În casa din Nazaret

A plecat deci cu ei şi s-a întors la Nazaret şi era supus lor. Mama sa păstra toate aceste lucruri în inima ei

Texte pentru meditație

A plecat deci cu ei şi s-a întors la Nazaret şi era supus lor. Mama sa păstra toate aceste lucruri în inima ei. Şi Isus creştea în înţelepciune, vârstă şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor (Lc 2, 51-52).

Isus, care creşte şi trăieşte ca unul dintre noi, ne descoperă că existenţa umană, cu situaţiile cele mai simple şi comune, are un sens divin. Deşi am considerat de atâtea ori acest adevăr, trebuie să ne umple de admiraţie considerarea celor treizeci de ani de obscuritate care constituie partea cea mai mare a timpului pe care Isus a petrecut-o între oameni, fraţii săi. Ani obscuri, dar pentru noi luminoşi ca lumina soarelui. Sunt, mai mult, splendoarea care luminează zilele noastre, care le dă o semnificaţie autentică: pentru că altfel nu suntem decât credincioşi comuni care duc o viaţă cu totul egală a acelora de atâtea milioane de persoane din cele mai diferite locuri ale pământului.

Pentru cunoscuţii săi Isus nu a fost decât acesta: fabri filius, Fiul tâmplarului. Când apoi vin cei trei ani de viaţă publică şi osana mulţimii, lumea se miră: cine este acesta şi de unde a învăţat atâtea lucruri? Pentru că viaţa sa fusese viaţa comună a oamenilor din ţara sa. El însuşi era cunoscut ca faber, filius Mariae, tâmplarul, fiul Mariei. Şi era Dumnezeu, şi venea să împlinească Răscumpărarea neamului omenesc, să atragă la sine toate lucrurile”

Este Isus care trece, 14

Sfântul Josemaría Escrivá se simţea îndemnat prin chemarea divină să imite în mod special viaţa „ascunsă” a lui Isus, viaţa sa obişnuită atât de asemănătoare cu ocupaţiile majorităţii persoanelor. Şi în învăţăturile sale propunea acest ideal.

Visul meu – un vis care a devenit realitate – este ca să fie o mulţime de fii ai lui Dumnezeu care se sfinţesc trăind condiţia comună a semenilor lor, împărtăşindu-le temerile, aspiraţiile, eforturile. Simt trebuinţa de a le striga lor acest adevăr divin: voi rămâneţi în mijlocul lumii nu pentru că Domnul nu v-a chemat. El v-a chemat să rămâneţi în mijlocul activităţilor şi datoriilor pământeşti făcându-vă să înţelegeţi că vocaţia voastră umană, munca voastră, calităţile voastre, departe de a fi străine planurilor divine, sunt lucruri pe care el le-a sfinţit trăindu-le ca o oferire foarte plăcută Tatălui.

Este Isus care trece, 20

Un alt aspect care nu lipsea vreodată în reflexia sa asupra anilor de la Nazaret era Sf. Iosif. Devoţiunea faţă de sfântul patriarh a crescut în el într-un chip impetuos până la sfârşitul vieţii sale. Iată o notă din omilia despre Sf. Iosif, din Este Isus care trece:

Dacă Iosif a învăţat de la Isus să trăiască în mod divin, aş îndrăzni să spun că, omeneşte, el l-a învăţat multe lucruri pe Fiul lui Dumnezeu. Este ceva care nu mă satisface în titlul de tată presupus, cu care adesea este desemnat Iosif, pentru că induce la a gândi că raporturile între Iosif şi Isus ar fi fost reci şi exterioare. Este adevărat că credinţa noastră ne învaţă că nu era tată după trup, dar nu este aceasta unica paternitate (...).

Iosif l-a iubit pe Isus aşa cum un tată iubeşte pe fiul său şi i se dedică dăruindu-i tot ce-i mai bun pe care putea. Iosif, având grijă de acel Prunc care i-a fost încredinţat, a făcut din Isus un tâmplar: i-a transmis meseria sa. Locuitorii din Nazaret vor vorbi de aceea de Isus numindu-l uneori tâmplarul, alte ori fiul tâmplarului. Isus a lucrat în atelierul lui Iosif şi alături de Iosif. Care vor fi fost calităţile lui Iosif, cum a lucrat în el harul, pentru a-l face capabil de a duce la bun sfârşit maturitatea umană a Fiului lui Dumnezeu? Pentru că Isus a trebuit să i se asemene în multe aspecte: în modul de a lucra, în trăsăturile caracterului său, în accent. În realismul lui Isus, spiritul său de observaţie, modul de a şedea la masă şi de a frânge pâinea, gustul pentru discursul concret, luând notă de la lucrurile din viaţa obişnuită: toate acestea sunt reflexul copilăriei şi al tinereţii lui Isus, şi deci şi reflexul familiarităţii cu Iosif.

Este Isus care trece, 55