Înainte de a se întoarce lângă Tatăl, Isus i-a avertizat pe apostolii săi: „Şi, iată, eu trimit asupra voastră pe acela pe care Tatăl l-a promis, însă voi să rămâneţi în cetate, până când veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Lc 24, 49). Apostolii au rămas în Ierusalim, în aşteptarea promisului lui Dumnezeu. În realitate, promisiunea, darul, era însuşi Dumnezeu, Duhul său Sfânt. Câteva zile mai târziu, la sărbătoarea de Rusalii îl vor primi, împlinindu-se de harul lui Dumnezeu. „Discipolii, care erau deja martori ai gloriei Mântuitorului, și-au dovedit puterea Duhului Sfânt: inteligenţele şi inimile lor s-au deschis către o lumină nouă” (1). În aceiaşi zi au început să predice cu îndrăzneală şi să asculte cuvintele Sfântului Petru, iar Scriptura ne spune că au fost botezaţi „și li s-au adăugat cam la trei mii de suflete” (Fapt 2, 41).

„simt Iubirea în mine: şi vreau să mă adresez Lui, să-I fiu prieten, confident…”
(Sf. Josemaría)

Sfântul Josemaría îşi amintea deseori că darul Duhului Sfânt nu este o amintire din trecut, ci un fenomen mereu actual. „Şi noi, precum acei primi credincioşi care s-au apropiat de Sfântul Petru în ziua de Rusalii, am fost botezaţi. Prin botez, Tatăl nostru, Dumnezeu ne-a luat în stăpânire vieţile, ne-a incorporat în cea a lui Cristos şi ni l-a trimis pe Duhul Sfânt” (2). Prin botez în primul rând şi, apoi, prin sacramentul mirului, noi am primit întregul dar al lui Dumnezeu, viaţa Trinitară.

Descoperirea Sfântului Duh, Mângâietorul

Darul lui Dumnezeu, Mântuirea pe care am primit-o, nu este un lucru, ci o Persoană. De aceea, întreaga viaţă creştină se naşte din relaţia personală cu Dumnezeul care vine să sălăşuiască în inimile noastre. Acesta este un adevăr cunoscut: se află la baza vieţii credincioase. Totuşi, poate fi şi ceva pe care urmează să-l descoperim.

„De-a lungul anului 1932 am asistat la o puternică dezvoltare a devoţiunii pentru Sfântul Duh la Sfântul Josemaría”, semnalează unul dintre cei mai buni cunoscători ai operei sale (3). După luni de zile, încercând să se adreseze tot mai mult Mângâietorului, primeşte o lumină specială, care îi deschide o nouă panoramă, aşa cum ştim dintr-o adnotare din aceeaşi zi:

„Octava tuturor Sfinţilor – marţi – 8.11.1932: în această dimineaţă, acum mai puţin de o oră, dragul meu Pr. Sánchez mi-a descoperit „altă Mediterană”. Mi-am spus: „să păstrezi prietenie cu Sfântul Duh. Nu vorbi: ascultă-L”. Şi de pe str. Leganitos, făcând rugăciune, o rugăciune blândă şi luminoasă, am considerat că viaţa din copilărie, atunci când am simţit că sunt fiul lui Dumnezeu, mi-a dăruit dragoste către Tată; că, mai înainte, am ajuns prin Maria la Isus, pe care Îl ador ca prieten, ca frate, ca un iubitor al său, așa cum sunt... Până acum, eu ştiam că Sfântul Duh sălăşuia în sufletul meu, pentru a-l sfinţi…, dar nu m-am prins de acest adevăr al prezenţei Sale. Au fost necesare cuvintele lui Pr. Sánchez: simt Iubirea în mine: şi vreau să mă adresez Lui, să-I fiu prieten, confident … să-i uşurez munca de curăţare sufletească, de a smulge, de a aprinde… Nu voi ști să fac asta, totuşi: El îmi va da puteri, El va face totul, dacă eu o doresc… şi, cu adevărat, doresc asta! Oaspete Divin, Maestru, Lumină, Ghid, Iubire: să ştie sărmanul măgăruş să te cinstească şi să-ţi asculte învăţămintele, şi să se înflăcăreze, şi să te urmeze, şi să te iubească – Propunere : a cultiva, pe cât posibil fără întrerupere, prietenia şi adresarea plină de iubire şi docilă către Sfântul Duh. Veni Sancte Spiritus! ...(4).

„ Dumnezeu este cel care merge înaintea ta. Tu Îl cauți, dar El este cel care te caută primul. Tu vrei să-L găsești, dar El ne găseşte mai întâi” (Papa Francisc)

În aceste notiţe, Sfântul Josemaría îşi reia itinerariul spiritual prin care Dumnezeu îl dusese: descoperirea filiaţiei divine, mijlocirea Sfintei Maria către Isus, comoara prieteniei pentru Cristos... până la a lua act de prezenţa Iubirii lui Dumnezeu în sinea lui. Aşa cum va scrie mulţi ani mai târziu, vine o clipă în care inima are nevoie „de a o deosebi şi de a o adora pe fiecare dintre persoanele divine. (…) Şi discută cu dragoste cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfânt; şi se supune cu uşurinţă acţiunii Duhului Sfânt dătător de viaţă, care ne dăruieşte fără să merităm: darurile şi virtuţile supranaturale!” (5).

Faptul că Sfântul Duh sălăşuieşte în sufletul creştinului este ceva ce el ştia deja, dar încă nu îl captase ca pe ceva trăit, experimentat în profunzime. O dată cu ocazia rostirii acelor cuvinte ale îndrumătorului său spiritual, se deschide în faţa ochilor săi un nou orizont, ceva pe care nu doar că îl înţelege, ci şi, mai ales, îl trăieşte: „simt Iubirea în mine”. În faţa acelei minunății se înflăcărează în dorinţa de a corespunde, de a se pune la dispoziţia acelei Iubiri: „vreau să mă adresez Lui, să-I fiu prieten, confident… să-i uşurez munca de curăţare sufletească, de a smulge, de a aprinde…” Şi în faţa fricii de a nu fi capabil, de a nu fi la înălţime, se ivește siguranţa că Dumnezeu este cel care o va face asta, dacă el îl lasă.

A primi darul lui Dumnezeu

Primul lucru care atrage atenţia la Mediterana care se deschide în faţa Sfântului Josemaría este protagonismul lui Dumnezeu. Câteva săptămâni mai târziu va da expresie celei care va fi nr. 57 din Drum: „Caută să te adresezi cât mai frecvent Duhului Sfânt – Marele Necunoscut – Acela ce trebuie să te sfinţească” (6). Sfinţirea noastră este lucrarea lui Dumnezeu, deşi de multe ori acel Dumnezeu care ne sfinţeşte s-a dovedit a fi „Marele Necunoscut”.

Într-o lume, precum a noastră, care pune accentul pe fapta omenească şi pe rodul efortului nostru, nu întotdeauna avem prezent în minte faptul că Mântuirea pe care o primim de la Dumnezeu este în mod fundamental un dar gratuit. În cuvintele Sfântului Paul: „Căci prin har aţi fost mântuiţi datorită credinţei” (Ef 2, 8). Bineînțeles, efortul pe care noi îl depunem este important şi a trăi într-un fel nu este acelaşi lucru cu a trăi altfel. Totuşi, întreaga noastră activitate reiese din siguranţa prin care „creştinismul este har, este surpriza pe care un Dumnezeu care, fiind mulțumit nu doar pentru crearea lumii şi a omului, s-a și aşezat lângă ființa sa” (7). Şi asta înseamnă ceva pentru fiecare trebuie să descopere într-un mod personal. Aşa cum îi place să repete lui Papa Francisc este vorba despre a recunoaşte faptul că „Dumnezeu este cel care te „primerea” (merge înaintea ta). Tu îl cauți, dar El este cel care te caută primul. Tu vrei să-L găsești, dar El ne găseşte mai întâi” (8).

„ Se știe pur şi simplu: nu sunt eu cel care face asta. Singur nu aş putea să o fac. El este mereu aici. Nu trebuie decât să ascult şi să mă deschid din când în când către El”

D in această descoperire se naşte „un principiu esenţial al viziunii creştine a vieţii: primatul harului” (9). O dată cu trecerea anilor, nu şi-au pierdut actualitatea cuvintele pe care Sfântul Ioan Paul al II-lea le pregătea Bisericii pentru noul mileniu. În mod concret, Papa ne punea în gardă, în faţa unei noi tentaţii care se putea insinua în viaţa noastră spirituală sau în misiunea apostolică: „să ne gândim că rezultatele depind de capacitatea noastră de a face şi de a programa” (10). Astfel, ne-am putea gândi că viaţa noastră interioară nu este atât de intensă precum ne aşteptam, pentru că nu punem suficient efort sau că apostolatul nostru nu dă rodul prevăzut, din cauză că ne-a lipsit exigenţa necesară. Aceasta poate fi o parte a problemei, dar nu o explică pe de-a întregul. Noi, creştinii ştim că Dumnezeu este cel care face lucrurile: „lucrările apostolice nu cresc prin puterile omeneşti, ci prin suflarea Duhului Sfânt” (11). Aici aflăm alt mod de a recunoaşte că viaţa noastră nu are valoare prin ceea ce facem noi, și nu îşi pierde valoarea prin puţinul pe care îl facem sau prin înfrângerile noastre… atâta timp cât revenim la acel Dumnezeu care a dorit să trăiască în mijlocul nostru. „A trăi conform Duhului Sfânt înseamnă a trăi din credinţă, din speranţă, din iubire: să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne ia în stăpânire şi să ne schimbe din rădăcină inimile, pentru a le face pe măsura sa” (12).

Autenticul punct de plecare pentru viaţa creştină, „pentru a realiza opere bune”, aşa cum Părintele nostru, Dumnezeu ne încredinţează (Ef 2, 10) este, deci, mulţumirea de a primi – darul lui Dumnezeu – care ne conduce către trăirea întru abandonarea de sine, plină de speranţă a fiilor lui Dumnezeu (13).

«A cultiva adresarea plină de iubire şi docilă către Sfântul Duh»

A primi darul lui Dumnezeu înseamnă a primi o Persoană şi, de aceea, este înţeles sfatul Părintelui Sánchez către Sfântul Josemaría: „să păstrezi prietenie cu Sfântul Duh. Nu vorbi: ascultă-L”. Cu o persoană avem prietenie, iar prietenia se dezvoltă prin dialog. De aceea, descoperind prezenţa personală a lui Dumnezeu în inima sa, Sfântul Josemaría a făcut o propunere concretă: „a cultiva, pe cât posibil fără întrerupere, prietenia şi adresarea plină de iubire şi docilă către Sfântul Duh”. Aceasta este ceea ce putem adăuga din partea noastră pentru a-l auzi.

Este vorba despre un drum realizabil pentru toţi creştinii: să te deschizi în mod continuu spre acţiunea Paracletului să-i asculţi inspiraţia, să-l laşi să te conducă „spre întregul adevăr” (In 16, 13). Isus le-a promis celor Doisprezece: „El vă va învăţa totul şi vă va aminti toate lucrurile pe care vi le-am spus” (In 14, 26). Sfântul Duh este cel care ne permite să trăim conform proiectelor lui Dumnezeu, căci El este şi cel care „ne va anunţa ceea ce va veni” (In 16, 13).

Primii creştini au înţeles această realitate şi, mai ales, au trăit-o . „Abia există o pagină din Faptele Apostolilor în care nu ni se vorbeşte despre El şi despre acţiunea prin care îndrumă, conduce şi însufleţeşte viaţa şi lucrările comunităţii creştine de la începuturi” (14). Cu adevărat, „cei care sunt îndrumaţi de Sfântul Duh sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rm 8, 14). Şi ne lăsăm conduşi de El atâta vreme cât încercăm să ne antrenăm în fiecare zi pentru „dificila disciplină de a asculta” (15). A ne adresa Sfântului Duh înseamnă a-i asculta glasul „care îţi vorbeşte prin întâmplările din viaţa zilnică, prin bucuriile şi suferinţele care le însoţesc, prin persoanele care se află împrejurul tău, prin vocea conştiinţei tale, însetată de adevăr, de fericire, de bunătate şi de frumuseţe” (16).

Această îndrumare a Mângâietorului constă din a ne da de obicei – mai degrabă decât indicaţii concrete – lumină, orientare

În acest sens este interesant pasajul din ultima carte de interviuri cu Papa Benedict al XVI-lea. Ziaristul îl întreabă dacă nu există momente în care Papa „se poate simţi teribil de singur”: „Da – răspunde Papa Benedict al XVI-lea –, dar datorită faptului că mă simt atât de legat de Domnul, niciodată nu sunt singur de tot”; şi imediat adaugă: „Se știe pur şi simplu: nu sunt eu cel care face asta. Singur nu aş putea să o fac. El este mereu aici. Nu trebuie decât să ascult şi să mă deschid din când în când către El” (17). Perspectiva de a împărtăşi propria viaţă cu Dumnezeu, de a trăi pentru prietenia cu El, se dovedeşte astăzi atât de atrăgătoare ca întotdeauna. Dar, continuă jurnalistul, „oare, cum se reuşeşte această ascultare, această deschidere largă faţă de Dumnezeu?”. Papa cel emerit râde, iar ziaristul insistă: „care este cel mai bun mod de a face aceasta?” Răspunde simplu Benedict al XVI-lea : „Pai, rugându-l pe Domnul – trebuie să mă ajuţi acum! – şi reculegându-te în interiorul tău, rămânând în tăcere. Şi, apoi, se poate bate la poartă, din nou, prin rugăciune şi de obicei funcţionează” (18).

A învăţa să recunoşti glasul său

În propria noastră viaţă de rugăciune, poate fără a pretinde că facem asta, câteodată ne putem aştepta la fenomene oarecum extraordinare, care să ne asigure că vorbim cu Dumnezeu, că El ne ascultă, că ne vorbeşte. Viaţa spirituală, în schimb, se realizează într-un mod mult mai cotidian. Mai mult decât de a primi haruri speciale este vorba de „a fi sensibili la ceea ce Duhul divin realizează împrejurul nostru şi în noi înşine” (19).

„Cei care sunt îndrumaţi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fiii lui Dumnezeu” (Rm 8, 14). Această îndrumare a Mângâietorului constă din a ne da de obicei – mai degrabă decât indicaţii concrete – lumină, orientare. În feluri foarte diferite şi contând pe etapele fiecăruia, iluminează evenimentele mici şi mari din viaţa noastră. Astfel, un detaliu sau altul ne apare ca un mod nou, diferit, într-o lumină care arată un sens mai clar despre ceea ce înainte se dovedea a fi neclar şi nesigur.

Oare, cum primim acea lumină? În mii de feluri diferite: citind Scriptura, scrierile sfinţilor, o carte despre spiritualitate; sau în situaţii neaşteptate, ca în timpul unei conversaţii dintre prieteni, citind o ştire… Există o infinitate de momente în care Duhul Sfânt poate să ne sugereze ceva anume. Dar El contează pe inteligenţa şi pe libertatea noastră, pentru a da formă celor sugerate de El. Este bine să învăţăm să ne rugăm plecând de la aceste scânteieri; să medităm la ele, fără grabă, zi după zi; să ne oprim în timpul rugăciunii şi să-L întrebăm pe Domnul: „Prin această treabă care mă preocupă, prin ceea ce mi s-a întâmplat, ce vrei să-mi spui, oare?, ce îmi propui pentru viaţa mea?”

În această ascultare răbdătoare este bine să avem în vedere că vocea Sfântului Duh poate să apară în inima noastră, amestecată împreună cu altele, foarte diferite: egoismul nostru, poftele noastre, tentaţiile Diavolului… Cum să recunoaştem, oare, ceea ce vine de la El? Pentru aceasta, ca şi în atâtea alte lucruri, nu există dovezi de netăgăduit; dar există semne care ajută să discerni prezenţa sa. În primul rând, trebuie ţinut seama că Dumnezeu nu se contrazice: nu ne va cere nimic contradictoriu cu învăţăturile lui Isus Cristos, culese din Scriptură şi învăţate de către Biserică. Nici nu ne va sugera ceva care se opune vocaţiei noastre. În al doilea rând, trebuie să acordăm atenţie pentru ceea ce aduc cu sine aceste inspiraţii. Prin roade se recunoaşte copacul (conf. Mt 7, 16-20); şi, aşa cum scrie Sfântul Paul, „rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (Ga 5, 22-23). Tradiţia spirituală a Bisericii rămâne constantă în a semnala că „Duhul lui Dumnezeu aduce în mod inevitabil pace în suflet; diavolul produce în mod inevitabil nelinişte” (20). De-a lungul zilei ni se vor ivi o infinitate de idei fericite; idei despre slujire, despre grijă, despre atenție, despre iertare. În mod frecvent, nu va fi vorba doar despre o idee bună, ci că Duhul Sfânt ne aprinde inima. Să răspundem la aceste inspiraţii ale Mângâietorului ne va umple de un autentic gaudium cum pace : o bucurie plină de pace.

Docilitatea Duhului Sfânt este, în sfârşit, o atitudine care este bine să fie cultivată, cu seninătate, cu ajutorul îndrumării spirituale

Docilitatea Duhului Sfânt este, în sfârşit, o atitudine care este bine să fie cultivată, cu seninătate, cu ajutorul îndrumării spirituale. Nu încetează să fie semnificativ faptul că acest orizont i s-a deschis Sfântului Josemaría tocmai în acest context. Sfatul pe care l-a primit – „ascultă-L” – arată, de asemenea, şi gradul de conştiinţă pe care Părintele Sánchez îl avea pentru misiunea sa de îndrumător spiritual : să faciliteze munca de curăţare sufletească, de a smulge, de a aprinde…” Aceasta este sarcina celor care îi însoţesc pe alţii în viaţa lor spirituală: să-i ajute să se cunoască, pentru a putea să discearnă ceea ce este mai bine în ceea ce Mângâietorul poate să le ceară. Astfel, puţin câte puţin, fiecare va învăţa să-L vadă pe Dumnezeu în ceea ce i se petrece şi se întâmplă în lume.

Ancoraţi în Iubirea pentru Dumnezeu, cu suflarea Sfântului Duh

Din Înălţarea Domnului la Cer şi din trimiterea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii trăim în perioada de misiune: Cristos însuşi ne-a încredinţat sarcina de a duce Mântuirea în întreaga lume. Sfântul Părinte a comentat aceasta în repetate ocazii, vorbind despre „dinamismul de ”ieşire” pe care Dumnezeu doreşte să o provoace printre creştini” (21), semnalând în acelaşi timp că, o dată cu sarcina, ne-a dat şi forţa de a o îndeplini. Într-adevăr, acel dinamism „nu este o strategie, ci forţa însăşi a Duhului Sfânt, caritatea necreată” (22).

La cateheza sa despre speranţă, Papa Francisc a reamintit importanţa de ne lăsa îndrumaţi de Sfântul Duh, folosind o imagine foarte dragă Părinţilor Bisericii: „Scrisoarea către Evrei compară speranţa cu o ancoră (conf. 6, 18-19); şi acestei imagini i-o putem adăuga pe cea a unei vele. Dacă ancora este ceea ce dă bărcii siguranţă şi o ţine „ancorată” între valurile mării, vela este, în schimb, ceea ce o face să meargă şi să avanseze printre ape. Speranţa este realmente ca o velă care adună vântul Duhului Sfânt şi îl transformă în forţa motrice care împinge barca, după caz, spre largul mării sau spre ţărm” (23).

Să trăim ancorați în profunzimea Iubirii lui Dumnezeu ne dă siguranță; să trăim ascultând de Sfântul Duh ne permite să avansăm prin puterea lui Dumnezeu și în direcția pe care El ne-o sugerează: „să zburăm, fără să ne sprijinim pe nimic de aici, ascultând vocea și suflul Duhului” (24). Ambele lucruri se nasc din uniunea cu Dumnezeu. De aceea, „Biserica are nevoie imperioasă de plămânul rugăciunii” (25). Ultimii papi au amintit aceasta în mod constant : dacă dorim să îndeplinim misiunea pe care Cristos ne-a încredințat-o o dată cu însuși Duhul de care El era însuflețit, nu există alt drum decât cel al rugăciunii, adresării continue și încredințate față de Mângâietor. De aici rezultă importanța de a descoperi Mediterana a prezenței vii a lui Dumnezeu în inima noastră. Și să navigăm spre largul mării, îndrumați de Sfântul Duh, „lumină, foc, vânt impetuos (…), care aprinde flacăra și face capabilă provocarea de incendii de iubire” (26).

Lucas Buch

[1] Sfântul Josemaría, Cristos care trece, nr. 127.
[2] Ibíd., nr. 128.
[3] P. Rodríguez, comentariu la nr. 57 al ediţiei critico-istorică din Drum, pag. 269.
[4] Sfântul Josemaría, Însemnări intime, nr. 864, în P. Rodríguez, Drum. Ediţie critico-istorică, comentariu la nr. 57, pag. 270. Se face trimitere aici la un studiu de J.L. Illanes, “Trato con el Espíritu Santo y dinamismo de la experiencia espiritual. Consideraciones a partir de un texto del Beato Josemaría Escrivá”, în P. Rodríguez şi al. Sfântul Duh şi Biserica: Al XIX-lea Simpozion Internaţional de Teologie a Universităţii din Navarra, Serviciul de Publicaţii al Universităţii din Navarra, 1999, 467-479.
[5] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 306.
[6] Conf. P. Rodríguez, Drum. Ediţie critico-istorică, comentariu la nr. 57. Autorul datează redactarea acestui punct cu data de 22.11.1932.
[7] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoare ap. Novo millennio ineunte, 6.01.2001, nr. 4.
[8] S. Rubin, F. Ambrogetti, Papa Francisc. Conversaţii cu con Jorge Bergoglio, Ediciones B, Barcelona 2013, 48.
[9] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Novo millenio ineunte, nr. 38.
[10] Ibíd.
[11] Sfântul Josemaría, Convorbiri, nr. 40.
[12] Sfântul Josemaría, Cristos care trece, nr. 134.
[13] Cf. F. Ocáriz, Scrisoare pastorală, 14.02.2017, nr. 8.
[14] Sfântul Josemaría, Cristos care trece, nr. 127.
[15] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Discurs, 5.06.2004.
[16] Ibíd.
[17] Benedict al XVI-lea, Ultimele conversaţii, Mensajero, Bilbao 2016, 284.
[18] Ibíd.
[19] Sfântul Josemaría, Cristos care trece, nr. 130.
[20] J. Philippe, La şcoala Sfântului Duh, Rialp, Madrid 2005, 53. Despre această temă, în general, cf. 45-64.
[21] Papa Francisc, Ex. Ap. Evangelii Gaudium, 24.11.2013, nr. 20.
[22] F. Ocáriz, Scrisoare pastorală, 14.02.2017, nr. 9.
[23] Papa Francisc, Audienţa generală, 31.05.2017.
[24] Sfântul Josemaría, Forja, nr. 994.
[25] Papa Francisc, Evangelii gaudium, nr. 262.
[26] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 244.