Aș vrea ca meditația noastră de astăzi să ne ajute să ne convingem definitiv de necesitatea de a ne propune să fim suflete contemplative, pe stradă, la muncă, cu o conversație continuă cu Dumnezeul nostru, care nu trebuie să scadă în intensitate de-a lungul zilei. Dacă încercăm să urmăm cu loialitate pașii Învățătorului, acesta este singurul drum [1].
Pentru cei pe care Dumnezeu îi cheamă să se sfințească în mijlocul lumii, să-și transforme munca în rugăciune și să aibă suflet contemplativ, acesta este unicul drum, pentru că nu există alt drum, copiii mei: sau știm să-L găsim pe Domnul în viața noastră obișnuită, sau nu-L vom găsi niciodată [2].
Merită să medităm pe îndelete această învățătură fundamentală a sfântului Josemaría. În textul de față ne vom opri asupra a ceea ce este contemplația; mai târziu vom zăbovi mai mult pentru a aprofunda viața contemplativă în munca și în activitățile obișnuite.
CA LA NAZARET, CA PRIMII CREȘTINI
Descoperirea lui Dumnezeu în lucrurile obișnuite de fiecare zi dă îndatoririlor personale valoarea lor ultimă și plinătatea sensului lor. Viața ascunsă a lui Isus la Nazaret – ani intenși de muncă și de rugăciune, în care Isus Cristos a dus o viață obișnuită, ca a noastră, dacă vrem, divină și umană în același timp [3] – arată că munca profesională, grija față de familie și relațiile sociale nu sunt o piedică în calea rugăciunii neîncetate [4], ci prilejul și mijlocul unei frecventări intense a lui Dumnezeu, până într-atât încât să ajungă să ne fie cu neputință a mai găsi o despărțire între muncă și contemplație.
Pe această cale contemplativă în viața obișnuită, urmând pașii Domnului, s-a desfășurat viața primilor creștini: „în timp ce se plimbă, stă de vorbă, se odihnește, muncește sau citește, credinciosul se roagă” [5], scria un autor din secolul al II-lea. Câteva secole mai târziu, sfântul Grigore cel Mare constata, ca pe un ideal devenit realitate la numeroși credincioși, că «harul contemplației nu este dat numai celor mari, pentru ca apoi să fie refuzat celor mici; îl primesc mulți dintre cei mari, dar și mulți dintre cei mici; atât cei care se retrag departe de lume, cât și cei căsătoriți. Așadar, dacă nicio categorie de credincioși nu este exclusă de la harul contemplației, atunci oricine își păstrează lăuntrul inimii sale poate fi luminat de acest har» [6].
Magisteriul Bisericii, mai ales începând cu Conciliul Vatican II, a reamintit de multe ori această învățătură, atât de importantă pentru cei care avem misiunea de a-L duce pe Cristos pretutindeni și de a însufleți lumea cu spirit creștin: «activitățile zilnice se înfățișează ca un mijloc prețios de unire cu Cristos, putând deveni loc și materie de sfințire, teren de exercitare a virtuților, dialog de iubire care se împlinește prin aceste lucrări. Munca este transfigurată de spiritul de rugăciune și astfel devine cu putință să rămâi în contemplarea lui Dumnezeu chiar și atunci când ești prins de activități felurite» [7].
CONTEMPLAȚIA FIILOR LUI DUMNEZEU
Catehismul învață că «această contemplare a lui Dumnezeu în slava Lui cerească este numită de Biserică „viziunea beatifică”» [8]. Din această contemplare deplină a lui Dumnezeu, proprie Cerului, putem avea încă de pe pământ o anumită pregustare, un început nedesăvârșit [9] care, deși deosebit de vederea față către față, este deja o adevărată contemplare a lui Dumnezeu – întocmai cum harul, deși aparține unei alte ordini decât slava, este cu adevărat o participare la firea dumnezeiască. Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] față în față. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin [10], scrie sfântul Paul.
Această contemplare a lui Dumnezeu ca în oglindă, în viața de acum, este făcută cu putință de virtuțile teologale: credința și speranța vie, însuflețite de caritate. Toate virtuțile teologale se exercită în chip activ în viața contemplativă a unui fiu al lui Dumnezeu [11].
Contemplarea este o cunoaștere plină de iubire și de bucurie a lui Dumnezeu și a planurilor Sale, pe care El le descoperă creaturilor Sale prin Revelația supranaturală și în chip deplin în viața, pătimirea, moartea și învierea lui Isus Cristos, Domnul nostru; «știința iubirii» [12], o numește sfântul Ioan al Crucii. Contemplarea este o cunoaștere limpede a adevărului, la care se ajunge nu printr-un proces de raționament, ci printr-o caritate intensă [13].
Rugăciunea mintală este un dialog cu Dumnezeu. Mi-ai scris: «A te ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeu. Dar despre ce?» – Despre ce? Despre El, despre tine: bucurii, tristeți, succese și înfrângeri, ambiții nobile, preocupări zilnice..., slăbiciuni! Și rugăciuni de mulțumire și cereri; și Iubire și ispășire. În două cuvinte: a-L cunoaște și a te cunoaște: «a frecventa un prieten»! [14]. În viața spirituală, această frecventare a lui Dumnezeu tinde să se simplifice pe măsură ce crește iubirea filială, plină de încredere. Se întâmplă atunci ca, adesea, cuvintele să nu mai fie de trebuință pentru a ne ruga, nici cele rostite, nici cele lăuntrice. Cuvintele sunt de prisos, pentru că limba nu reușește să se exprime; acum inteligența se liniștește. Nu se mai reflectează, se privește! [15].
Iată contemplarea: un fel activ de a ne ruga, dar fără cuvinte, intens și senin, adânc și simplu. Un dar pe care Dumnezeu îl dăruiește acelora care Îl caută cu sinceritate, care își pun tot sufletul în împlinirea voinței Sale, în lucrarea Sa, și care se străduiesc să umble în prezența Sa. Mai întâi o iaculatorie, apoi alta, și alta..., până când pare insuficientă această fervoare, pentru că vorbele sunt sărace: și se trece la intimitatea divină, la privirea lui Dumnezeu fără odihnă și fără a obosi [16]. Aceasta se poate întâmpla, așa cum ne învață întemeietorul nostru – vom vedea aceasta pe îndelete altă dată –, nu numai în momentele consacrate în mod anume rugăciunii, ci și în timp ce îndeplinim, cu cea mai mare perfecțiune posibilă, date fiind greșelile și limitările noastre, îndatoririle proprii condiției noastre și funcției noastre [17].
SUB LUCRAREA DUHULUI SFÂNT
Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt locuiesc în sufletul aflat în starea harului [18]: suntem templu al lui Dumnezeu [19]. Cuvintele sunt prea sărace pentru a exprima bogăția misterului vieții Preasfintei Treimi în noi: Tatăl Îl naște veșnic pe Fiul, iar din Ei purcede Duhul Sfânt, legătură de iubire. Prin harul lui Dumnezeu luăm parte la această viață cu titlu de fii. Duhul Sfânt ne unește cu Fiul, care Și-a asumat firea omenească pentru a ne face părtași la firea dumnezeiască: dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege, ca să primim înfierea. Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu L-a trimis pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: „Abba, Tată!” [20]. Iar în această unire cu Fiul nu suntem singuri, ci alcătuim un trup, Trupul mistic al lui Cristos, la care toți oamenii sunt chemați să ia parte ca mădulare vii, chemați de asemenea să fie, precum apostolii, unelte pentru a-i atrage pe alții, participând astfel la preoția lui Cristos [21].
Viața contemplativă este viața proprie fiilor lui Dumnezeu: viață de intimitate cu Persoanele divine, viață debordând de zel apostolic. Duhul Sfânt revarsă în noi caritatea, care ne îngăduie să ajungem la o cunoaștere a lui Dumnezeu cu neputință fără ea, de vreme ce cine nu iubește nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire [22]. Cine iubește mai mult cunoaște mai bine, pentru că această iubire – caritatea nesfârșită care este Duhul Sfânt [23] – cercetează toate, chiar și profunzimile lui Dumnezeu. De fapt, cine dintre oameni cunoaște ceea ce este în om dacă nu duhul omului care este în [om]? Tot la fel, nimeni nu a cunoscut cele ale lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu [24].
Această Iubire cu majusculă statornicește în viața sufletului o strânsă familiaritate cu Persoanele divine și o cunoaștere a lui Dumnezeu mai pătrunzătoare, mai promptă, mai exactă și mai spontană, în adâncă împreună-simțire cu inima lui Isus [25]. Și pe plan omenesc, cei care se iubesc se înțeleg cu mai multă ușurință. De aceea sfântul Josemaría se folosește de această experiență pentru a exprima într-un fel ce este contemplarea lui Dumnezeu. De pildă, el arată că în țara sa se spune adesea: uite cum îl privește!, atunci când e vorba de o mamă care își ține copilul în brațe, de un logodnic care își privește logodnica, de o soție care veghează asupra soțului ei, cu o afecțiune omenească nobilă și curată. Astfel va trebui să-L contemplăm noi pe Domnul.
Și totuși, orice realitate omenească, oricât de frumoasă ar fi, nu este decât o umbră față de contemplarea pe care Domnul o dăruiește inimilor credincioase. Dacă deja caritatea supranaturală întrece în înălțime, în calitate și în putere orice iubire omenească, ce vor fi atunci darurile Duhului Sfânt, care ne fac în stare să ne lăsăm conduși cu docilitate de El? Pe măsură ce aceste daruri cresc în noi – înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, tăria, știința, evlavia și frica de Dumnezeu –, crește și familiaritatea cu Dumnezeu și se desfășoară curcubeul vieții contemplative.
Mai ales prin darul înțelepciunii – cel dintâi și cel mai mare dintre darurile Duhului Sfânt [26] – ni se dă nu numai să cunoaștem adevărurile revelate despre Dumnezeu și despre creaturi și să ne dăm asentimentul, ceea ce este propriu credinței, ci și să gustăm aceste adevăruri, să le cunoaștem cu «o anumită savoare de Dumnezeu» [27]. Înțelepciunea – sapientia – este sapida scientia: o știință pe care o savurăm. Datorită acestui dar, nu doar credem în iubirea Domnului, ci o și cunoaștem într-un chip nou [28]. Este o cunoaștere la care nu se ajunge decât odată cu sfințenia. Există suflete tăcute, neștiute, adânc smerite, jertfite, sfinte, care au un simț supranatural minunat: Te preamăresc, Tată, Domn al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înțelepți și pricepuți și le-ai revelat celor mici [29]. Cu darul înțelepciunii, viața contemplativă pătrunde în profunzimile cunoașterii lui Dumnezeu [30]. În acest sens, sfântul Josemaría ne îndeamnă să medităm un text din sfântul Paul, în care ni se propune un întreg program de viață contemplativă – cunoaștere și iubire, rugăciune și viață – [...]: astfel încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credință. Înrădăcinați și întemeiați în iubire, să fiți în stare să înțelegeți împreună cu toți sfinții care este lărgimea și lungimea, înălțimea și profunzimea și să cunoașteți iubirea infinită a lui Cristos, ca să fiți plini în toate de plinătatea lui Dumnezeu (Ef 3,17-19) [31].
Să cerem Duhului Sfânt darul înțelepciunii împreună cu celelalte daruri, alaiul lui nedespărțit. Acestea sunt darurile iubirii dumnezeiești, bucuriile pe care Mângâietorul le dăruiește celor care vor să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima lor, din tot sufletul lor, cu toată puterea lor.
PE CALEA CONTEMPLAȚIEI
Cu cât iubirea este mai mare, cu atât mai intensă este familiaritatea cu Dumnezeu, din care se naște contemplația. Chiar și iubirea cea mai slabă – aceea care se mărginește să nu păcătuiască greu, fără a căuta însă să împlinească pe deplin voința lui Dumnezeu – statornicește o anumită potrivire cu voința dumnezeiască. Totuși, o iubire care nu caută să iubească mai mult, care nu are fervoarea evlaviei, seamănă mai degrabă cu politețea formală a unui străin decât cu afecțiunea unui fiu. Cine se mulțumește cu atât în relația sa cu Dumnezeu nu va trece dincolo de o cunoaștere searbădă și trecătoare a adevărurilor revelate, pentru că dacă cineva ascultă cuvântul și nu-l împlinește, se aseamănă cu omul care își privește propria față în oglindă: s-a privit pe sine, a plecat și a uitat îndată cum era [32].
Cu totul altfel stau lucrurile cu cel care, dorind cu sinceritate să împlinească din toată voința sa voința lui Dumnezeu, pune în lucrare mijloacele, cu ajutorul harului: rugăciunea mintală și vocală, primirea sacramentelor – spovada deasă și Euharistia –, munca și împlinirea credincioasă a îndatoririlor proprii, căutarea prezenței lui Dumnezeu de-a lungul zilei, grija față de planul de viață spirituală și o formare creștină temeinică.
Atmosfera societății de astăzi îi face pe foarte mulți să trăiască întorși spre exterior, într-o goană neîncetată după a avea una sau alta, a merge aici sau acolo, a vedea și a privi, a se mișca, a se distra cu nimicuri – poate pentru a-și uita golul lăuntric, pierderea sensului transcendent al vieții omenești. Cei care au descoperit chemarea dumnezeiască la sfințenie și la apostolat trebuie să aibă atitudinea potrivnică. Cu cât va fi mai mare activitatea exterioară în care trebuie să trăim, cu atât mai mare va trebui să fie reculegerea lăuntrică, căutând dialogul cu acest Dumnezeu care este prezent în sufletul nostru aflat în starea harului și mortificând pornirile poftei trupului, poftei ochilor și trufiei vieții [33]. Pentru a-L contempla pe Dumnezeu trebuie curățată inima. Fericiți cei curați cu inima, pentru că ei Îl vor vedea pe Dumnezeu! [34].
Să-i cerem mamei noastre, sfânta Maria, să ne dobândească de la Duhul Sfânt harul de a fi contemplativi în mijlocul lumii, dar de care ea a fost plină de-a lungul întregii sale vieți preasfinte.
[1] Sfântul Josemaría Escrivá, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 238
[2] Sfântul Josemaría Escrivá, Convorbiri cu Mons. Escrivá de Balaguer, nr. 114
[3] Sfântul Josemaría Escrivá, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 56
[4] Cf. Lc 18,1
[5] Clement din Alexandria, Stromata, 7, 7
[6] Sfântul Grigore cel Mare, In Ezechielem homiliae, 2, 5, 19
[7] Ioan Paul al II-lea, Discurs către participanții la Congresul „Măreția vieții obișnuite”, cu prilejul centenarului nașterii fericitului Josemaría, 12 ianuarie 2002, nr. 2 [traducere proprie: textul nu figurează în limba română pe magisteriu.ro]
[8] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1028
[9] Cf. sfântul Toma, S. Th. I, q. 12, a. 2, c; și II-II, q. 4, a. 1; q. 180, a. 5, c.
[10] 1 Cor 13,12; cf. 2 Cor 5,7; 1 In 3,2
[11] Sfântul Josemaría Escrivá, Scrisoarea din 30 aprilie 1946, nr. 73
[12] Sfântul Ioan al Crucii, Noaptea întunecată, cartea a II-a, cap. 18, nr. 5
[13] Cf. sfântul Toma, S. Th. II-II, q. 180, a. 1, c. și a. 3, ad 1
[14] Sfântul Josemaría Escrivá, Drum, nr. 91
[15] Sfântul Josemaría Escrivá, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 307
[16] Sfântul Josemaría Escrivá, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 296
[17] Ibid.
[18] Cf. In 14,23
[19] Cf. 1 Cor 3,16; 2 Cor 6,16
[20] Gal 4,4-6
[21] Cf. 1 Cor 12,12-13; Ef 2,19-22; 4,4
[22] 1 In 4,8
[23] Cf. sfântul Toma, S. Th. II-II, q. 24, a. 7, c.; In Epist. ad Rom., c. 5, lect. 1
[24] 1 Cor 2,10-11
[25] Cf. Mt 11,27; Fil 2,5
[26] Cf. Ioan Paul al II-lea, Alocuțiune, 6 aprilie 1989
[27] Sfântul Toma, S. Th. II-II, q. 45, a. 2, ad 1
[28] Cf. In 6,69; Rom 8,5
[29] Mt 11,25
[30] 1 Cor 2,10
[31] Sfântul Josemaría Escrivá, E Cristos care trece, nr. 163
[32] Iac 1,23-24
[33] 1 In 2,16
[34] Mt 5,8