Evangheliile îl arătă pe Isus într-o constantă relaţie cu persoane foarte diferite: bolnavi care caută vindecare, păcătoşi care tânjesc după iertare, curioşi, chiar şi spioni… Dar împrejurul Maestrului se află, mai ales, prietenii săi. Astfel îi numeşte Isus pe discipolii: „prietenii mei” (Lc 12, 4). Este emoţionant să-l priveşti pe Domnul în faţa mormântului lui Lazăr; plânsul lui emoţionant îi face pe evrei să comenteze: „Priviţi cât de mult îl iubea” (In 11, 36). Mai apoi, în timpul Cinei celei de Taină, El le va explica apostolilor sensul morţii sale de pe Cruce: „Nimeni nu are iubire mai mare decât aceea de a-şi da viaţa pentru prietenii săi” (In 15, 13). Şi, poate în fața mirării apostolilor, insistă: „Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute” (In 15, 15).

isus este prietenul meu de nedespărţit (o ALTă MEDITERĂNĂ), care mă iubeşte cu toată divina nebunie a inimii sale. Isus…, dumnezeul meu, … CARE ESTE ŞI EL OM ” (SF. JOSEMARÍA).

Pentru Iubirea pe care o are pentru noi, Isus ne face prietenii săi. Darul Duhului Sfânt ne aşază într-o relaţie nouă cu Dumnezeu. Primim acelaşi Duh al lui Cristos, care ne face fiii Tatălui şi ne introduce şi într-o intimitate specială cu Isus: în realitate, ne identifică cu El. Totuşi, făcând aceasta nu ne dizolvă individualitatea şi nici nu ne elimină personalitatea. De aceea, identificarea cu Cristos se trăieşte împreuna cu prietenia Lui. Viaţa harului iniţiază o relaţie de a vorbi cu tu, cu Dumnezeu: îi pătrundem misterul şi putem acţiona ca şi El. Această unitate profundă de cunoaştere şi de intenţii face posibil ca, fiind noi nişte sărmane creaturi, să-l simțim pe Dumnezeu, aşa cum spunea Sfântul Augustin, în adâncimile intimității noastre; şi să putem să vrem şi să căutăm acelaşi lucru ca şi El. Chiar din aceasta – idem velle, idem nolle , a iubi şi a respinge acelaşi lucru – constă prietenia.

„Altă Mediterană”

De când era tânăr, Sfântul Josemaría a învăţat că Isus îi era prieten şi un prieten foarte special. A evocat această veche experienţă, într-un gând din Drum: „Cauţi compania prietenilor care cu conversaţia şi afecţiunea lor, cu apropierea lor, îţi uşurează exilul acestei lumi... cu toate că prietenii, uneori, trădează. – Nu cred că e rău ceea ce faci. Dar... de ce nu cultivi în fiecare zi, cu mai mare intensitate, compania, conversaţia cu Marele Prieten, care nu trădează niciodată?” (1).

Era ceva ce învăţase cu ani în urmă şi pe care biografii săi îl pun în relaţie cu sfatul pe care l-a primit prin îndrumarea spirituală în perioada Seminarului (2). O dată cu timpul, devenea tot mai profundă descoperirea prieteniei cu Cristos. Este posibil, ca un moment important al acestei descoperiri să fi avut loc în perioada în care s-a deschis în faţa ochilor săi panorama imensă a filiaţiei divine. În timp ce se afla la Segovia, aflându-se într-o retragere spirituală, el scria: „Ziua întâi. Dumnezeu este Tatăl meu. – Şi nu ies din această afirmaţie. – Isus este Prietenul meu de nedespărţit, (o altă Mediterană), care mă iubeşte cu toată divina nebunie a Inimii sale. Isus…, Dumnezeul meu… care este şi El om” (3).

O descrie ca pe o „altă Mediterană” – prima a fost paternitatea lui Dumnezeu –, așadar, ca ceva ce cunoştea deja şi care, totuşi, se deschidea în faţa privirii sale într-un fel nou. Această descoperire a fost pentru Sfântul Josemaría, în primul rând, ca o sursă de consolare. În acea primă parte a anilor 30, avea în faţa sa sarcina imensă de a realiza voinţa pe care Dumnezeu i-o arătase în ziua de 2 octombrie 1928. Avea un mesaj de transmis tuturor oamenilor şi de realizat în Biserică. Dar trebuia să facă aceasta „cu o lipsă absolută de mijloace materiale: douăzeci şi şase de ani, harul lui Dumnezeu şi simţul umorului. Şi atât” (4). Panorama deschisă de acest nou orizont, îi confirma faptul că în acea misiune nu era singur. Îl însoţea Isus, Prietenul său, care îi înţelegea perfect toate preocupările şi neliniştile, pentru că El „este şi El om”. Inima lui Isus a însemnat pentru Sfântul Josemaría o dublă revelaţie: cea a „carităţii imense a Domnului”, pe de o parte, de vreme ce „Inima lui Isus este Inima lui Dumnezeu întrupat” (5); şi, pe de altă parte, înţelegerea şi blândeţea lui Isus, faţă de propriile noastre limitări, dificultăţi şi căderi. În momentele sale de rugăciune, poate că el a încercat ceea ce avea să transpună, într-un gând din Drum: „Isus este prietenul tău. – Este Prietenul. – Cu inimă de carne, ca a ta. – Cu ochi, privind plini de iubire, care au plâns pentru Lazăr... Şi tot atât ca pe Lazăr te iubeşte şi pe tine” (6). Această Iubire, divină şi umană, în acelaşi timp, infinită şi apropiată, era un sprijin puternic care avea să-i permită să meargă înainte, în orice împrejurare. Chiar îi dădea un realism şi un grad nou de urgenţă întregii sale vieţi interioare (7).

Un drum deschis pentru toţi

Sfântul Josemaría însufleţea persoanele care se apropiau de el pentru a merge pe drumul prieteniei cu Cristos. Le explica faptul că înţelegerea cu Maestrul nu avea nevoie de formalităţi prea multe şi nici de metode complexe. Era suficientă apropierea de El, cu simplitate, ca şi faţă de oricare alt prieten. La urma urmelor acesta este modul în care îl tratau cei care îl iubeau cel mai mult, cât timp a trăit printre ei: „Ți-a dat oare seama de toată afecțiunea, de toată încrederea pe care o aveau prietenii lui Cristos pentru El? Cât de firesc îi reproșează surorile lui Lazăr absența Sa: te anunțasem! Dacă Tu ai fi fost aici!... — Spune-I așadar, calm și încrezător: învață-mă să-Ți arăt aceeași dragoste ca Marta, Maria și Lazăr; la fel cum făceau cei doisprezece chiar dacă, la început, te urmau din motive mai puțin supranaturale” (8).

ESTE VORBA DE A SE APROPIA DE EVANGHELIE, FĂRĂ GRABĂ, CU REŢINERE. ÎNCEPÂND CU O SCENĂ, AM PUTEA SĂ NE OPRIM ŞI SĂ NE GÂNDIM: „CUM AR FI ASTA?”

Tinerii care se apropiau de Sfântul Josemaría rămâneau uimiţi în faţa firescului cu care el se adresa Domnului şi cu care îi însufleţea pe ceilalţi ca să se comporte faţă de El. De-a lungul întregii sale vieţi, el a propus, fără încetare, acest drum. Unul dintre primii care i-a comentat învăţăturile se exprima astfel: „Pentru a ajunge la această prietenie este nevoie ca tu şi cu mine să ne apropiem de El, să-l cunoaştem şi să-l iubim” (9). Prietenia presupune o înţelegere, iar acesta este primul lucru la care ne invită descoperirea lui Isus ca prieten. „Mi-ai scris: „A te ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeu. Dar, despre ce?“ – Despre ce? Despre El, despre tine: bucurii, tristeţi, succese şi înfrângeri, ambiţii nobile, preocupări zilnice... slăbiciuni! şi rugăciuni de mulţumire şi cereri: şi Iubire şi ispăşire. În două cuvinte: a-L cunoaşte şi a te cunoaşte: „a frecventa un prieten” (10).

Răsună din aceste cuvinte acel noverim Te, noverim me, despre care vorbea Sfântul Augustin : Domnul, ca să Te cunosc şi să mă cunosc” (11); şi acel „să vorbim despre prietenie, stând de multe ori să vorbim, singuri, cu cine ştim că ne iubeşte” (12), ale Sfintei Tereza. În definitiv, discuţia personală cu Isus Cristos este filonul vieţii interioare. Şi asta, pentru cei care caută sfinţenia în mijlocul lumii, constă în a învăţa să-l găsim în toate împrejurările zilei, pentru a stabili cu El un dialog continuu.

Nu este vorba de un ideal nerealizabil, ci de ceva pe care multe persoane au ştiut să-l pună în practică în propria lor viaţă. În munca cotidiană, în viaţa de familie, pe străzile oraşului şi la ţară, pe cărările de munte şi la mare… peste tot îl putem recunoaşte pe Cristos care ne aşteaptă şi ne însoţeşte ca un prieten. De nenumărate ori a repetat Sfântul Josemaría că „noi, fiii lui Dumnezeu, trebuie să fim nişte contemplativi: persoane care, în mijlocul vuietului mulţimii, ştiu să găsească liniştea unui suflet ce se întreţine fără încetare cu Domnul, ştiu să-L privească cum ai privi un Tată, cum ai privi un Prieten pe care l-ai iubi nespus” (14).

Pe lângă această discuţie continuă, care face din propria noastră viaţă subiectul de conversație cu Dumnezeu, noi putem, de asemenea, să încercăm să-l cunoaştem tot mai mult, căutându-l în unele locuri în care a dorit să rămână într-un mod mai explicit. Să trecem în revistă acum trei dintre ele.

Relatările prietenilor Domnului

Evangheliştii au adunat, inspiraţi de Sfântul Duh, principalele amintiri ale Maestrului. Sfântul Josemaría era un îndrăgostit de Isus şi, de aceea, „Sfânta Biblie, în special Evangheliile, nu a fost în mâinile sale doar o carte bună de lectură, în care a întâlnit multe învăţăminte benefice, ci a constituit şi un loc de întâlnire cu Cristos” (15).

De la început, cei care se apropiau de activitatea Lucrării înţelegeau de îndată că acel tânăr preot era un suflet care trăia într-o intimă comuniune cu Dumnezeu. Acea intimitate reieşea din predica sa: „se îndrepta spre tabernacol, ca să vorbească cu Dumnezeu, cu acelaşi realism cu care ne vorbea nouă”, „şi astfel te simţeai ca fiind între apostolii şi discipolii Domnului, ca fiind unul dintre ei” (16). Acest mod de a se apropia de Scriptură este acelaşi pe care îl recomanda mai apoi. De multe ori l-am luat în considerare: „Eu te sfătuiesc ca, în rugăciunea ta, să intervii în pasajele evangheliei, ca un personaj în plus. Mai întâi, imaginează-ţi scena sau misterul, care îţi va sluji pentru a te reculege şi a medita. Apoi, aplică inteligenţa, pentru a medita asupra acelei trăsături a vieţii Învăţătorului: inima sa duioasă, umilinţa sa, puritatea sa, îndeplinirea voinţei Tatălui. Apoi povesteşte-i ce ţi se întâmplă ţie de obicei în astfel de situaţii, prin ce treci, ce se petrece. Rămâi atent, pentru că poate el va dori să îţi arate ceva: şi vor apărea aceste mişcări interioare și îți vei da seamă de aceste mustrări” (17).

Prin acest sfat, el ne deschidea un secret al sufletului său. Comentând acest mod de a se apropia de Scriptură, Fericitul Alvaro del Portillo semnala că: „Familiaritatea cu Domnul Nostru, cu Maica sa, Sfânta Maria, cu Sfântul Iosif, cu primii 12 Apostoli, cu Marta, Maria şi Lazăr, cu Iosif din Arimateea şi Nicodim, cu discipolii de la Emaus, cu Sfintele Femei, este ceva viu, ca o consecinţă şi un rezultat al unei neîntrerupte discuţii, a acelei „a se pune în scenă” a Sfintei Evanghelii, pentru a deveni încă un personaj” (18).

Validitatea acestui mod de a se ruga rămâne confirmată de către viaţa şi învăţăturile multor sfinţi. Este acelaşi lucru cu recomandările ultimilor pontifi, atunci când au semnalat importanţa apropierii noastre de Evanghelie, având o atitudine de rugăciune, sugerând practica a lectio divina. Este vorba de apropierea de Evanghelie fără grabă, cu reţinere. Începând cu un pasaj, vom putea să ne oprim şi să gândim: „Cum ar fi asta?” şi să intrăm în scenă „ca încă un personaj”, imaginându-ne feţele oamenilor, chipul lui Isus. Vom încerca atunci să înţelegem sensul cuvintelor sale, ştiind că în multe cazuri vom avea nevoie de o anumită explicaţie, căci este vorba de un text antic, care aparţine unei culturi, în parte diferită de a noastră. De aici rezultă importanţa de a conta pe o versiune a textului care să aibă suficiente adnotări şi de a se sluji, de asemenea, de cărţile bune despre Evanghelie şi despre Scriptură.

„FIII MEI, ŞTIŢI DE CE VĂ IUBESC EU ATÂT DE MULT?” SE FĂCEA LINIŞTE ŞI PĂRINTELE ADĂUGA: „PENTRU CĂ VĂD FIERBÂND ÎN VOI SÂNGELE LUI CRISTOS”

După aceea, citim din nou textul şi ne întrebăm: „Doamne, ce îmi spune mie acest text? Ce vrei să schimbi în viaţa mea prin acest mesaj? Ce mă supără din acest text? De ce nu mă interesează asta?” sau poate: „Ce îmi place? Cum sunt stimulat prin acest Cuvânt? Ce mă atrage? De ce mă atrage?” (19). Poate că ne va veni în minte vreo persoană aflată în nevoie, pe care o avem aproape, poate că ne amintim de faptul că avem de cerut iertare cuiva… În final, vom lua în considerare: Cum pot să răspund , cu viaţa mea, la ceea ce îmi propune Isus în acest text? „Rămâi atent, pentru că poate el va dori să îţi arate ceva: şi vor apărea aceste mişcări interioare și îți vei da seamă de aceste mustrări” (20). Poate că ne va da puţină iubire, o dorinţă de dăruire şi, mereu, siguranţa că El ne însoţeşte. Această contemplare a vieţii Domnului este fundamentală pentru un creştin, căci „tinde să creeze în noi o viziune sapienţială, conformă cu Dumnezeu, asupra realităţii şi să formeze în noi „gândul lui Cristos” (1 Cor 2, 16)” (21).

Fără îndoială că există multe căi pentru a-l înţelege pe Isus prin intermediul Scripturii. De aceea, Sfântul Josemaría nu pretindea că oferă o metodă, ci doar că dă câteva sfaturi practice care ar putea să slujească pentru mediaţie şi contemplaţie, până la a ajunge „să irumpă în afecţiune: acte de iubire şi de durere, acţiuni de mulțumire, cereri, propuneri…, care constituie rodul copt al rugăciunii adevărate” (22).

Domnul ne aşteaptă la tabernacol

„Atunci când te apropii de tabernacol gândeşte-te că El…te aşteaptă de acum 20 de secole” (23). Euharistia este, fără îndoială, un loc privilegiat pentru a-l întâlni pe Isus Cristos şi pentru a lega prietenie cu El. Aceasta este, de asemenea, şi drumul pe care l-a urmat Sfântul Josemaría. Credinţa sa în prezenţa vie a lui Cristos se manifesta prin toate gesturile sale în faţa Preasfântului Sacrament. Encarnita Ortega care l-a cunoscut în anii 40, îşi amintea astfel prima meditaţie pe care a ascultat-o predicată de el, la care a asistat cu o anumită curiozitate: „Reculegerea sa, extrem de firească, îngenuncherea sa în faţa tabernacolului şi modul său de a ne face să ne ataşăm de rugăciunea pregătitoare a meditaţiei, animându-ne ca să fim conştienţi de faptul că Domnul era acolo, că ne privea şi ne asculta, m-a făcut să uit imediat de dorinţa mea de a asculta un mare orator”; şi, în schimb, s-a deschis în interiorul său o percepţie vie despre „nevoia de a-L asculta pe Dumnezeu şi de a fi generoasă cu El” (24).

Acelaşi lucru şi-l amintesc cei care l-au văzut celebrând Liturghia: „Modul de a celebra Sfânta Liturghie, realizată de Părinte, tonul sincer şi plin de grijă cu care se ruga în diferitele rugăciuni, fără nici cea mai mică afectare, îngenunchierile sale şi celelalte gesturi liturgice, mă impresionau în mod viu: Dumnezeu era acolo, era realmente prezent” (25). Nu era vorba despre lucruri speciale, ci de modul de a fi şi de a se mişca, despre intensitatea rugăciunilor, de modul de a se reculege. Şi noi ne putem adresa astfel lui Dumnezeu, dacă vom trăi cu siguranţa faptului că Isus Cristos, „prietenul de nedespărţit”, este cu adevărat prezent în Euharistie. Celor care au locuit în primul cămin al Lucrării, atunci când a fost posibil în sfârşit să fie Domnul în tabernacol, Părintele le amintea că Dumnezeu „era un rezident mai mult – primul –, deoarece îl anima pe fiecare, să rămână puţin şi să-i ţină companie, să îl „salute” cu o îngenunchiere, atunci când intra şi când ieșea din DYA, să se ducă la tabernacol, cu gândul, în timpul nopții” (26).

Sunt acele detalii mici, atunci când punem suflet în ele, cele care exprimă şi, în acelaşi timp, ne hrănesc credinţa: să ne îndreptăm gândurile către Dumnezeu, atunci când vedem o biserică, să-i facem o scurtă vizită în timpul zilei, să încercăm să trăim Slujba cu intensitate şi în reculegere, mutându-ne cu imaginaţia în faţa tabernacolului pentru a-L saluta pe Domnul sau pentru a-i oferi munca noastră… Mici detalii, aceleaşi pe care le adresăm prietenilor noştri, atunci când ne ducem să-i vedem sau le trimitem un mesaj de-a lungul zilei.

Cristos prezent în cei care ne înconjoară

Porunca Iubirii este semnul distinctiv al celor care îl urmează pe Cristos. Şi nu este doar un mod de viaţă, ci ceva care se naşte din credinţa în care însuşi Isus Cristos este prezent, prin persoanele care ne înconjoară. Este vorba despre ceva profund, dezvăluit de învăţăturile Domnului: în diverse ocazii ne aminteşte faptul că, având grijă de cei care au nevoie – şi toţi, fiecare în felul său, au nevoie de noi –, în realitate este El însuşi cel de care avem grijă (27). De aceea este atât de important „să-l recunoaştem pe Cristos, care ne iese în întâmpinare, prin fraţii noştri, oamenii” (28).

Sfântul Josemaría a înţeles să-l întâlnească pe Cristos, în primul rând, printre oamenii cei mai nevoiaşi. În prima parte a anilor treizeci, şi-a dedicat multe ore ca să viziteze familii de oameni aflaţi în nevoie din suburbiile Madridului, să-i îngrijească pe bolnavi în spitalele capitalei şi să le predea cateheza copiilor săraci. Mai târziu, a ştiut să transmită urgenţa acestei griji tinerilor care se apropiau de Lucrare. De altfel, aceşti tineri simțeau iubirea – umană şi divină – pe care Părintele o avea pentru ei. Francisco Botella, de exemplu, își amintea că, atunci când l-a cunoscut, l-a primit „ca şi cum m-ar fi cunoscut din totdeauna; încă păstrez în memorie privirea lui profundă, care a intrat în sufletul meu şi bucuria lui care m-a mişcat profund, umplându-mă de fericire şi pace. Mi s-a părut că mă cunoştea pe dinăuntru şi, în acelaşi timp, totul era de un firesc şi o simplitate care mă făceau să mă simt ca în familia mea” (29). Altul dintre acei tineri, nu neapărat sentimental, recunoştea: „are grijă de noi aşa cum nu ar putea avea maicile noastre” (30).

În acei tineri, ca şi la săraci şi la bolnavi, Sfântul Josemaría îşi întâlnise Prietenul. Nişte ani mai târziu, „căzut pe gânduri, printre fiii săi, îi întreba: „fiilor, ştiţi voi, oare, de ce vă iubesc atât de mult?” Se făcea linişte şi Părintele adăuga: „pentru că văd fierbând în voi Sângele lui Cristos” (31). Isus, Prietenul său, îl dusese să-L întâlnească în oamenii care îl înconjurau şi, în special, în cei aflaţi în nevoie. Şi noi, pe lângă Evanghelie şi Euharistie „suntem chemaţi să-L slujim pe Isus răstignit, în orice persoană neînsemnată, să atingem carnea binecuvântată a celor excluşi, pe cei cărora le este foame sau sete, celor dezbrăcaţi, închişi, bolnavi, fără de muncă, urmăriţi, refugiaţi, emigranţi. Acolo îl vom întâlni pe Dumnezeul nostru, acolo îl vom atinge pe Domnul nostru” (32).

Lucas Buch

[1] Sfântul Josemaría, Drum, nr. 88.

[2]Drum, ediţie critico-istorică de P. Rodríguez, ed. a 3-a, Rialp, Madrid 2004, comentariu la nr. 88. Conf. R. Herrando, Anii de seminar ai lui Josemaría Escrivá la Zaragoza (1920-1925) , Rialp, Madrid 2002, 197-201.

[3] Sfântul Josemaría, Notiţe intime , nr. 1637 (citat din Drum, ediţie critico-istorică, comentariu la nr. 422). Prima zi de reculegere a fost la 4 octombrie 1932. Textul a servit drept bază pentru Forjă, nr. 2.

[4]Scrisoare 29-XII-1947/14-II-1966 , nr. 11, citat din A. Vázquez de Prada, Fondatorul Opus Dei , vol. 1, Rialp, Madrid 1997, 308.

[5] Sfântul Josemaría, Cristos care trece, nr. 169.

[6] Sfântul Josemaría, Drum, nr. 422.

[7] Conf. ibíd., nn. 244, 436.

[8] Sfântul Josemaría, Forjă, nr. 495.

[9] S. Canals, Ascetică meditată , Rialp, Madrid 2011, cap. “Jesús, como amigo” (Isus ca prieten).

[10] Sfântul Josemaría, Drum, nr. 91.

[11] Sfântul Augustin, Solilocvii II, 1.1.

[12] Sfânta Tereza a lui Isus, Cartea vieţii , c. 8, nr. 5.

[13] Sfântul Josemaría, Forjă, nr. 738.

[14] Sfântul Josemaría, citat din Două luni de cateheză , vol. II, 651 (AGP, Biblioteca P04).

[15] S. Hahn, “Sfântul Josemaría Escrivá, cititor al Sfintei Scripturi”, în Romana, 40 (2005), disponibil aici.

[16] Amintiri cu F. Botella, în J.L. González Gullón, DYA. Academia şi Rezidenţa în istoria Opus Dei (1933-1939) , Madrid, Rialp 2016, ed. a 3-a, 429.

[17] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu , nr. 253.

[18] Fericitul Álvaro del Portillo, “Prezentare” la Cristos care trece.

[19] Papa Francisc, Ex. Ap. Evangelii gaudium (24.11.2013), nr. 153.

[20] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu , nr. 253.

[21] Benedict al XVI-lea, Ex. Ap. Verbum Domini , (30.10.2010), nr. 87.

[22] Mons. Javier Echevarría, “Sfântul Josemaría Escrivá, maestrul rugăciunii în viaţa obişnuită”, Magnificat 2006, disponibil aici.

[23] Sfântul Josemaría, Drum, nr. 537.

[24] Amintire citat din A. Vázquez de Prada, Fondatorul Opus Dei , vol. II, Rialp, Madrid 2002, 555.

[25] Amintiri cu Francisco Ponz, în A. Vázquez de Prada, Fondatorul Opus Dei , vol. II, 407.

[26]DYA. Academia şi Rezidenţa..., 342.

[27] Conf. Mt 10,40; 25,40; Lc 10,16.

[28] Sfântul Josemaría, Cristos care trece , nr. 111.

[29] Amintire de la F. Botella, în DYA. Academia şi Rezidenţa... , 433.

[30] Amintire de la J. Jiménez Vargas, în DYA. Academia şi Rezidenţa... , 443.

[31] Citat din A. Vázquez de Prada, Fondatorul Opus Dei , vol. III, Rialp, Madrid 2003, 405.

[32] Papa Francisc, Via Crucis împreună cu tinerii în timpul Zilei Mondiale a Tineretului , 29.07.2016.