Pe când mergeau, au intrat într-un sat. O femeie cu numele de Marta L-a primit în casa ei. Aceasta avea o soră numită Maria care, stând la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Însă Marta era ocupată cu multele griji [ale casei]. Venind la El, i-a zis: „Doamne, nu-Ți pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc? Spune-i să mă ajute!” Domnul, răspunzând, i-a zis: „Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijorezi și te frămânți, însă un [lucru] e necesar: Maria și-a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată” [1].
Chipurile Martei și al Mariei au fost adesea folosite de-a lungul timpului pentru a înfățișa două feluri de viață, cea contemplativă și cea activă, cea dintâi socotită mai aproape de desăvârșire și, prin urmare, mai pe măsura cuvântului Domnului: Maria și-a ales partea cea bună.
De obicei, aceste noțiuni au fost aplicate vocației religioase, înțelegându-se prin viață contemplativă, în linii mari, a trăi departe de lume pentru a te dedica rugăciunii, iar prin viață activă, de pildă, munca de răspândire a învățăturii creștine, îngrijirea bolnavilor și alte opere de caritate.
Privită din această perspectivă, putința de a fi contemplativ „în mijlocul muncii” este recunoscută de secole. Înțelesul clasic al acestei expresii presupunea însă că nu le este cu putință credincioșilor obișnuiți să fie contemplativi în activitățile lor profesionale, familiale și sociale, și că la contemplație s-ar putea ajunge numai prin lucrările de apostolat și prin operele de caritate, pe calea vocației religioase.
Sfântul Josemaría a arătat un sens nou al cuvintelor Domnului către Marta și a făcut vădit că nu există nicio contradicție între contemplație și împlinirea, cât mai desăvârșit cu putință, a îndatoririlor și activităților de fiecare zi.
Într-un articol precedent am cercetat înțelesul contemplației creștine: rugăciunea simplă a multor suflete care, cu docilitate iubitoare față de Duhul Sfânt și căutând să se identifice în toate cu Cristos, sunt conduse de El la a pătrunde în profunzimile lui Dumnezeu, în lucrările și în planurile Sale, cu o înțelegere care le depășește cu totul inima și mintea. Este o rugăciune în care cuvintele sunt de prisos, pentru că limba nu reușește să se exprime; acum inteligența se liniștește. Nu se mai reflectă, se privește! Și sufletul începe încă o dată să cânte, cu cântec nou, pentru că se simte și se știe privit, de asemenea, cu dragoste de Dumnezeu, în toate clipele [2].
Vom cerceta acum trei „feluri” cu putință de a contempla: în timpurile închinate numai rugăciunii; atunci când lucrăm la ceva care nu cere o concentrare deplină; și, în sfârșit, în activitățile care ne cer toată atenția. Împreună, aceste trei albii alcătuiesc viața de contemplație în care, în mijlocul activităților zilnice, sufletul este „în cer și pe pământ”, cum obișnuia să spună sfântul Josemaría.
În rugăciune și în actele de pietate
Contemplarea trebuie căutată mai întâi în actele de pietate pe care le facem în fiecare zi, și îndeosebi în timpul închinat numai rugăciunii mintale.
„Et in meditatione mea exardescit ignis” – „Și în meditația mea se aprinde focul”. Pentru aceasta mergi la rugăciune: să devii rug, flacără vie, care să dea căldură și lumină [3]. Rugăciunea mintală bine făcută este, ca să spunem așa, un „foc” care răspândește căldură peste toate celelalte momente ale zilei.
Credincioșia față de timpul zilnic de rugăciune mintală este ceea ce îngăduie cuiva să ajungă suflet contemplativ în mijlocul lumii de-a lungul întregii zile. Aceasta cere o luptă pentru a păstra un duh de reculegere în timpul închinat rugăciunii; un dialog stăruitor cu Domnul nostru, meditând uneori asupra unui pasaj dintr-o carte sau din Scriptură care ne ajută să ne adunăm mintea și inima în Dumnezeu; lupta de a nu ne lăsa distrași; smerenia de a începe iarăși și iarăși, sprijinindu-ne nu pe puterile noastre, ci pe harul lui Dumnezeu.
Sfântul Josemaría ne-a învățat să căutăm contemplarea în timpurile închinate rugăciunii mintale: să contemplăm viața lui Cristos, să-L privim necontenit în Euharistie, să stăm de vorbă cu cele trei Persoane divine prin Preasfânta Umanitate a Domnului nostru, să mergem la Isus prin Maria... În rugăciunea mintală nu ne putem mulțumi să recităm rugăciuni – chiar dacă ne putem sprijini multă vreme pe ele –, ci se cuvine să le privim mereu ca pe o ușă care deschide calea către contemplație. La fel se petrece și pe plan omenesc: când se întâlnesc doi prieteni, conversația începe de obicei cu câteva formule obișnuite. Dar acestea nu sunt tot dialogul. Conversația trebuie să devină mai personală, până când, uneori, cuvintele ajung de prisos, datorită unei adânci familiarități și cunoașteri reciproce. Cu atât mai mult atunci când este vorba de Dumnezeu. Să începem cu rugăciuni vocale... Mai întâi o iaculatorie, apoi alta, și alta..., până când pare insuficientă această fervoare, pentru că vorbele sunt sărace: și se trece la intimitatea divină, la privirea lui Dumnezeu fără odihnă și fără a obosi [4].
La muncă sau în orice activitate
Contemplarea nu se mărginește la timpul închinat rugăciunii mintale. Ea poate fi o realitate de-a lungul întregii zile, în activitățile obișnuite, atunci când facem lucruri care trebuie făcute, dar care nu cer o concentrare deplină, sau într-o pauză de la lucru. Îl putem contempla pe Dumnezeu când mergem pe stradă, când ne împlinim îndatoririle familiale și sociale, când facem ceva ce ni se pare ușor, sau într-un răgaz la muncă, sau pur și simplu când așteptăm... Așa cum iaculatoriile pot fi, în rugăciunea noastră mintală, o cale spre contemplație, tot astfel, în mijlocul celorlalte ocupații, căutarea prezenței lui Dumnezeu duce la o viață contemplativă, așa cum Dumnezeu l-a făcut să încerce pe sfântul Josemaría. Nu pot să înțeleg: cunosc pe cineva care rămâne rece – cu toată credința lui, care este fără margini – lângă focul dumnezeiesc al Tabernacolului. Și totuși, mai târziu, pe stradă, în zgomotul mașinilor și al tramvaielor și al oamenilor – ba chiar citind un ziar! –, este cuprins de o iubire nebunească de Dumnezeu [5].
Această realitate este pe de-a-ntregul dar al lui Dumnezeu, dar îl vom primi numai dacă îl dorim cu adevărat și nu îi stăm în cale prin purtarea noastră. Îl putem refuza prin nepăsarea de a ne păzi simțurile, lăsându-ne copleșiți de curiozitate sau cufundându-ne într-un șuvoi de visări și de gânduri nefolositoare care ne împrăștie și ne seacă lăuntric. Într-un cuvânt, atunci când capul și inima nu sunt „în” ceea ce facem [6]. Viața contemplativă are nevoie de mortificare lăuntrică, de a ne tăgădui pe noi înșine din iubire pentru Dumnezeu, pentru ca El să domnească în inimile noastre și să fie ținta tuturor gândurilor și afecțiunilor noastre.
Contemplație în și prin activitățile obișnuite
Știm că, în rugăciune, nu ne putem mulțumi cu rostirea câtorva iaculatorii sau doar cu citirea și cu meditația; avem nevoie să stăm de vorbă cu Dumnezeu și să căutăm a ajunge, prin harul Său, la contemplație. Același lucru se petrece cu munca noastră, care trebuie să devină rugăciune: nu este de ajuns să o oferim la început și să mulțumim la sfârșit, sau să încercăm din când în când să reînnoim oferirea, în unire cu jertfa liturgică. Toate acestea sunt, fără îndoială, foarte plăcute lui Dumnezeu. Dar un fiu sau o fiică a Domnului trebuie să fie mai îndrăzneț și să țintească mai sus: să lucreze asemenea lui Isus din Nazaret, uniți cu El – astfel încât, datorită iubirii supranaturale cu care lucrăm, să ajungem să-L contemplăm pe Dumnezeu, care este Iubire [7].
Sfântul Josemaría spunea mereu că este cu putință contemplarea nu numai în timp ce facem ceva, ci și prin lucrurile pe care Dumnezeu vrea să le facem, în și prin îndeletnicirile înseși, chiar și atunci când acestea cer toată atenția noastră. Stăruia că, dacă luptăm, va veni o clipă în care nu vom mai putea deosebi contemplația de acțiune: cele două cuvinte vor ajunge să aibă, pentru noi, același înțeles.
După cum scria sfântul Toma de Aquino: Când, din două lucruri, cel dintâi este rațiunea celui de-al doilea, atenția sufletului față de al doilea nu împiedică și nici nu micșorează atenția față de primul. Și, de vreme ce Dumnezeu este văzut de sfinți ca rațiune a tuturor lucrurilor pe care le vor face sau le vor cunoaște, strădania lor de a percepe lucrurile sensibile, de a contempla sau de a face orice altceva nu le va împiedica nicidecum contemplarea lui Dumnezeu, ci dimpotrivă [8]. Așadar, dacă dorim să primim darul contemplației, trebuie să-L facem pe Dumnezeu scopul tuturor faptelor noastre, săvârșindu-le nu ca să le fim oamenilor pe plac, ci lui Dumnezeu, care pune la încercare inimile noastre [9]. Și, pentru că această contemplație este de fapt o pregustare a viziunii beatifice, scopul ultim al vieții noastre, tot ceea ce intră în voința Domnului pentru noi – munca și îndatoririle noastre familiale și sociale laolaltă – poate fi albie a contemplației. Cu alte cuvinte: de vreme ce oricare dintre aceste activități poate fi săvârșită pentru Dumnezeu și cu iubirea Lui, oricare poate fi și mijloc de contemplație, care nu este altceva decât un fel cu totul intim de a-L cunoaște și de a-L iubi.
Îl putem contempla pe Dumnezeu în lucrurile pe care le facem din iubire pentru El, pentru că această iubire este o participare la Iubirea nesfârșită care este Duhul Sfânt, Cel care cercetează toate, chiar și profunzimile lui Dumnezeu [10]. Sufletul care lucrează din iubire pentru Dumnezeu își dă seama – fără să se lase distras – că iubește în timp ce lucrează, cu iubirea pe care Duhul Sfânt o revarsă în inimile fiilor lui Dumnezeu în Cristos [11]. Îl recunoaștem pe Dumnezeu nu doar în spectacolul naturii, dar și în experiența propriei noastre lucrări, a efortului nostru [12].
De asemenea, Îl putem contempla pe Dumnezeu prin munca noastră, pentru că, dacă este făcută din iubire, va fi făcută atât de bine cât ne îngăduie împrejurările; va oglindi desăvârșirea dumnezeiască, asemenea lucrărilor lui Cristos însuși. Nu neapărat pentru că are izbândă omenească, ci pentru că are izbândă în ochii lui Dumnezeu. Se poate, de altfel, să iasă rău sau să fie un eșec din punct de vedere omenesc, și totuși să fie bine făcută în ochii lui Dumnezeu – făcută cu intenție dreaptă, cu dorința de a sluji și cu exercitarea virtuților: într-un cuvânt, desăvârșită și omenește, și supranatural. O muncă făcută astfel este mijloc de contemplare. Și așa vedem că este cu putință contemplarea în și prin activitățile care cer o concentrare deplină.
Un creștin care muncește din iubire pentru Dumnezeu o face într-o strânsă unire cu Cristos. Munca noastră devine astfel lucrarea Domnului, operatio Dei, și prin urmare mijloc de contemplație. Dar, pentru ca aceasta să fie adevărat, nu este de ajuns să te afli în starea harului și ca munca să fie îngăduită din punct de vedere moral. Ea trebuie să fie însuflețită de o caritate eroică și împlinită cu virtute eroică și în chipul dumnezeiesc pe care darurile Duhului Sfânt îl dăruiesc celor ce s-au deschis lucrării Sale.
* * *
Contemplația în viața de fiecare zi dă sufletului o pregustare a unirii depline cu Dumnezeu în cer. Ne face să muncim cu o iubire și mai mare, aprinzând dorința de a-L vedea nu numai prin faptele noastre, ci și față către față. Trăim atunci ca niște captivi, ca niște prizonieri. În timp ce îndeplinim, cu cea mai mare perfecțiune posibilă, date fiind greșelile și limitările noastre, îndatoririle proprii condiției noastre și funcției noastre, sufletul aspiră să se elibereze. Se îndreaptă spre Dumnezeu, ca fierul atras de forța magnetului. Începem să-l iubim pe Isus într-o formă mai eficientă, cu o dulce înfiorare. [...] Un nou mod de a păși pe pământ, un mod divin, supranatural, minunat. [...] Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, este Cristos cel care trăiește în mine! (cf. Gal 2,20) [13].
[2] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 307.
[3] Sfântul Josemaría, Drum, nr. 92.
[4] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 296.
[5] Sfântul Josemaría, Însemnări intime, nr. 673 (26 martie 1932); citat de Andrés Vázquez de Prada, El Fundador del Opus Dei (Întemeietorul Opus Dei), vol. I, p. 320. [Traducere proprie: textul nu figurează în limba română pe escriva.org/ro.]
[6] Cf. sfântul Josemaría, Drum, nr. 815.
[8] Sfântul Toma de Aquino, Summa Theologiae, Suppl., q. 82, a. 3, ad 4. [Traducere proprie: nu s-a localizat o ediție românească.]
[12] Sfântul Josemaría, E Cristos care trece, nr. 48.
[13] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 296-297.