Mi-aş dori ca în meditaţia noastră de astăzi să ne convingem o dată pentru totdeauna de necesitatea de a ne pregăti pentru a fi suflete contemplative, în plină stradă, în cadrul muncii noastre şi să întreţinem cu Dumnezeu o conversaţie care nu trebuie să slăbească de-a lungul întregii zile. Aceasta este singura cale dacă pretindem că urmăm cu loialitate paşii Domnului [1].

Pentru cei pe care Dumnezeu îi cheamă să se sanctifice în mijlocul lumii, să-şi transforme munca în rugăciune şi să aibă un suflet contemplativ, este unicul drum, pentru că fie că ştim să-l găsim pe Domnul în viaţa noastră obişnuită, fie nu-l vom găsi niciodată [2].

Este bine să medităm cu calm la acest învăţământ capital al Sfântului Josemaría. În acest text urmează să luăm în considerare ce este contemplaţia: mai târziu vom zăbovi mai îndelung să aprofundăm viaţa contemplativă în munca şi activităţile obişnuite.

CA LA NAZARETH, CA PRIMII CREŞTINI
Descoperirea lui Dumnezeu în lucrurile obişnuite de fiecare zi dă sarcinilor personale valoarea lor finală şi plenitudinea sensurilor acestora. Viaţa retrasă a lui Isus la Nazareth, aceşti ani intenşi de muncă şi rugăciune unde Isus Cristos ducea o viaţă obişnuită – asemănătoare cu a noastră, dacă vreţi – în acelaşi timp divină şi umană [3], arată că sarcina profesională, grija faţă de familie şi relaţiile sociale nu sunt un obstacol pentru a ne ruga fără încetare [4], ci ocazia şi mijlocul unei frecventări intense a lui Dumnezeu, până într-atât încât să ajungem să ne fie imposibil a mai găsi o diferenţă între muncă şi contemplare.
Pe această cale contemplativă în viaţa obişnuită, urmând paşii Domnului, se desfășura viaţa primilor creştini: „în timp ce se plimbă, conversează, se odihneşte, munceşte sau citeşte, credinciosul se roagă" [5], scria un autor din sec. II. Câţiva ani mai târziu, Sf. Grigorie cel Mare atesta, ca pe un ideal devenit realitate, la numeroşi fideli, că «graţia contemplării nu este dată numai celor mari pentru ca apoi să fie refuzată celor mici; mulţi din cei mari o primesc, dar şi mulţi dintre cei mici; şi cei care se retrag departe de lume, cât şi persoanele căsătorite. Deci dacă nici o categorie de credincioşi nu este exclusă de la graţia contemplării, atunci cel care îşi păstrează intimitatea inimii sale poate fi iluminat de această graţie» [6].
Magisteriul Bisericii, mai ales începând cu Conciliul Vatican II, a reamintit de multe ori această doctrină, atât de importantă pentru cei care avem misiunea de a-l purta pe Cristos pretutindeni şi de a transforma lumea în spiritul creştin: «activităţile zilnice se prezintă ca un mijloc preţios de unire cu Cristos, putând deveni un domeniu şi o materie de sanctificare, un teren de exerciţiu al virtuţilor, un dialog de dragoste care se realizează prin aceste lucrări. Munca devine transfigurată prin spiritul de rugăciune şi devine astfel posibil de a rămâne în contemplaţie în faţa lui Dumnezeu, chiar atunci când eşti prins de diverse activităţi» [7].

CONTEMPLAŢIA COPIILOR LUI DUMNEZEU

Catehismul învaţă că «contemplaţia lui Dumnezeu, în gloria sa cerească, este numită de Biserică “viziunea beatifică"» [8]. Din această contemplare plenară a lui Dumnezeu, proprie Cerului, noi putem avea un anumit gust pe acest pământ, un început imperfect [9], care, deşi diferit de viziune, este deja o adevărată contemplare a lui Dumnezeu; la fel ca şi graţia care aparţine unui ordin diferit al gloriei, este de fapt o adevărată participare a naturii divine. Căci noi vedem în prezent, ca într-o oglindă, ca pe o enigmă, dar atunci vom fi faţă în faţă. În prezent, eu cunosc doar în parte; dar atunci voi cunoaşte aşa cum eu sunt cunoscut [10], scrie Sf. Paul.
Această contemplaţie a lui Dumnezeu ca într-o oglindă, în cursul vieţii prezente, este făcută posibilă prin virtuţile teologale: credinţa, speranţa vie, transmise prin caritate. Toate virtuţile teologale se exercită în mod activ în viaţa contemplativă a unui copil al lui Dumnezeu [11].
Contemplarea este o cunoaştere plină de dragoste şi de bucurie a lui Dumnezeu şi a scopurilor sale, care se manifestă creaturilor sale prin Revelaţia supranaturală şi în mod deplin în viaţa, patima, moartea şi învierea lui Isus Cristos Domnul nostru, «ştiinţa dragostei» [12], o numeşte Sf. Ioan al Crucii. Contemplarea este o cunoaştere clară a adevărului la care se ajunge printr-un proces de raţionament şi printr-o intensă caritate [13].

Rugăciunea mintală este un dialog cu Dumnezeu. Tu mi-ai scris: «A te ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeu. Dar despre ce? » - Despre ce? Despre El, despre tine: bucurii, tristeţi, succese şi eşecuri, ambiţii nobile, griji cotidiene..., slăbiciuni! Acţiuni de dăruire şi cereri. Dragoste şi îndreptare. În două cuvinte, a-L cunoaşte şi a te cunoaşte: «a frecventa!» [14]. În viaţa spirituală, această frecventare a lui Dumnezeu tinde să se simplifice pe măsură ce creşte dragostea filială, plină de încredere. Atunci se întâmplă ca, adesea, cuvintele să nu mai fie necesare pentru a ne ruga, nici prin cuvinte exprimate, nici prin cuvinte interioare. Atunci, noi nu mai vorbim, pentru că limba nu ştie să se exprime; raţionamentul tace. Noi nu mai vorbim, noi privim! [15].
Iată contemplarea, un mod activ de a ne ruga, dar fără cuvinte, într-o manieră intensă şi senină, profundă şi simplă. Un dar pe care Dumnezeu îl acordă acelora care îl caută sincer, care îşi pun tot sufletul în împlinirea voinţei sale, în opera sa, şi care încearcă să evolueze în prezenţa sa . Mai întâi o rugăciune scurtă, apoi alta, şi alta... până când această fervoare să pară insuficientă, într-atât cuvintele par sărace...: atunci se dă curs liber intimităţii divine, într-o contemplare a lui Dumnezeu care nu cunoaşte nici repaos, nici oboseală [16]. Aceasta poate să se întâmple, aşa cum ne învaţă fondatorul nostru – vom vedea acesta în detaliu altă dată – nu doar în momentele consacrate în mod expres rugăciunii, ci de asemenea, în timp ce noi realizăm cu cea mai mare perfecţiune posibilă, cu toate greşelile şi limitele noastre, activităţile proprii condiţiei şi profunzimii noastre [17].
SUB ACŢIUNEA SFÂNTULUI DUH
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh trăiesc în suflet în stare de graţie [18]: noi suntem un templu al lui Dumnezeu, [19]. Deşi cuvintele sunt foarte sărace pentru a exprima bogăţia misterului vieţii a Prea Sfintei Treimi în noi: Tatăl care naşte în mod etern pe Fiul, trimite pe Sfântul Duh, legătură încărcată de iubire. Prin graţia lui Dumnezeu noi luăm parte la această viaţă cu titlul de fii. Sfântul Duh ne uneşte cu Fiul, care şi-a asumat natura umană pentru a ne face participanţi la natura divină: dar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut dintr-o femeie [...], pentru a ne acorda adopţia filială. Şi dovada că voi sunteţi fii, este că Dumnezeu a trimis în inimile noastre Duhul Fiului Său, care strigă: Abba, Tată! [20]. Şi în această unire cu Fiul, noi nu suntem singuri, ci formăm un corp, Corpul mistic al lui Cristos, la care toţi oamenii sunt chemaţi să facă parte ca membri vii, chemaţi de asemenea să fie, precum Apostolii, instrumente pentru a atrage pe alţii, participând astfel la preoţia lui Cristos [21].
Viaţa contemplativă este viaţa proprie copiilor lui Dumnezeu, viaţa de intimitate cu Persoanele Divine, viaţa debordantă de zel apostolic. Sfântul Duh face să pătrundă în noi milostivirea care ne permite să atingem cunoaşterea lui Dumnezeu, care, fără ea ar fi imposibilă, dat fiind că cel care nu iubeşte, nu a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire [22]. Cel care îl iubeşte mai mult îl cunoaşte mai bine, pentru că această dragoste – milostivirea infinită care este Sfântul Duh [23], care sondează tot, până în profunzimile lui Dumnezeu. Care deci dintre oameni ştie ceea ce îl priveşte pe om, dacă nu sufletul care este în el? La fel nimeni nu cunoaşte ceea ce se referă la Dumnezeu, decât Duhul lui Dumnezeu [24].

Această dragoste cu un mare D, instaurează în viaţa sufletului o strânsă familiaritate cu Persoanele Divine şi o cunoaştere de Dumnezeu mai puternică, mai rapidă, mai exactă şi spontană, în profundă sintonie cu inima lui Isus [25]. Pe plan uman, de asemenea, cei care se iubesc se înţeleg cu mai multă facilitate. De aceea Sfântul Josemaría se foloseşte de această experienţă pentru a exprima într-un anumit mod ceea ce este contemplarea lui Dumnezeu. De exemplu, el explică faptul că în ţara sa se zice adesea: uite cum el (sau ea) îl priveşte! Atunci când este vorba de o mamă care îşi duce copilul în braţele sale, de un logodnic care îşi priveşte logodnica, soţia care îşi veghează soţul, cu o afecţiune umană nobilă şi pură. Astfel noi vom trebui să contemplăm pe Domnul.
Or, orice realitate umană, cât de frumoasă ar fi, nu este decât o umbră prin comparaţie cu contemplarea pe care Domnul o acordă inimilor fidele. Dacă deja milostivirea supranaturală depăşeşte în înălţime, în calitate şi în forţă orice simplă dragoste omenească, ce vor fi atunci darurile Sfântului Duh care ne permit să ne lăsăm în mod docil conduşi de către el? Pe măsură ce aceste daruri cresc în noi – înţelepciune, inteligenţă, stăpânire de sine, forţă, ştiinţă, milă şi teamă de Dumnezeu – creşte de asemenea familiaritatea cu Dumnezeu şi se desfăşoară curcubeul vieţii contemplative.
Mai ales, prin darul înţelepciunii – primul şi cel mai mare dintre darurile Sfântului Duh [26] – ni se acordă nu numai să cunoaştem adevărurile revelate privitoare la Dumnezeu şi la creaturi ci şi de a ne da asentimentul nostru, ceea ce este specific credinţei, şi de a gusta aceste adevăruri, de a le cunoaşte cu «o anumită savoare de Dumnezeu» [27]. Înţelepciunea – sapientia – este una sapida scientia: o ştiinţă pe care o savurăm. Datorită acestui dar, nu doar credem în iubirea Domnului, dar o cunoaştem într-o manieră nouă [28]. Este o cunoaştere pe care nu o atingi decât odată cu sfinţenia. Există suflete obscure, ignorate, profund umile, sacrificate, sfinte şi care au un sens supranatural minunat: Te preamăresc, Tată, Domn al Cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai revelat celor mici [29]. Cu darul înţelepciunii viaţa contemplativă pătrunde în profunzimile cunoaşterii lui Dumnezeu [30]. În acest sens Sfântul Josemaría ne invită să medităm un text din Epistolele Sfântului Paul care ne propune un întreg program de viaţă contemplativă – cunoaştere şi iubire, rugăciune şi viaţă – [...]: Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă şi voi să fiţi înrădăcinaţi, cuprinşi de iubire. Astfel voi veţi primi puterea de a înţelege, împreună cu toţi sfinţii ceea ce este Lăţimea, Lungimea, Înălţimea şi Adâncimea, veţi cunoaşte iubirea lui Cristos care depăşeşte orice cunoaştere şi veţi intra, prin deplinătatea voastră, în măreţia lui Dumnezeu (Ep 3, 17-19) [31].
Noi trebuie să cerem de la Duhul Sfânt darul înţelepciunii împreună cu alte haruri, cortegiul ei inseparabil. Astfel sunt darurile iubirii divine, bucuriile pe care Paracletul le acordă celor care vor să-l iubească pe Dumnezeu din toată inima lor, din tot sufletul lor, cu toate puterile lor.

PE CALEA CONTEMPLAŢIEI
Cu cât este mai mare iubirea, cu atât este mai intensă familiaritatea cu Dumnezeu, din care naşte contemplaţia. Chiar iubirea cea mai slabă, precum aceea care se limitează să nu păcătuiască în mod grav, dar fără a căuta să îndeplinească în totalitate voinţa lui Dumnezeu, o asemenea iubire stabileşte o anumită conformitate cu voinţa divină. Totodată, o iubire care nu caută să iubească mai mult, care nu are fervoarea pietăţii, seamănă mai mult cu politeţea formală a unui străin decât cu afecţiunea unui fiu. Cel ce se va mulţumi doar cu atât în relaţiile sale cu Dumnezeu nu va merge mai departe de o cunoaştere insipidă şi pasageră a adevărurilor revelate, căci cine ascultă Cuvântul şi nu-l împlineşte, se aseamănă cu omul care îşi priveşte propria faţă în oglindă. S-a privit pe sine, a plecat şi a uitat îndată cum era [32].
Mai diferit este cazul celui care, dorind în mod sincer să îndeplinească cu toată voinţa sa voinţa lui Dumnezeu, pune în aplicare mijloace cu ajutorul harului: rugăciunea mentală şi vocală, participarea la sacramente – spovada frecventă şi Euharistia – munca şi îndeplinirea fidelă a propriilor obligaţii, căutarea prezenţei lui Dumnezeu de-a lungul zilei: grija purtată în planul vieţii spirituale şi o intensă formare creştină.
Ambianţa actuală a societăţii conduce pe foarte mulţi să trăiască orientaţi către exterior, într-un efort neîncetat de a poseda una sau alta, de a merge aici sau acolo, de a vedea şi de a privi, de a se mişca, de a se distra cu nimicuri, poate cu scopul de a uita golul lor interior, pierderea sensului transcendent al vieţii umane. Cei care au descoperit apelul divin la sfinţenie şi la apostolat trebuie să aibă atitudinea contrară. Cu cât va fi mai mare activitatea exterioară, cu cât noi vom trebui să trăim în interiorul ei, cu atât va fi mai mare reculegerea interioară, căutând dialogul cu acest Dumnezeu care este prezent în sufletul nostru în stare de har şi mortificând elanurile poftei trupului, poftei ochilor şi orgoliul bogăţiei [33]. Pentru a contempla pe Dumnezeu trebuie purificată inima. Fericite sunt inimile curate care îl vor vedea pe Dumnezeu [34].
Să cerem mamei noastre Sfânta Maria ca ea să ne obţină de la Duhul Sfânt harul de a fi contemplativi în mijlocul lumii, dar de care ea a fost cuprinsă în întreaga sa viaţă foarte sfântă.
Text de J. López
[1] Sf. Josemaría Escrivá, Prietenii Domnului, nr. 238
[2] Sf. Josemaría Escrivá, Convorbiri, nr. 114
[3] Sf. Josemaría Escrivá, Prietenii Domnului, nr. 56
[4] Lc, 18, 1
[5] Clement din Alexandria, Stromata, 7, 7
[6] Sf. Grigore cel Mare, In Ezechielem homiliae, 2, 5, 19
[7] Ioan Paul al II-lea, Discurs în faţa participanţilor la Congresul Măreţia vieţii obişnuite, promulgat pentru centenarul naşterii Fericitului Josemaría , 12 ianuarie 2002, nr. 2
[8] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1028
[9] Cf. Sf. Toma, S. Th. I, q. 12, a. 2, c; şi II-II, q. 4, a. 1; q. 180, a. 5, c.
[10] 1 Co 13, 12. cf. 2 Co 5, 7; 1 Jn 3, 2
[11] Sf. Josemaría Escrivá, Scrisoare 30 aprilie 1946, nr. 73
[12] Sf. Ioan al Crucii, Noapte întunecată, cartea 2, cap. 18, nr. 5
[13] Sf. Toma, S. Th. II-II, q. 180, a. 1, c. şi a. 3, ad
[14] Sf. Josemaría Escrivá, Drum, nr. 91
[15] Sf. Josemaría Escrivá, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 307
[16] Sf. Josemaría Escrivá, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 296
[17] Ibid.
[18] Cf. In 14, 23
[19] Cf. 1 Co 3, 16; 2 Co 6, 16
[20] Ga 4, 4-6
[21] Cf. 1 Co 12, 12-13; Ep 2 19-22; 4, 4
[22] 1 In 4, 8
[23] Cf. Sf. Toma, S. Th. II-II, q. 24, a. 7, c. In Epist. ad Rom., c. 5, lect. 1
[24] 1 Co 2, 10-11
[25] Cf. Mt 11, 27; Ph 2, 5
[26] Cf. Ioan Paul II, Alocuţiune, 6 aprilie 1989
]27] Sf. Toma, S. Th. II-II, q. 45, a. 2, ad 1
[28] Cf. Ioan 6, 69; Rm 8, 5
[29] Mt 11, 25
[30] 1 Co 2, 10
[31] Sf. Josemaría Escrivá, Când trece Cristos, nr. 163
[32] Ic 1, 23-24
[33] 1 In 2, 16
[34] Mt 5, 8