Nu spun nimic nou dacă afirm că unii creștini au o viziune foarte săracă asupra Sfintei Liturghii, care pentru alții este doar un simplu rit exterior, dacă nu o convenție socială. Și asta pentru că inimile noastre, meschine, pot ajunge să trăiască ca o rutină sau din obișnuință cea mai mare dăruire a lui Dumnezeu către oameni. La Liturghie, —în această Liturghie pe care acum o celebrăm— , intervine în mod deosebit, repet, Preasfânta Treime. A răspunde unei asemenea iubiri cere din partea noastră o dăruire totală, a trupului și a sufletului: Îl auzim pe Dumnezeu, Îi vorbim, Îl vedem, Îl gustăm. Iar când cuvintele nu mai sunt suficiente, cântăm, îndemnându-ne limba –Pange, lingua!– să proclame, în prezența întregii omeniri, măreția Domnului.

A trăi cu adevărat Sfânta Liturghie înseamnă a rămâne într-o stare continuă de rugăciune, conștienți că, pentru fiecare dintre noi, aceasta este o întâlnire personală cu Dumnezeu: adorăm, lăudăm, cerem, mulțumim, ne ispășim păcatele, ne purificăm, ne simțim uniți în Cristos cu toți creștinii.

• E Cristos cate trece, nn. 87-88)