Evanghelie (Mt 16,21-27)

De atunci a început Isus să le destăinuie discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim și să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor și a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie.

Atunci, Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe spunând: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ți se va întâmpla niciodată!”

Dar el, întorcându-se, i-a spus lui Petru: „Mergi în urma mea, Satană. Tu ești o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândești la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”.

Atunci Isus a spus discipolilor săi: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze. Căci cine vrea să-și salveze viața, o va pierde; cine însă își pierde viața pentru mine acela o va afla. Așadar, ce i-ar folosi omului de-ar câștiga lumea întreagă, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va veni în gloria Tatălui cu îngerii săi și atunci va da fiecăruia după ceea ce a făcut”.

Comentariu la Evanghelie

Acest pasaj din Evanghelie urmează imediat după dialogul lui Isus cu discipolii Săi, când, la întrebarea Sa: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” (Mt 16,13), după câteva clipe de tăcere din partea tuturor, Petru răspunde: „Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16, 16). Această afirmație a fost confirmată solemn de Învățătorul, care, în același timp, le-a poruncit să nu spună nimănui că El este Cristos (cf. Mt 16,20).

Apostolii trebuie să fi fost impresionați de claritatea cu care Isus le confirmase ceea ce intuiseră: că Învățătorul lor era Mesia cel așteptat de mult, acel urmaș al lui David care avea să vină să domnească pentru totdeauna, eliberându-și poporul de orice asuprire. Poate că se gândeau, așa cum era obișnuit printre contemporanii lor, că domnia lui Mesia avea să fie o glorioasă succesiune de victorii. De aceea, Isus îi readuce imediat la realitate, vorbindu-le despre planurile Sale de viitor, care erau cu totul diferite de cele pe care și le imaginau. Îi avertizează că „trebuia să meargă la Ierusalim și să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor și a cărturarilor, să fie ucis și a treia zi să învie” (v. 21).

Și de această dată, Petru este cel care ia cuvântul pentru a exprima ceea ce ceilalți nu îndrăznesc să spună și se încumetă să-L mustre pe Învățător: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Așa ceva nu Ți se va întâmpla nicidecum!” (v. 22). Iar Isus îi răspunde cu cuvinte foarte puternice: „Mergi în urma Mea, Satano! Tu ești piatră de poticnire pentru Mine, căci nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!” (v. 23).

Isus Se îndreaptă spre Cruce și îi invită pe discipolii Săi să-L urmeze: „Dacă cineva vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (v. 24). Împotriva oricărei logici omenești, crucea nu înseamnă nenorocire, o nefericire care trebuie evitată cu orice preț, ci o ocazie de a-L însoți pe Isus în victoria Sa. În logica lui Dumnezeu, drumul care duce la triumful glorios asupra păcatului și a morții trece prin pătimire și prin cruce.

Sfântul Josemaría amintea în predicile sale un vis al unui clasic spaniol, în care erau descrise două drumuri. Unul este larg și plăcut, dar se termină într-o prăpastie fără fund. Este drumul pe care îl urmează fără să gândească oamenii lumești. „Într-o direcţie diferită se îndreaptă, în acest vis, altă cărare: atât de strâmtă şi de abruptă încât nu se poate parcurge călare. Toţi cei care intră pe această cărare merg pe propriile picioare, cu chip senin, călcând peste mărăcini şi ocolind stânci. În unele locuri, îşi sfâşie hainele şi chiar carnea. Dar la sfârşit, îi aşteaptă un liman, fericirea veşnică, cerul. Acest drum al sufletelor sfinte, care se umilesc, care, din dragoste pentru Isus Cristos, se sacrifică generos pentru ceilalţi; calea celor care nu se tem să urce, purtând cu dragoste crucea, oricât de grea ar fi, pentru că ştiu că, dacă greutatea îi doboară, vor putea să se ridice şi să continue ascensiunea: Cristos este puterea acestor drumeţi”[1].

Scopul oricărei ființe omenești este să dobândească fericirea. Dar fericirea nu se dobândește căutând mereu ceea ce este mai comod și mai plăcut, ci atunci când iubim cu hotărâre, chiar dacă iubirea presupune sacrificiu. „Pentru a ajunge la fericire nu este nevoie de o viață ușoară, ci de o inimă plină de dragoste”[2], spunea sfântul Josemaría. „Pentru aceasta, îmi place să Îi cer lui Isus, pentru mine: Doamne, nicio zi fără cruce! Astfel, cu harul divin, se va întări caracterul nostru şi vom sluji drept sprijin Domnului nostru, dincolo de mizeriile noastre personale”[3].

[1] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 130.

[2] Sfântul Josemaría, Brazdă, nr. 795.

[3] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 216.