ruinat! Surorile tale vor crede că ești mai zgârcit decât un chotis... Data viitoare încearcă să fii un pic mai generos.

Totuși, cu excepția călătoriilor lungi pe șosea, sunt foarte rare ocaziile în care Escrivă și cei care îl însoțesc iau o gustare la un bar, în afara casei.

Este atât de neobișnuit încât, atunci când se întâmplă, ca în această vară a anului 1972, Javier Echevarría o notează în carnetele sale de însemnări. Într-o dimineață călduroasă de august, aproape de amiază, după plimbarea pe lungolago-ul din Lecco, văd că la capătul aleii există un chioșc unde se servește granita di caffè, o răcoritoare delicioasă de cafea granizată. Javier Cotelo comentează că sora Părintelui – Mătușa Carmen pentru toți din Lucrare –, când ieșeau la cumpărături prin Roma în vremurile de căldură lipicioasă, obișnuia să invite «nepoții» sau «nepoatele» la o granita di caffè.

Într-adevăr, căldura lovește puternic în acea dimineață și plimbarea i-a făcut să transpire. Ghicind pofta tuturor, Părintele se îndreaptă către Del Portillo.

–Álvaro, ne inviti la o granita di caffè... ca excepție?

Această zonă a Brianzei este mai degrabă răcoroasă și umedă, cu ploi frecvente, cețuri și furtuni. Într-o zi, Giuseppe Molteni călătorește cu mașina de la Milano la Civenna. Îl ia cu el pe Carlos Cardona, care va lucra cu Părintele la una dintre predicile pe care le revizuiește. Cade o ploaie torențială, deasă, neîntreruptă. Furtunile se succed una după alta de-a lungul drumului, dar Giuseppe, îndrăgostit de Brianza sa, nu se satură să repete, ca și cum ar fi un agent publicitar:

–Epure, Carlos, dietro le nuvole c'è il sole...

Imediat ce sosesc, Carlos Cardona i-o spune Părintelui:

–Ca să nu mi se ducă sufletul la pământ, de fiecare dată când tună, Peppino îmi spunea: «Totuși, Carlos, în spatele acestor nori este soarele».

Iar eu îi răspundeam: «Ei, dacă spui tu, va fi, dar ce naiba, cum se ascunde tipul!».

Escrivă râde cu poftă:

–Peppino, ești foarte amuzant... dar trebuie să te înțelegi cu compatrioții tăi, pentru că ei nu fac decât să spună că ploaia și ceața sunt bogăția voastră... Oricum, lăudându-ți țara, ai spus un mare adevăr, care poate fi aplicat vieții spirituale: sunt momente în care, poate din cauza lipsei noastre de corespondență la har, încetăm să vedem lumina. În alte ocazii, Domnul îngăduie această întuneric, pentru a ne încerca credința și loialitatea. Eu am spus acum mulți ani că, pe drumul către Dumnezeu, odată ce s-a văzut lumina harului, a chemării, trebuie să mergem înainte cu credință, cu tărie, lăsând, poate, zdrențe de haine sau chiar de carne, în mărăcinii drumului. Dar trebuie să continuăm, cu certitudinea că Dumnezeu este Cel de întotdeauna și nu poate greși. Dacă îi suntem fideli, după furtună și întuneric va veni vremea bună și va străluci pentru noi un soare minunat, și mai luminos [...].

Fiilor mei, după ce ați auzit glasul lui Dumnezeu, nu se poate întoarce privirea înapoi.

Întrucât Civenna este la puțin peste patru kilometri de granița cu Elveția, și la și mai puțină distanță în linie dreaptă, emisiunile sale de televiziune se captează foarte bine. Receptorul casei este pregătit pentru TV color. În prima zi când îl conectează, Escrivă rămâne uimit ca și ceilalți:

–Cum se vede de bine! Nu mi-aș fi imaginat că poate rămâne o imagine atât de reușită și cu o culoare atât de naturală. Culoarea este atât de atractivă încât te atrage acolo, în ecran, indiferent ce arată...

După această primă impresie, când au oprit deja televizorul, reflectează în gând:

–Toate aceste progrese, mari și mici, trebuie să ne ducă să dăm multă slavă lui Dumnezeu. Orice muncă omenească nobilă, bine realizată și bine folosită, este un instrument minunat pentru a sluji societății și pentru a se sfinți... Presupun că și vouă vi s-a întâmplat ca și mie: acum un moment, când ne uitam la televizor, îmi era ușor să înalț inima spre cer, mulțumind pentru acea perfecțiune tehnică a imaginilor, a culorii... Și imediat – pentru că este o idee care îmi rătăcește mereu în cap – mă gândeam la binele și la răul care se poate face cu televiziunea și cu toate mijloacele de comunicare. Bine? Da, pentru că sunt un vehicul formidabil pentru a ajunge la multe persoane, captându-le atenția într-un mod foarte atractiv. Rău? De asemenea, pentru că prin imagini și prin text pot strecura doctrină greșită, morală falsificată. Și oamenii înghit acele greșeli și acele falsități fără să își dea seama, ca și cum ar fi aur curat. De aceea insist atât de mult că apostolatul prin mijloacele de comunicare va avea întotdeauna foarte, foarte mare importanță. Și catolicii care au această vocație profesională, jurnaliștii, comunicatorii de presă, radio și televiziune, trebuie să fie acolo, prezenți și foarte activi: a lipsi, ar însemna să desertezi.

[Sus]

13. 1973: Lecco (Italia).

Text extras din: Pilar Urbano, El hombre de Villa Tevere, cap. XVII.

Ultima sa «ședere de vară» va fi, așadar, cea din 1973.

Situația Bisericii este atât de gravă încât Paul al VI-lea se hotărăște să avanseze Anul Sfânt Jubiliar din 1975: îl declară deschis la 10 iunie 1973. Această schimbare neașteptată în calendar este un recurs urgent, aproape dramatic, pentru a lovi conștiințele catolicilor.

La 22 iunie, în fața cardinalilor Curiei romane, Papa denunță că «confuzia doctrinală și indisciplina fac să pălească pe chipul Bisericii strălucitoarea sa frumusețe de Mireasă a lui Hristos».

Papa este consternat. Papa este trist. Încearcă să oprească procesul de deteriorare, de denaturare, de anarhie... Este ca și cum Biserica i s-ar scurge din mâini.

Josemaría Escrivă consideră că acesta este momentul să meargă să îl consoleze și să îl întărească pe Părintele comun.

La 25 iunie, merge să îl viziteze: o audiență privată care – rupând protocoalele de ceas – va dura mai mult de o oră și un sfert.

Imediat ce fondatorul Opus Dei îl vede pe Papă, se îngenunchează cu ambele genunchi pe pardoseala de marmură. Paul al VI-lea se emoționează în fața acestui gest neobișnuit de credință și de supunere filială. Își concentrează puterea în brațe și trage fizic de Escrivă în sus, forțându-l să se ridice.

Apoi, odată așezați, monseniorul Escrivă își scoate mica agendă de buzunar. Acolo are câteva notițe despre ceea ce vrea să îi relateze Papei: vești bune și încurajatoare despre perseverența credincioasă a miilor de bărbați și femei ai Lucrării și despre apostolatele viguroase din atâtea țări, din atâtea straturi ale societății, din atâtea scenarii ale activității civile. Criză preoțească? În acest an 1973, ca și în ceilalți ani, din 1944, se va hirotoni un nou «lot» de laici profesioniști, cu dublul lor doctorat: cel universitar civil și cel ecleziastic. Încă o jumătate de sută de preoți, a căror unică ambiție este... să fie preoți.

Nu s-a dus să îi ceară nimic Papei: vrea doar să îi ofere bucurii, bucurii... Și, încă o dată, inima Romei știe, simte, că există «o mică parte a Bisericii» unde mâna lui Petru se poate sprijini cu fermitate.

În iulie, se întorc în aceeași casă pe care au închiriat-o vara trecută, în Civenna.

Într-o dimineață, deși ziua a răsărit rece și neplăcută, cu câteva averse și nori denși, pleacă spre Lecco, pentru a face plimbarea pe lungolago dell'Isonzo și pe lungolago del Piave.

Părintele merge timp de două ore, două ore și jumătate. Álvaro merge mai puțin timp. Apoi se așază pe o bancă din alee și acolo îi așteaptă.

La un moment dat, Părintele merge să se așeze lângă Álvaro. Îl vede palid, cu cearcăne și ca și cum ar fi înțepenit de frig.

–Álvaro, arăți rău... se întâmplă ceva?

–Am avut o noapte proastă, iar acum mă simt răcit... Cum ar spune Bunica, sunt «puțin catolic»...

–Să plecăm, să plecăm cât mai repede...!

În timp ce se întorc spre mașină, Părintele dă indicații lui Echevarría:

–Javi, imediat ce ajungem acasă, ai putea să telefonezi la Castel d'Urio, pentru ca să vină José Luis Pastor să îl vadă pe fratele tău? Fără să alarmezi, spune-i să vină cât mai repede posibil.

Deja pe șosea, întorcându-se de la Lecco la Civenna, îl «certă» pe Álvaro:

–Cum de nu mi-ai spus nimic înainte de a pleca? Sufăr, când îmi faceți astfel de lucruri... Știu că ai făcut-o gândindu-te la ceilalți și toți îți mulțumim, dar ar fi trebuit să îmi spui că nu te simți bine... și am fi rămas acasă, atât de bine... Alvarico, fiule, nu-mi mai face așa!

–Credeam că va fi o stare de rău trecătoare, pentru că am fost agitat în noapte... Dar nu vă faceți griji, Părinte, nu cred că are importanță.

Totuși, Escrivă nu poate fi nepăsător așa pur și simplu. Știe că Álvaro are, cum obișnuiește să spună, «o sănătate de fier» proastă: a avut deja mai multe operații chirurgicale, toate de amploare. Lucrează full time și la capacitate maximă, cu o dublă dedicare: în Villa Tevere, pentru a servi Lucrarea; și în Vatican, pentru a servi Sfântul Scaun. Sufletul său trage de trupul său. Problema nu este la motor, ci la caroserie. În orice moment poate ceda.

Într-adevăr, de data aceasta, «starea de rău trecătoare» a lui Álvaro se agravează. Timp de câteva săptămâni, i se prezintă niște febre foarte puternice care îl fac să transpire în șuvoi. Udă cearșafurile și salteaua. Ziua și noaptea trebuie să i se schimbe toată lenjeria de pat de mai multe ori. Părintele și cei doi Javier se alătură îngrijirii bolnavului. Medicul, José Luis Pastor, diagnostichează o boală gravă de rinichi și sugerează să fie dus în Spania, pentru ca doctorul Gil Vernet din Barcelona să decidă dacă este cazul să intervină chirurgical.

Când Álvaro este deja mai restabilit, decid să facă călătoria. Dar, înainte, trebuie să îndeplinească o mică formalitate: să meargă la aeroport și să se vaccineze împotriva holerei. În Italia a existat un focar epidemic și este necesar certificatul sanitar de vaccinare pentru a putea ieși în altă țară.

La 1 septembrie, în ajunul călătoriei, merg toți patru la aeroportul din Milano. În spațiile sanitare este o coadă lungă de oameni care sunt acolo pentru același motiv. Cineva de la dispensarul medical îl recunoaște pe monseniorul Escrivă și se apropie cu amabilă ofertă de serviciu:

–Monsignore... O mie de scuze... Însoțiți-mă, vă rog, și veți trece imediat, fără să fiți nevoit să așteptați.

Escrivă refuză:

–Nu, nu, foarte recunoscător; dar prefer să îmi păstrez locul și să trec atunci când este rândul meu.

La insistența funcționarului, Escrivă îi explică:

–Vă mulțumesc, dar nu vreau să iau locul niciuneia dintre aceste persoane care, dacă sunt aici, nu este din plăcere... Ele vor avea alte lucruri de făcut și poate mai urgente decât mine.

Când, a doua zi, avionul în evoluțiile sale de decolare și de câștigare a altitudinii, survolează Milano și împrejurimile Brianzei, Escrivă «asilează» tabernacolele turnurilor bisericilor pe care, de acolo de sus, reușește să le zărească... Își ia rămas bun de la acele căsuțe minuscule... Binecuvântează pe toți acei oameni... Și, cu gustul de migdală al nostalgiei, intuiționează că poate nu se va mai întoarce. Au fost ultimele sale «vacanțe». Viața nu îi va mai oferi ocazia să se piardă, ca un uccel di bosco, ca o pasăre a pădurii, liber, prin vreun loc ascuns al câmpiei italiene.

[Sus]