Evanghelie (Lc 6, 39-42)

Le-a spus și o parabolă: „Poate un orb să conducă un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? Discipolul nu este superior învățătorului, dar orice discipol instruit pe deplin va fi la fel ca învățătorul său. De ce, așadar, vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu iei în seamă bârna din ochiul tău? Cum poți să-i spui fratelui tău: «Frate, lasă-mă să scot paiul din ochiul tău», atunci când nu vezi bârna din ochiul tău? Ipocritule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea limpede să scoți paiul din ochiul fratelui tău”.

Comentariu la Evanghelie

A-L urma pe Cristos – spunea sfântul Josemaría – acesta este secretul. Să-L însoțim atât de aproape, încât să trăim cu El, ca acei primi doisprezece; atât de aproape, încât să ne identificăm cu El[1].

Nu este discipolul deasupra învățătorului; oricine este bine instruit va putea fi ca învățătorul său. Discipolul lui Cristos aspiră, ca ideal care cuprinde toate preocupările vieții sale, să fie ca Învățătorul său. Așa au trăit și au învățat sfinții și aceasta este și experiența noastră cotidiană: atunci când, în rugăciune, Duhul Sfânt ne face să zărim un aspect din viața lui Isus sau o atitudine a Sa pe care o putem încorpora în luptele noastre zilnice, ne umplem de bucurie și de dorința de a ne identifica cu El. De aceea este atât de important ca discipolul să se lase instruit de învățător, pentru a ajunge să fie ca El. Pentru aceasta, este necesar ca creștinul să aibă grijă de propria formare, să aibă o adevărată sete de a cunoaște profund doctrina: Cuvântul Domnului și al Bisericii Sale. Timpul folosit pentru propria formare este timp care aduce rod în iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele.

A o cunoaște, pentru a o gusta în contemplație și pentru a o trăi. Isus continuă să ne instruiască în relația cu aproapele nostru: fiecare creștin este chemat să fie călăuză și, într-un anumit fel, și învățător, în măsura în care se identifică cu Cristos. Primul pas îl facem asistați de lumina Duhului Sfânt: să ne cunoaștem, să ne purificăm privirea, să curățim sufletul în căință și în harul Domnului. Umilința care se naște din a ne vedea pe noi înșine cu privirea iubitoare a Domnului ne face capabili să-i conducem și pe alții pe calea imitației lui Cristos. Numai din adevărul despre noi înșine se poate corecta cu autenticitate.

Isus abomină ipocriții, pe cei care judecă fără iubire și fără înțelegere, pe cei care caută să fie bine considerați de ceilalți, fără a se preocupa cu adevărat să-și înfrunte defectele. Aceasta este bârna, imensă, din ochiul ipocritului. Dumnezeu să ne ferească de acest cumplit reproș.

[1] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 299