Caracteristicile spiritului lui Opus Dei

„Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră” spune Sfântul Paul adresându-se primilor creştini. Mesajul este deci „vechi ca Evanghelia şi ca Evanghelia nouă”.

Care sunt caracteristicile spiritului lui Opus Dei?

„Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră” spune Sfântul Paul adresându-se primilor creştini. Mesajul este deci „vechi ca Evanghelia şi ca Evanghelia nouă”. Dumnezeu cheamă pe toţi cei botezaţi la plinătatea sfinţeniei.

Filiaţiunea divină: a se şti fiu al lui Dumnezeu „Caută odihnă în filiaţiunea divină. Dumnezeu este un tată plin de bunătate, de iubire infinită. Cheamă-l Tată de multe ori pe zi şi spune-i – de unul singur, în inima ta – că îl iubeşti, că îl adori, că simţi orgoliu – care te umple de forţă – de a fi fiul său”.

Creştinul este fiu al lui Dumnezeu în virtutea botezului. Paternitatea lui Dumnezeu este un adevăr revelat de Cristos în Evanghelie şi constituie parte importantă a doctrinei creştine. Dumnezeu a voit ca în sufletul lui Josemaría Escrivá să se graveze acest adevăr de a fi în Cristos, fiul lui Dumnezeu – cu mare intensitate într-un moment precis: «Am învăţat să-l numim Tată în „Tatăl nostru”, din copilărie; dar a simţi, a vedea, a admira dorinţa lui Dumnezeu că noi suntem fiii săi... a fost pe stradă, şi într-un tramvai – pentru o oră, pentru o oră şi jumătate, nu ştiu – Abba, Tată! Trebuia să strig».

A se şti fiu al lui Dumnezeu face să izvorască, de aceea, încrederea în providenţă, simplitatea în raportul cu Dumnezeu, un simţ profund al demnităţii faţă de orice fiinţă umană, fraternitatea între oameni, o iubire adevărată creştină pentru lume şi pentru realităţile create de Dumnezeu, seninătatea şi optimismul.

Unitatea vieţii

„Există o singură viaţă, alcătuită din carne şi spirit, şi aceasta trebuie să fie – în suflet şi în trup – sfântă şi plină de Dumnezeu”.

Creştinii, bărbaţi şi femei care trăiesc în mijlocul lumii, nu trebuie „să conducă un fel de viaţă dublă: pe de o parte viaţa interioară, viaţa de relaţie cu Dumnezeu; pe de altă parte, ca un lucru diferit şi separat, viaţa de familie, profesională şi socială”.

O urmare a acestui fel de a trăi este neglijarea lucrurilor mici. «Sfinţenia „mare” constă în a săvârşi „datorii mici” în orice clipă». Sunt lucruri aparent mici, de exemplu, detaliile serviciului, de amabilitate, de respect faţă de alţii, grija pentru lucrurile materiale, punctualitatea, etc. „Faceţi totul din Iubire. –Astfel nu sunt lucruri mici: totul este mare, –Perseverenţa în lucrurile mici, din Iubire, este eroism”.

Sfinţirea muncii

„Orice muncă umană onestă, fie intelectuală sau manuală” învaţă sfântul Josemaría „trebuie să fie realizată de creştin cu cea mai mare perfecţiune posibilă: vrea să spună cu perfecţiune umană (competenţă profesională) şi cu perfecţiune creştină (din iubirea voinţei lui Dumnezeu şi în slujba oamenilor). Într-adevăr, desfăşurată astfel, acea muncă umană, chiar şi când poate să pară umilă şi neînsemnată, contribuie la ordonarea în sens creştin a realităţilor temporale – manifestând dimensiunea lor divină – şi este luată şi încorporată în opera minunată a Creaţiei şi a Mântuirii lumii. Astfel munca este ridicată la ordinea harului şi se sfinţeşte: devine opera lui Dumnezeu, acţiunea lui Dumnezeu, Opus Dei”.

Şi „angajându-ne cot la cot în aceleaşi probleme ale tovarăşilor noştri, ale prietenilor noştri, ale rudelor noastre, am putea să-i ajutăm să ajungă la Cristos”. Înainte de toate, cu exemplul personal, apoi cu cuvântul şi cu dorinţa eficace de a contribui la rezolvarea necesităţilor materiale şi problemele sociale ale ambientului propriu.

Întâlnirea cu Dumnezeu în viaţa obişnuită

„Viaţa normală de fiecare zi poate să fie sfântă şi plină de Dumnezeu”. Tocmai în viaţa de fiecare zi creştinul exercită toate virtuţile: credinţa, speranţa şi caritatea, şi virtuţile umane, ca generozitatea, hărnicia, dreptatea, lealitatea, bucuria, sinceritatea, etc. Creştinul îl imită pe Cristos şi prin exercitarea acestor virtuţi. „Valoarea supranaturală a vieţii noastre nu depinde de realizarea acţiunilor mari pe care uneori le elaborăm cu imaginaţia noastră, ci de acceptarea fidelă a voinţei divine, de dispoziţia generoasă de a înfrunta micul sacrificiu cotidian”.

Căsătoria, chemare divină

Printre realităţile obişnuite pe care un creştin obişnuit trebuie să construiască propria sfinţenie şi în care trebuie să imprime o dimensiune creştină, sunt incluse, pentru partea majoră a persoanelor, căsătoria şi familia. „Căsătoria creştină nu este o simplă instituţie socială, nici cu atât mai puţin un remediu al slăbiciunilor umane; este o autentică vocaţie supranaturală”.

Iubirea libertăţii personale

„Suntem obligaţi să apărăm libertatea personală a tuturor, ştiind că Cristos a dobândit această libertate; dacă nu facem astfel, cu ce drept putem reclama libertatea noastră? Şi trebuie să răspândim şi adevărul, pentru că veritas liberabit vos, adevărul ne va elibera, în timp ce ignoranţa face sclavi”.

Creştinii se bucură de aceleaşi drepturi ca ale fiecărui alt cetăţean şi la fel sunt supuşii aceloraşi datorii. Acţionează cu libertate şi responsabilitate personală, fără vreun pretext de a implica Biserica în propriile decizii sau să le prezinte ca unice coerente cu credinţa. „Fiind creştini vă bucuraţi de cea mai completă libertate, cu responsabilitatea consecventă personală, pentru a interveni cum vă place mai mult în probleme de caracter politic, social, cultural, etc., fără alte limite decât acelea indicate de Magisterul Bisericii”.

De aici urmează respectul libertăţii şi opiniile altuia. „Apăr cu toate forţele mele libertatea conştiinţelor – explică sfântul Josemaría –, care înseamnă că nimănui nu-i este permis să împiedice ca făptura să dea cultul lui Dumnezeu. Trebuie respectate dorinţele legitime de adevăr: omul are obligaţia gravă de a-l căuta pe Domnul, de a-l cunoaşte şi de a-l adora, dar nici unul pe pământ trebuie să permită altora o credinţă pe care nu o are; şi reciproca, nimeni nu-şi poate aroga dreptul de a pune obstacole celui care a primit credinţa de la Dumnezeu”.