Noi Mediterane (III): «De la Rana mâinii drepte…»

Să pătrundem în rănile lui Cristos: să ne lăsăm atinşi de Iubirea lui Dumnezeu şi să-l atingem pe Dumnezeu prin pe cei care suferă. Un drum al contemplării şi al compasiunii.

Texte despre virtuți
Opus Dei - Noi Mediterane (III): «De la Rana mâinii drepte…»

Sfântul Ioan povesteşte că în ziua Învierii, pe seară, discipolii se reuniseră în casă, cu „uşile închise de frica evreilor” (In 20, 19). Stăteau închişi, plini de frică. Atunci „a venit Isus, a apărut în mijlocul lor şi le-a spus: - Pacea să fie cu voi. Şi spunând acestea, le-a arătat mâinile şi coastele sale” (In 20, 19-20). Dintr-odată, neliniştea acelor oameni s-a transformat într-o profundă bucurie. Au primit, în pace, mesajul pe care Domnul li-l aducea şi au primit apoi darul Sfântului Duh (conf. In 20, 22).

Multe detalii atrag atenţia asupra acestei scene din Evanghelie. Oare, ce aşteptau Apostolii? Isus s-a înfăţişat, în mod neaşteptat, în faţa lor, iar prezenţa Lui i-a umplut de bucurie şi pace. Cunoaştem unele dintre cuvintele şi gesturile sale, dar cum va fi fost privirea pe care le-a arătat-o? Îl părăsiseră. L-au lăsat singur. Au fugit cu laşitate. Totuşi, Domnul nu le-a reproşat-o. El însuşi le prevestise asta. Ştia că din acea slăbiciune putea să se nască o profundă transformare: „Eu m-am rugat pentru tine” – îi spunea lui Petru înainte de pătimire – „ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc 22, 31-32). Inima plină de pocăință a apostolilor putea să primească acum, cu mai multă plenitudine Iubirea pe care Dumnezeu le-o oferea. Altfel spus, este posibil că ei – şi Petru primul – să se fi bazat prea mult pe propriile puteri.

"de pe trupul lui Cristos cel înviat, rănile nu dispar,
ci rămân, pentru că acele răni sunt semnul permanent al iubirii lui Dumnezeu pentru noi" (Papa Francisc)

Pe de altă parte, oare, de ce Isus le-a arătat mâinile şi coastele sale? Rămăsese din ele o urmă evidentă a pătimirii de la răstignire. Şi, totuşi, vederea urmelor durerii nu i-a umplut de durere, ci de pace; nu le-a provocat repulsie, ci bucurie. Într-adevăr, urmele cuielor şi a suliţei sunt un semn al Iubirii lui Dumnezeu. Este vorba despre un detaliu plin de sens: Isus a dorit ca pe trupul său să rămână rănile Pătimirii după ce a înviat, ca să nu fie nicio rămășiță de neîncredere şi ca nimeni să nu se poată gândi că, văzând răspunsul nostru de atâtea ori mediocru şi chiar rece, s-ar putea să se căiască de ceea ce făcuse. Iubirea lui Cristos este fermă şi pe deplin conştientă.În afară de asta, pentru neîncrezătorul Toma rănile aveau să fie un semn clar al Învierii. Isus este Fiul lui Dumnezeu, care cu adevărat a murit şi a înviat pentru păcatele noastre. „Rănile lui Isus – ne învață Papa – sunt ceva scandalos pentru credinţă, dar sunt şi confirmarea credinţei. De aceea, de pe trupul lui Cristos cel înviat, rănile nu dispar, ci rămân, pentru că acele răni sunt semnul permanent al iubirii lui Dumnezeu pentru noi şi sunt indispensabile pentru a crede în Dumnezeu. Nu pentru a crede că Dumnezeu există, ci pentru a crede că Dumnezeu înseamnă iubire, milostivire, fidelitate. Sfântul Petru, citându-l pe Isaiia, le scrie creştinilor: „Rănile lui ne-au vindecat” (1 P 2, 24; conf. Is 53, 5)” (1).

Tradiţia spirituală a aflat prin rănile Domnului un izvor de mângâiere. Sfântul Bernard, de exemplu, scria aşa: „Prin aceste scobituri aș putea suge miere sălbatică şi ulei din cremenea stâncilor (conf. Dt 32, 13), adică, aş putea să gust şi să văd cât de bun este Domnul” (2). Prin aceste răni recunoaştem Iubirea fără de măsură a lui Dumnezeu. Din inima sa străpunsă izvorăște darul Duhului Sfânt (conf. In 7, 36-39). În acelaşi timp, rănile Domnului sunt un adăpost sigur. Prin descoperirea profunzimii acestor scobituri, se poate deschide o nouă Mediterană în viaţa noastră interioară.

„Rana Preasfântă a mâinii drepte a Domnului meu”

„Așezați-vă în rănile lui Cristos”, sugera Sfântul Ioan de Avila: „acolo spune El că sălăşuieşte porumbelul său, care este sufletul pe care îl caută în simplitatea sa” (3). „În rănile tale, ascunde-mă”, spune o cunoscută rugăciune. Şi Sfântul Josemaría va face al său acest mod de a se apropia de Maestru, atât de înrădăcinat printre creştini. Astfel, în 1933, el notează: „Să mă pun în fiecare zi într-o rană a lui Isus al meu” (4).

Acesta este una dintre devoţiunile sale, pe care le va păstra de-a lungul întregii vieţi şi pe care le va recomanda şi tinerilor care se vor apropia de el (5). Cu toate acestea, el o percepea cu o însemnătate specială, ca urmare a unei experienţe ce i-a deschis o panoramă nouă, imensă şi care a avut loc în plin război civil spaniol, în timp ce trăia la Burgos. Era o perioadă de suferinţe pentru el: fiii săi din Opus Dei se găseau răspândiţi prin toată peninsula; unii, pe fronturile de război, alţii ascunşi prin diverse locuri, alţii dintre ei încă în zona în care era persecuţie religioasă. Acelaşi lucru se întâmpla cu mama sa şi cu fraţii săi. În sfârşit, despre fiicele sale spirituale, abia avea veşti. De altfel, unii dintre cei care îl urmaseră înainte, îşi pierduseră viaţa în timpul războiului.

În aceste împrejurări, Sfântul Josemaría se vedea nevoit să-şi dubleze eforturile, rugăciunile şi, mai ales, penitenţele. Totuşi, la început de iunie 1938, în timp ce se îndrepta spre Mânăstirea de la Huelgas, acolo unde lucra la o temă de cercetare, a primit o lumină specială de la Dumnezeu, pe care o descrie într-o scrisoare către Juan Jiménez Vargas, chiar în acea zi:

"În această dimineaţă (…) am descoperit o Mediterană: Rana Preasfântă a mâinii drepte a Domnului. Şi iată-mă acolo: întreaga zi, printre sărutări şi laude. Cu adevărat că este dulce Sfânta Fire Omenească a Domnului nostru!" (Sf. Josemaría)

„Dragul meu Juanito: În această dimineaţă, pe drumul spre Mânăstirea de las Huelgas, acolo unde am mers ca să mă rog, am descoperit o Mediterană: Rana Preasfântă a mâinii drepte a Domnului. Şi iată-mă acolo: întreaga zi, printre sărutări şi laude. Cu adevărat că este dulce Sfânta Fire Omenească a Domnului nostru! Cere-i tu ca El să-mi dea adevărata sa Iubire: aşa se vor purifica pe deplin toate celelalte iubiri ale mele. Nu se poate spune: „inimă, pe Cruce!”, pentru că dacă o Rană de-a lui Cristos curăță, însănătoșește, liniştește, întărește şi aprinde şi îndrăgostește, oare, ce nu ar face cele Cinci răni deschise pe lemnul crucii? „Inimă, pe Cruce!”: Isuse al meu, ce să-mi doresc mai mult! Înţeleg că, dacă voi continua cu acest fel de a contempla (m-a dus acolo Sfântul Iosif, Tatăl şi Domnul meu, căruia i-am cerut să-mi șoptească), am să devin mai „nebun”, decât am fost vreodată. Încearcă şi tu!” (6).De mult timp el mergea pe drumul Umanităţii Domnului. Şi pe cel al devoţiunii rănilor lui Cristos. Cu toate acestea, deodată, s-a deschis în faţa lui un fel de „Mediterană”. Dintr-odată, a pătruns în profunzimile Iubirii mântuitoare, pe care le arătau acele răni şi a înţeles că modul cel mai bun de a corespunde unei astfel de Iubiri atât de mari nu consta în ceea ce el putea să facă, ci chiar în a se scufunda în El: contemplându-L şi lăsându-se îmbrăţişat, pe de-a întregul, de această Iubire.

Scrisoarea continuă tocmai cu referire la efortul pe care-l presupune starea sa: „Simt o invidie enormă pentru cei care se află pe front, în ciuda tuturor lucrurilor”. Şi face aluzie la celebra figură a unui preot militar, cunoscut pentru viaţa sa de penitență: „Mi se întâmplă să mă gândesc că, dacă nu aş fi avut bine conturat drumul, ar fi formidabil să îl las în urmă pe Pr. Doyle. Dar … asta mi-ar fi căzut foarte bine: niciodată nu mi-a fost prea greu să fac penitenţă. Fără îndoială că acesta este motivul să fiu dus pe alt drum: cel al Iubirii”. Drumul său este cel al Iubirii: a iubi şi a se lăsa iubit. Atunci când își ia rămas bun, își întărește această convingere: „O îmbrăţişare. Din Rana mâinii drepte, te binecuvântează Părintele tău” (7).

Acel eveniment , acea lumină neaşteptată a fost un semn al speranţei şi a constituit, fără îndoială, un imbold de a avea curaj pentru lucrarea sa preoţească. Datorită acestei iluminări divine, o realitate cunoscută şi de multe ori meditată – un drum parcurs şi recomandat de el însuşi – s-a transformat, de îndată, într-o noutate, într-o mină de o bogăţie inepuizabilă, de care nu mai vroia să se despartă.

Apăraţi de Iubire

Rănile lui Isus sunt o amintire perenă a Iubirii sale, care a ajuns până la capăt în jertfa de pe Cruce. Dumnezeu nu se căieşte că ne iubeşte. De aceea, contemplarea acestei Iubiri ale sale este o sursă de speranţă. Văzându-l pe cel Înviat, care păstrează urmele Pătimirii sale, ne dăm seama că „tocmai acolo, în locul extrem al umilirii sale – care este şi punctul cel mai înalt al iubirii – s-a încolțit speranţa. Dacă vreunul dintre voi întreabă : „Cum se naşte speranţa?”. „De pe cruce. Priveşte crucea, priveşte-l pe Cristos Răstignit şi de acolo îţi va veni speranţa care nu mai dispare, cea care durează până la viaţa veşnică” (8). De pe Cruce s-a născut şi renaște mereu speranţa noastră. Astfel, „o dată cu Isus fiecare întunecime a noastră poate fi transformată în lumină, orice înfrângere, în victorie, oricare deziluzie, în speranţă. Oricare : da, oricare” (9). Aceasta era siguranţa care îl făcea pe Sfântul Paul să exclame: „Oare, cine ne-ar putea îndepărta de iubirea lui Cristos? Necazurile, sau neliniştile, sau persecuţiile, sau foamea, sau goliciunea, sau pericolul, sau sabia? (…) Dar, în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit” (Rm 8, 35-37).

Ca şi la apostoli, Isus nu ne priveşte cu resentimente.
Nu ne reproşează păcatele, slăbiciunile
şi trădările noastre

Constatând slăbiciunea şi păcatul nostru deseori se poate strecura în suflet, în diverse feluri, tentaţia disperării. Ceea ce pe moment acceptaserăm, poate din frivolitate sau dintr-o anumită condescendenţă, se prezintă dintr-odată ca un „nu” absurd, ca o palmă pentru Dumnezeu care ne iubeşte. Şi răspunsul nostru nepăsător şi îndoielnic poate fi un motiv de disperare. Dar toate acestea nu sunt decât o serie de ispite ale aceluiaşi, care ne-a făcut să cădem. A contempla rănile Domnului poate fi modul cel mai bun de a reacţiona : rănile sale ne amintesc că Iubirea sa este „puternică precum moartea” (Cant 8, 16). Chiar mai mult, pentru că Iubirea sa a învins moartea. Un poet contemporan exprimă aceasta într-un mod, pe cât de sintetic, pe atât de frumos: „spălat de apa de pe coaste / şi apărat înlăuntrul rănii / de atâtea, că nu mai aduce nimic, / de atâția „da” delăsați şi de atâta compromis” (10). A reveni la contemplarea Umanităţii Domnului, rănită prin păcatele noastre, înviată, poate fi pentru noi o sursă de speranţă. Ca şi la apostoli, Isus nu ne priveşte cu resentimente. Nu ne reproşează păcatele, slăbiciunile şi trădările noastre. Dimpotrivă, El ne reafirmă, pentru că iubirea sa este cu adevărat necondiţionată. Nu ne spune: „Te iubesc, dacă te comporţi bine”, ci „Te iubesc, pentru mine eşti o comoară şi vei continua să fi asta, orice s-ar întâmpla”. Această conştiinţă, care se poate naşte din contemplarea rănilor deschise de pe trupul Domnului, ne va umple de bucurie și de pace. Orice s-ar întâmpla, ne putem refugia în acestea, primind din nou iertarea lui Dumnezeu: „În viaţa mea personală – povestea Papa într-o omilie –, am văzut de multe ori chipul plin de milostivire al lui Dumnezeu, răbdarea sa; am văzut şi la multe persoane determinarea de a pătrunde în rănile lui Isus, ca să-i spună: „Doamne, sunt aici, acceptă-mi sărăcia, ascunde-mi păcatul în rănile tale, spală-le cu sângele tău”. Şi am văzut că Dumnezeu a făcut asta, a primit, a spălat, a iubit” (11).

A recunoaște micimea noastră nu este o înfrângere și nici o umilire. Ar putea fi, dacă Dumnezeu ar fi cel care ar dori să ne domine. Dar nu este așa. Iubirea este cea care Îl mișcă: Iubirea necondiționată pe care ni o dă și pe care El speră că vom ști să o primim.

Drumul compasiunii

Există multe feluri de a ne apropia de rănile Domnului: „Mergeți așa cum vă place cel mai mult”, ne sfătuia Sfântul Josemaría [12]. Știm cum îi plăcea să intre cu imaginația sa în textul Evangheliei. La Sfântul Rozariu, de exemplu, contemplând primul mister de slavă, el comenta: „Şi, înainte de a termina decada, tu i-ai sărutat rănile de la picioare..., iar eu, mai îndrăzneţ –pentru că sunt mai copilăros – mi-am pus buzele pe coasta lui deschisă” (13).

Amintindu-mi felul în care Sfântul Josemaría realiza acțiunea de mulțumire după Sfânta Liturghie, loc privilegiat pentru a reînnoi, zilnic, întâlnirea sa personală cu Iubirea Vieții sale, Mons. Javier Echevarría, descria felul cum: „îngenunchea, în primele minute, pe jos sau pe locul de rugăciune: privind între mâini, crucifixul său de buzunar, recita rugăciunea En ego (Privește-mă, oh, iubitul și bunul meu Isus). În timp ce repeta cuvintele care se refereau la rănile Domnului, le săruta, cu devoțiune, pe fiecare” (14).

A-L atinge pe Isus,
prin persoanele care suferă. Este o cale care ne conduce la a ne lăsa întrebați de El, să ne apropiem de rănile sale și să răspundem
cu iubire Iubirii sale

Rănile Domnului, pe care cu atâta profunzime le-a descoperit Sfântul Josemaría în acea dimineață de iunie, nu numai că ne revelează Iubirea pe care Domnul o are pentru noi: ele sunt, în același timp, și o invitație de a răscumpăra împreună cu El, așa cum a făcut-o și Sfânta Maria; să fim ca un Simon din Cirene al lui, să-l consolăm pentru atâtea ofense care i-au rănit Inima, mai ales pentru că o rănesc și pe a noastră… O chemare, în sfârșit, ca să-L îngrijim chiar în acei „frați mai mici”, cu care se identifică, în care, într-un anumit fel, a dorit să rămână” (conf. Mt 25, 40).

De aceea, pe drumul care l-a dus pe Sfântul Josemaría la descoperirea acelei Mediterane – fără îndoială, o lumină a lui Dumnezeu –, nu trebuie uitat nici marele număr de ore pe care le-a dedicat îngrijirii bolnavilor și a oamenilor nevoiași, din cartierele cele mai sărace din Madrid. Acela este, bineînțeles, un mod minunat de a descoperi Iubirea lui Dumnezeu : să ieșim din noi înșine pentru a-l atinge pe Isus, prin persoanele care suferă. Este vorba, fără îndoială, de un drum sigur.

Acea cale ne conduce la a ne lăsa întrebați de El, să ne apropiem de rănile sale și să răspundem cu iubire Iubirii sale. Astfel, învățăm să arătăm, față de ceilalți, aceeași tandrețe pe care Dumnezeu o revarsă asupra slăbiciunii noastre personale. Pe acest drum, propria noastră viață dobândește un sens înnoit al misiunii care ne trimite dincolo de noi înșine, contând nu atât pe forțele noastre, ci pe o chemare care vine de la Dumnezeu, care ne transformă și care se slujește de noi, pentru a semăna în lume pacea și bucuria sa. Papa insistă neobosit asupra acestui punct: „Câteodată, simțim tentația de a fi creștini care mențin o prudentă distanță față de rănile Domnului. Dar Isus vrea să atingem slăbiciunea umană, să atingem carnea suferindă a celorlalți (…). Atunci când facem asta, întotdeauna viața ni se complică în mod minunat și trăim intensa experiență de a fi popor, experiența de a aparține unui popor” (15).

Să pătrundem în rănile lui Cristos, pe drumul compasiunii și al contemplării, poate să ne deschidă calea spre o autentică Mediterană: vom învăța astfel să ne refugiem în acele răni ale Iubirii și să-i iubim din toată inima pe cei care ne înconjoară, începând cu cei care au mai multă nevoie de asta; persoane care de multe ori sunt la marginea drumului, în propria noastră casă.

Lucas Buch

Foto: Santi Villamarín (cc)


[1] Papa Francisc, Omilie, 27.04.2014.
[2] Sfântul Bernard, Predică 61 (Despre cartea Cântarea cântărilor), 4. Multe mărturii despre această devoţiune şi despre modul de a o trăi, pot fi găsite la P. Beteta, Mirarán al que traspasaron, Rialp, Madrid 2009.
[3] Sfântul Ioan de Ávila, Epistolar, scrisoarea 47. conf. Cant 2,16.
[4] Sfântul Josemaría, Însemnări intime, nr. 1799b, din 1933, la Sfântul Rozariu. Ediţie critico-istorică, Rialp, Madrid 2010, comentariu la primul mister de slavă, p. 226, nota 5.
[5] „Am să rămân, în fiecare zi, îndeplinind o propunere veche în Rana Coastei Domnului meu”: Sfântul Josemaría, Însemnări intime, nr. 1763, din 1934; în Drum. Ediţie critico-istorică, Rialp, Madrid 2004, a 3ª ed., comentariu la nr. 288.
[6] Sfântul Josemaría, Scrisoare către Juan Jiménez Vargas, 6.06.1938, în A. Vázquez de Prada, Fondatorul Opus Dei, vol. 2, Rialp, Madrid 2002, p. 288-289.
[7] Ibídem.
[8] Papa Francisc, Audiență generală, 12.04.2017.
[9] Ibídem.
[10] Julio Martínez Mesanza, „Apărat”, în Gloria, Rialp, Madrid 2016.
[11] Papa Francisc, Omilie, 7.04.2013.
[12] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 303.
[13] Sfântul Josemaría, Sfântul Rozariu, primul mister de slavă.
[14] Mons. Javier Echevarría, Memoria del Beato Josemaría, Rialp, Madrid 2000, p. 235.
[15] Papa Francisc, Ex. Ap. Evangelii Gaudium (24.09.2013), nr. 270.