Consacrările Opus Dei

Opus Dei a fost consacrat de fondatorul său în patru ocazii: Sfintei Familii (1951), Preadulcii Inimi a Mariei (1951), Preasfintei Inimi a lui Isus (1952) și Duhului Sfânt (1971). La dată de 22 noiembrie din acest an, în Sărbătoarea lui Cristos Regele Universului, se reînoiește consacrarea către Preasfânta Inmină lui Isus.

Imagen con el título del artículo: las cuatro consagraciones del Opus Dei

Consacrările Opus Dei


Consacrările personale și colective – atât ale diecezelor și ale celorlalte instituții religioase, cât și ale unor entități civile – au o tradiție seculară în Biserica Catolică. Printre cele cu cea mai mare răspândire populară se numără cele făcute Preasfintei Fecioare și Preasfintei Inimi a lui Isus. Țări întregi, orașe, biserici particulare, ordine și congregații religioase, familii și cămine… și, firește, persoane individuale s-au consacrat Fecioarei, Preasfintei Inimi sau altor hramuri, pentru a cere ocrotirea divină în fața unor nevoi deosebite.

În același timp, acest act a presupus întotdeauna un angajament de viață creștină: de la practicarea unui act de devoțiune, până la identificarea propriei vieți cu semnificația spirituală a acelei consacrări anume, urmărind un efect permanent, care să modeleze propria spiritualitate. Din acest motiv, consacrările se reînnoiesc de obicei periodic, adesea an de an, sau la aniversări deosebite.

Opus Dei a fost consacrat de fondatorul său în patru ocazii: Sfintei Familii (1951), Preadulcii Inimi a Mariei (1951), Preasfintei Inimi a lui Isus (1952) și Duhului Sfânt (1971). În toate cazurile, Sfântul Josemaría a făcut acest pas pentru a cere ajutorul divin în fața unor nevoi concrete. Totodată, aceste consacrări – și indicația ca ele să fie reînnoite an după an – i-au folosit fondatorului pentru a întări unele aspecte ale vieții de pietate a membrilor Opus Dei.

1. Consacrarea către Sfânta Familie (1951)

Mergi la textul rugăciunii.

Prima consacrare a avut loc la 14 mai 1951, în oratoriul dedicat Sfintei Familii – aflat încă în construcție – din Villa Tevere. Hotărârea de a o face a fost luată repede, la scurt timp după întoarcerea fondatorului la Roma, în urma unei călătorii prin Spania în cursul căreia aflase că unele persoane făcuseră să ajungă la Papă o plângere împotriva Opus Dei, semnată de părinții a cinci membri italieni ai Lucrării. Acel înscris cuprindea nemulțumiri legate de hotărârea fiilor lor de a cere admiterea în Opus Dei, pe care o luaseră în mod liber.

Îndată, Sfântul Josemaría a scris: „Roma, 14 mai 1951. Să punem sub ocrotirea Sfintei Familii, Isus, Maria și Iosif, familiile alor noștri: pentru ca să ajungă să participe la gaudium cum pace al Lucrării și să dobândească de la Domnul iubirea față de Opus Dei” (AVP, III, p. 194).

Această reacție a fondatorului nu s-a datorat doar acelui episod izolat. În alte împrejurări, cu ani în urmă, unele familii ale persoanelor din Lucrare fuseseră puse în gardă împotriva Opus Dei de către unii călugări – ceva asemănător cu ceea ce tocmai se întâmplase în Italia – și nu lipsiseră nici alte neînțelegeri din partea unor părinți care, din diferite motive, nu primeau cu bucurie vocația copiilor lor.

În același timp, cele mai multe familii primiseră cu bucurie această alegere și chiar se apropiaseră de Opus Dei, într-atât încât în anii următori cereau admiterea. Dar Sfântul Josemaría, care nutrea o iubire și o simpatie deosebite pentru familiile membrilor Opus Dei, până acolo încât spunea că le datorau părinților nu doar darul vieții, ci și „nouăzeci la sută din vocație” (AVP, III, p. 188), a avut o mare durere din pricina acestei noi împotriviri, mai ales pentru că știa că fuseseră induși în eroare și că lucrau cu bună-credință. L-a durut întotdeauna acuzația falsă că Opus Dei i-ar despărți pe copii de familiile lor, pentru că el dorea tocmai contrariul: ca familiile să ia parte la căldura de cămin și la ajutorul Lucrării, mai ales dacă cerințele slujirii lui Dumnezeu presupuneau ca un fiu sau o fiică să plece departe pentru a lucra.

Pe de altă parte, știa că acest reproș fusese suferit de multe instituții de-a lungul istoriei, iar biografiile sfinților sunt pline de exemple de împotrivire a familiei față de vocația unei fiice sau a unui fiu. Isus Cristos Însuși a așezat urmarea chemării lui Dumnezeu înaintea apropierii de propriile rude, cu cuvinte categorice (cf. Lc 9,59-62; 14,26), iar în purtarea Sa se găsesc exemple limpezi în acest sens (cf. Mt 12,46-49; Lc 2,49).

În formulă – care se repetă în Opus Dei la sărbătoarea Sfintei Familii – se cere pentru rudele membrilor Opus Dei:

„Dă-le, Doamne, harul de a cunoaște mai bine, pe zi ce trece, spiritul Opus Dei al nostru, la care ne-ai chemat pentru slujirea Ta și pentru sfințirea noastră; insuflă-le o iubire profundă pentru Lucrarea noastră; ajută-i să înțeleagă din ce în ce mai limpede frumusețea vocației noastre, ca să simtă o mândrie sfântă pentru că ai binevoit să ne alegi și ca să știe să-Ți mulțumească pentru onoarea pe care le-ai oferit-o. Binecuvântează în mod deosebit sprijinul pe care îl oferă muncii noastre apostolice și fă-i să participe mereu la bucuria și pacea pe care ni le oferi ca răsplată pentru dăruirea noastră” (AVP, III, p. 195).

Prin această consacrare făcută Sfintei Familii, Sfântul Josemaría întărea prezența Familiei din Nazaret (treimea de pe pământ, cum obișnuia să o numească) în viața spirituală a credincioșilor Opus Dei, atât celibatari, cât și căsătoriți. Ani mai târziu, le spunea: „să căutați cu mai multă străduință prezența, convorbirea, relația și intimitatea cu Dumnezeu Domnul nostru, Unul și Întreit, prin devoțiunea familiară față de treimea de pe pământ: fie ca această încredere obișnuită față de Isus, Maria și Iosif să fie pentru noi și pentru cei din jurul nostru ca o cateheză necontenită, o carte deschisă care să ne ajute să luăm parte la misterele, îndurător răscumpărătoare, ale lui Dumnezeu făcut Om” (Scrisoare 14-II-1974, nr. 1: AVP, III, p. 687).

La sfârșitul vieții sale, prezenta această devoțiune și contemplarea acelui mister, pe care el însuși le practica, drept o cale regală pentru a ajunge la Dumnezeu: „Încerc să ajung la Treimea din Cer prin acea altă treime de pe pământ: Isus, Maria și Iosif. Par mai la îndemână. Isus, care este perfectus Deus și perfectus Homo. Maria, care este o femeie, cea mai curată făptură, cea mai mare: mai mult decât ea, numai Dumnezeu. Și Iosif, care se află îndată lângă Maria: curat, bărbătos, prudent, întreg. O, Dumnezeul meu! Ce modele!” („Rugăciune”, 28-III-1975: Bernal, 1976, p. 319).

↑ Sus

2. Consacrarea către Preadulcea Inimă a Mariei (1951)

Mergi la textul rugăciunii.

A doua consacrare a avut loc la 15 august 1951, în sanctuarul din Loreto. În lunile precedente, fondatorul avusese presentimentul că asupra Lucrării plana o amenințare gravă, din cauza unui ansamblu de indicii care, în diferite grade, conduceau în această direcție. Dar, întrucât nu avea dovezi concludente și nici nu știa cui să se adreseze pentru a acționa și a face față acelui pericol, neliniștea sa lăuntrică nu își găsea alinarea. În cele din urmă, le-a cerut tuturor membrilor Opus Dei să rostească invocația Cor Mariæ dulcissimum, iter para tutum! („Preadulce Inimă a Mariei, pregătește-ne un drum sigur!”) și a hotărât să consacre Lucrarea Preadulcii Inimi a Mariei. A ales sanctuarul din Loreto, unde este venerată Sfânta Casă, pentru a face consacrarea, cu cuvinte spontane, în timp ce celebra Sfânta Liturghie. Ulterior a alcătuit o formulă și a stabilit ca aceasta să fie reînnoită în fiecare an, la 15 august.

Câteva luni mai târziu a ieșit la iveală amenințarea pe care Sfântul Josemaría o presimțise, datorită mai multor împrejurări, între altele înștiințării fericitului cardinal Schuster, arhiepiscop de Milano. Potrivit informațiilor existente, era vorba despre o încercare de revizuire a statutului juridic al Opus Dei (care fusese aprobat definitiv de Papă cu numai un an înainte), pentru a-l modifica în mod substanțial, mergând până la a-l exclude chiar pe fondator. În urma protestului hotărât al mons. Escrivá, adresat prin scrisoare Papei, Pius al XII-lea a pus capăt oricărei proceduri aflate în desfășurare, iar chestiunea s-a încheiat acolo.

Această consacrare se armonizează cu profundul spirit marian care caracterizează viața spirituală a membrilor Opus Dei și a venit să confirme o realitate trăită încă de la început: încredințarea Lucrării și a apostolatelor sale sub ocrotirea Preasfintei Fecioare Maria. Așezând-o în contextul ei istoric, trebuie amintit că Pius al XII-lea a consacrat întreaga omenire Inimii Neprihănite a Mariei în 1942 și că, în 1948, a invitat toate diecezele, parohiile și familiile catolice să facă aceeași consacrare (Enc. Auspicia quaedam, 1-V-1948).

Deși Sfântul Josemaría nu a stabilit o legătură directă cu acea cerere pontificală – legată de pacea lumii –, ideea se afla în atmosfera vremii și l-a putut inspira pe fondator, în fața nevoii grave prin care trecea Lucrarea. Pe de altă parte, la 15 august 1951 era recentă proclamarea dogmei Adormirii Maicii Domnului, făcută de Pius al XII-lea la 1 noiembrie 1950, ceea ce făcea din acea zi o dată de două ori potrivită pentru consacrarea Opus Dei.

↑ Sus

3. Consacrarea către Preasfânta Inimă a lui Isus (1952)

Mergi la textul rugăciunii

La 26 octombrie 1952, solemnitatea lui Cristos Rege, Sfântul Josemaría a făcut consacrarea Opus Dei către Preasfânta Inimă a lui Isus. Era a treia consacrare în răstimp de un an și jumătate. Știm că unul dintre motive avea puncte comune cu cele două dinainte: o „împotrivire a celor buni” (cf. AVP, III, p. 227), legată tot de statutul juridic al Opus Dei. Un altul era situația economică gravă în care se afla Lucrarea, pentru a duce mai departe construcția sediului central și a sediului provizoriu al Colegiului Roman al Sfintei Cruci, la Roma. Lucrările nu puteau fi oprite fără o pierdere gravă, economică și apostolică, dar nu erau bani pentru a face față datoriilor. Un al treilea era cererea pentru pacea sufletelor și a lumii. De aceea a unit cu această consacrare invocația Cor Iesu Sacratissimum, dona nobis pacem!, pe care ulterior, deja în anii șaptezeci, a completat-o cu cuvintele et misericors („Preasfântă și milostivă Inimă a lui Isus, dă-ne pacea!”).

Hotărârea de a face consacrarea trebuie să o fi luat fondatorul între lunile aprilie și mai 1952. În iunie avea deja pregătită formula pe care avea să o folosească la sărbătoarea lui Cristos Rege și care – începând din anul următor – avea să fie reînnoită în toate centrele Opus Dei (cf. documentele din AGP, A-85-2-01).

În dimineața zilei de 26 octombrie 1952, în timpul mulțumirii de după Împărtășanie, a consacrat Opus Dei înaintea unei icoane a Preasfintei Inimi, în așa-numitul Oratoriu-bibliotecă, alăturat biroului celui care era atunci Președinte General, iar acum Prelat, al Opus Dei. Oratoriul era încă în construcție, iar icoana nu era cea care îl prezidează astăzi. Și această consacrare însemna o întărire a iubirii și a devoțiunii față de preasfânta Umanitate a lui Cristos, care caracterizează viața spirituală a membrilor Opus Dei.

Formula scoate în evidență caracterul lăuntric, de dăruire personală față de Cristos, pe care Escrivá de Balaguer a vrut să îl dea acelei consacrări. Într-adevăr, arată că, prin consacrarea Opus Dei „cu toate operele sale apostolice, Îți consacrăm și sufletele noastre cu toate facultățile lor; simțurile noastre; gândurile, cuvintele și faptele noastre; muncile și bucuriile noastre. În mod deosebit Îți consacrăm bietele noastre inimi, ca să nu avem altă libertate decât aceea de a Te iubi pe Tine, Doamne”. În cererile finale sunt puse în lumină iubirea față de Cristos și față de Mama Sa, slujirea Bisericii și a Papei, și zelul apostolic. Cuprinde, de asemenea, o îndoită cerere pentru unitate: „ține-ne mereu uniți, prin iubire, cu Lucrarea, cu Părintele și cu frații noștri (…) așază în inimile noastre locul odihnei Tale, ca să rămânem astfel adânc uniți: pentru ca într-o zi să Te putem lăuda, iubi și avea în veci în Cer” (cf. AVP, III, p. 233).

Alegerea sărbătorii lui Cristos Rege era cea potrivită, pentru că în acea zi se reînnoia în fiecare an consacrarea omenirii către Preasfânta Inimă, pe care Leon al XIII-lea o făcuse în 1899. Așa dispusese Pius al XI-lea atunci când a instituit noua sărbătoare, în 1925 (cf. Enc. Quas primas, 11-XII-1925). Era, așadar, o zi dedicată reînnoirii dorinței de a se identifica cu Cristos și de a lua parte la misiunea evanghelizatoare a Bisericii pentru a zidi Împărăția Sa, obiective cu care Opus Dei se identifică pe deplin și pe care consacrarea din 1952 a venit să le întărească.

↑ Sus

4. Consacrarea către Duhul Sfânt (1971)

Mergi la textul rugăciunii.

Ultima consacrare a Opus Dei a fost făcută de fondator la 30 mai 1971, în oratoriul Consiliului General din Villa Tevere, al cărui retablu este constituit dintr-un vitraliu care reprezintă coborârea Duhului Sfânt în ziua Rusaliilor.

Motivul acestei consacrări a fost multiplu. În primul rând, Sfântul Josemaría voia să implore ajutorul celei de-a Treia Persoane a Preasfintei Treimi pentru a inspira și a călăuzi întreaga activitate a Lucrării și extinderea ei „în suflete de orice rasă, limbă și națiune” și pentru a spori sfințenia membrilor săi în mijlocul crizei doctrinare și disciplinare care afecta multe instituții catolice în anii postconciliari.

Formula – cea mai lungă și mai elaborată dintre cele patru – include, de asemenea, o cerere specială pentru Biserică, pentru Papă și pentru păstori. Este foarte probabil ca Sfântul Josemaría să fi avut în vedere și noul statut juridic al Opus Dei, de a cărui obținere depindea, în ultimă instanță, apărarea carismei autentice a Lucrării.

În sfârșit, acest act reflectă o nouă înflorire a devoțiunii față de Paraclet în sufletul fondatorului – foarte veche la Sfântul Josemaría – dar care, în acei ani, s-a prezentat în sufletul său ca o „nouă descoperire”, în mod concret cu referire la acțiunea Paracletului în Sfânta Liturghie (cf. AVP, III, p. 609).

Prin această consacrare, Sfântul Josemaría nu recomanda pur și simplu o devoțiune în plus membrilor Opus Dei. Scopul său era să încurajeze o viață spirituală mai deschisă acțiunii Duhului Sfânt, să crească în cei chemați prin vocație la sfințenie o relație mai profundă cu Sfințitorul, pe care Îl numea adesea „Marele Necunoscut”, deoarece astfel era perceput cel puțin în devoțiunea populară și, în parte, și în reflecția teologico-spirituală. Din acei ani datează o omilie dedicată Duhului Sfânt, intitulată tocmai Marele Necunoscut (publicată ulterior în volumul E Cristos care trece), în care este subliniată acțiunea constantă a Paracletului în suflete și în Biserică.

↑ Sus


Bibliografie

AVP, III, pp. 189-195, 195-202, 227-233, 609-611;

Salvador Bernal, Mons. Josemaría Escrivá de Balaguer. Apuntes sobre la vida del Fundador del Opus Dei, Madrid, Rialp, 1976;

Federico Requena – Javier Sesé, Fuentes para la historia del Opus Dei, Madrid, Ariel, 2002, pp. 99-101.

Luis Cano

Luis Cano