Am propovăduit întotdeauna – de patruzeci de ani – că orice muncă omenească cinstită, intelectuală sau manuală, trebuie să fie realizată de credincios cu cea mai mare perfecţiune posibilă: cu perfecţiunea omenească (deci competenţa profesională) şi cu cea creştină (din dragoste pentru voia Domnului şi în slujba oamenilor). Fiindcă făcută astfel, această muncă omenească, oricât de modestă şi măruntă ar părea, contribuie la ordonarea creştinească a realităţilor lumeşti – la manifestarea dimensiunii sale divine – şi este asumată şi integrată în opera prodigioasă a Creaţiei şi a Mântuirii lumii: astfel, munca este înălţată la demnitatea harului, se sanctifică, se preface în lucrarea lui Dumnezeu, operatio Dei, opus Dei.

Amintindu-le credincioşilor minunatele cuvinte ale Genezei –Domnul l-a creat pe om pentru ca acesta să muncească -, ne-am îndreptat privirea spre exemplul lui Cristos, care şi-a petrecut aproape în totalitate viaţa pământească lucrând ca meşteşugar într-un sat. Iubim această muncă omenească pe care El şi-a asumat-o ca o condiţie de viaţă, a cultivat-o şi a sfințit-o. Vedem în muncă – în nobila trudă creatoare a oamenilor – nu numai una din cele mai înalte valori umane, mijloc neapărat necesar pentru progresul societăţii şi statornicirea tot mai justă a relaţiilor între oameni, ci şi un semn al dragostei Domnului pentru creaturile sale, al dragostei între oameni şi al dragostei oamenilor faţă de Dumnezeu: un mijloc de desăvârşire, o cale spre sfinţenie.

• Convorbiri cu Mons. Escrivá de Balaguer, nr. 10