Relaţiile preoţilor cu laicii
9. Deşi preoţii Noului Testament exercită, în virtutea sacramentului Preoţiei, în Poporul şi pentru poporul lui Dumnezeu, funcţia înaltă şi indispensabilă de părinţi şi învăţători, totuşi, împreună cu ceilalţi creştini, sunt ucenicii Domnului, pe care harul chemării lui Dumnezeu i-a făcut părtaşi la împărăţia lui (cf. 1Tes 2,12; Col 1,13). În mijlocul tuturor celor renăscuţi prin apa Botezului, preoţii sunt fraţi între fraţi, mădulare ale unuia şi aceluiaşi trup al lui Cristos, a cărui zidire a fost încredinţată tuturor.
Aflându-se în fruntea comunităţii, preoţii nu trebuie să-şi caute interesul propriu, ci să caute cele ce sunt ale lui Isus Cristos, unindu-şi eforturile cu credincioşii laici şi purtându-se printre ei după pilda Învăţătorului care, între oameni, „nu a venit pentru a fi slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20,28). Preoţii trebuie să recunoască şi să promoveze sincer demnitatea laicilor şi rolul specific pe care laicii îl au în misiunea Bisericii. Ei trebuie să respecte cum se cuvine dreapta libertate ce le revine tuturor în cetatea pământească. Să-i asculte bucuros pe laici ţinând seama frăţeşte de dorinţele lor şi apreciindu-le experienţa şi competenţa în diversele domenii ale activităţii umane, pentru a putea recunoaşte împreună cu ei semnele timpurilor. Încercând să discearnă spiritele pentru a şti dacă sunt de la Dumnezeu, să descopere cu simţ de credinţă carismele de multe feluri ale laicilor, fie smerite, fie mai înalte, să le recunoască bucuros şi să le încurajeze cu râvnă. Între darurile lui Dumnezeu care se găsesc din belşug printre credincioşi, sunt vrednice de o grijă deosebită acelea care îi atrag pe mulţi dintre ei la o viaţă spirituală mai înaltă. De asemenea, să le dea cu încredere laicilor răspunderi în slujba Bisericii, lăsându-le libertate şi spaţiu de acţiune şi chiar invitându-i, când e cazul, să întreprindă activităţi din proprie iniţiativă. În sfârşit, preoţii sunt puşi în mijlocul laicilor pentru a-i călăuzi pe toţi la unitatea dragostei „iubindu-se unii pe alţii cu iubire frăţească, dându-şi întâietate unul altuia” (Rom 12,10). Este deci datoria lor să armonizeze astfel diferitele mentalităţi încât nimeni să nu se simtă străin în comunitatea credincioşilor. Ei sunt apărătorii binelui comun, de care au grijă în numele episcopului, şi în acelaşi timp sunt mărturisitori curajoşi ai adevărului, ca nu cumva credincioşii să fie purtaţi de ici colo de orice vânt al învăţăturii). Ei au o răspundere deosebită faţă de aceia care s-au îndepărtat de practica sacramentelor, sau chiar de credinţă, şi, ca buni păstori, nu trebuie să neglijeze a se apropia de ei.
Ţinând seama de prescripţiile referitoare la ecumenism (cf. Unitatis redintegratio), nu vor uita de fraţii care nu se bucură de comuniunea bisericească deplină cu noi.
În sfârşit, vor considera că le sunt încredinţaţi şi toţi aceia care nu-l recunosc pe Cristos ca Mântuitor al lor.
La rândul lor, creştinii să fie conştienţi de îndatoririle pe care le au faţă de preoţii lor şi să se poarte faţă de ei cu iubire filială, considerându-i păstori şi părinţi; de asemenea, participând la grijile lor, să-i ajute pe cât se poate, prin rugăciune şi faptă, pentru ca aceştia să depăşească mai lesne greutăţile şi să-şi poată îndeplini cu mai mult rod îndatoririle (cf. Lumen gentium, 37).