Evanghelie (In 17, 20-26)

În acel timp, Isus, ridicându-şi ochii spre cer, s-a rugat, zicând: „Nu mă rog numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. Iar eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: eu în ei și tu în mine, ca să fie desăvârșiți în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis și i-ai iubit pe ei, așa cum m-ai iubit pe mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine și cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de crearea lumii. Tată drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut, iar aceștia au cunoscut că tu m-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut numele tău și-l voi face cunoscut, pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei și eu în ei”.

Comentariu

Această unire a discipolilor lui Cristos de-a lungul veacurilor este mult mai mult decât o simplă înțelegere. Ea se întemeiază pe unirea personală cu Cristos, astfel încât comuniunea dintre creștini să devină o imagine a comuniunii tainice dintre Persoanele divine din sânul Sfintei Treimi.

Aceasta se va realiza în măsura în care Cristos Însuși va trăi în discipolii Săi, așa cum Tatăl trăiește în El (cf. In 17,22). Astfel, Biserica este Trupul mistic al lui Cristos, prin comuniunea membrilor ei cu Trupul lui Cristos (cf. 1 Cor 10,16).

Mai mult, această unire a credincioșilor va fi un motiv de credibilitate a mesajului creștin vestit tuturor națiunilor: „ca ei să fie desăvârșit una, ca lumea să știe că Tu M-ai trimis” (cf. In 17,21).

Încă sfântul Paul invoca pentru comunitatea din Corint, rănită la acel moment de dezbinări, binecuvântarea divină în vederea comuniunii în Duhul Sfânt: „Harul Domnului Isus Cristos și iubirea lui Dumnezeu și comuniunea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți” (2 Cor 13,13).

Istoria Bisericii arată, din păcate, că mândria și egoismul au fost cauza a numeroase rupturi între creștini. Și astăzi, tentația diviziunii este prezentă chiar în interiorul Bisericii și poate provoca mari pagube evanghelizării.

Ca răspuns la aceasta, s-a dezvoltat începând cu secolul al XX-lea o mișcare ecumenică fără precedent, menită să repare greșelile trecutului. Conciliul Vatican II i-a îndemnat cu tărie pe catolici să pornească pe acest drum al unității: „În acțiunea ecumenică, credincioșii Bisericii Catolice, fără ezitare, se vor arăta plini de solicitudine față de frații lor separați; se vor ruga pentru ei, vor vorbi cu ei despre cele ale Bisericii, vor face către ei primii pași. Vor examina mai ales cu loialitate și atenție tot ceea ce, chiar în sânul familiei catolice, trebuie reînnoit și realizat, pentru ca viața sa să dea o mărturie mai fidelă și mai vizibilă despre învățătura și instituțiile pe care Cristos le-a transmis prin apostolii Săi”  (Unitatis Redintegratio, nr. 4)

Urmând exemplul sfântului Josemaría, „oferă-ţi rugăciunea, ispăşirea şi fapta în acest scop: „ut sint unum“ — pentru ca noi toţi, creştinii, să fim aceeaşi voinţă, aceeaşi inimă, acelaşi spirit: pentru ca „omnes cum Petro ad Iesum per Mariam!“ — toţi uniţi cu Papa, să mergem la Isus prin Maria” (Forja, nr. 647)