„Sunt momente, fiice şi fii ai mei, când înaintăm tot mai mult pe «drumurile contemplației» în mijlocul lumii” (1). Prin aceste cuvinte Prelatul Opus Dei marchează una dintre priorităţile momentului actual. Apostolatul creştinilor este, astăzi ca şi întotdeauna, „o superabundenţă a vieţii noastre interioare” (2). Pe de o parte, pentru că înseamnă să comunicăm exact acea Viaţă; pe de altă parte, pentru dacă vrem să propunem lumii credinţa este necesar să o înţelegem şi să o trăim în profunzime. Este vorba, în definitiv, aşa cum ne-a indicat-o Sfântul Josemaría, de a „ne adânci în profunzimile Iubirii lui Dumnezeu, pentru a putea astfel, prin cuvânt şi prin fapte, să o arătăm oamenilor” (3).
Nu e suficient să fi fiu al lui Dumnezeu, ci trebuie să ne știm fii ai lui Dumnezeu
Acest drum „spre interior” are o particularitate. Nu tranzitează dintr-un loc cunoscut către un altul, necunoscut: el înseamnă, mai degrabă, aprofundarea a ceea ce este deja cunoscut, în ceea ce pare evident, pentru că a fost auzit de mai multe ori. Este descoperit atunci ceva care, în realitate, se ştia, dar care acum este observat cu o forţă şi cu o profunzime nouă. Sfântul Josemaría se referă la acea experienţă vorbind despre diferite „Mediterane”, care s-au deschis treptat în faţa ochilor săi într-un mod neaşteptat. Explică aceasta, de exemplu, în Forja:
„În viaţa interioară, ca şi în iubirea umană, este nevoie să fi perseverent. Într-adevăr, trebuie să meditezi de multe ori asupra aceloraşi argumente, insistând până descoperi o nouă Mediterană.
– Şi, oare, cum nu am mai văzut înainte asta, aşa de clar?, te-ai putea întreba surprins. – Simplu, pentru că uneori suntem precum pietrele, care lasă să treacă apa, fără să absoarbă nici o picătură.
– De aceea, este nevoie să revenim la considerarea aceluiaşi lucru, căci nu e chiar acelaşi lucru!, ca să ne pătrundem de binecuvântările lui Dumnezeu” (4).
„A medita asupra aceluiași lucru” pentru a încerca să ne deschidem către întreaga lui bogăţie şi să descoperim astfel „că nu este chiar acelaşi lucru”! Acesta este drumul către contemplare spre care suntem chemaţi. Este vorba de a brăzda o mare care, pentru prima dată, nu are nimic nou, pentru că formează deja parte din peisajul nostru cotidian. Romanii numeau Mediterana Mare Nostrum: era vorba de marea cunoscută, de marea cu care convieţuiau. Sfântul Josemaría vorbeşte despre descoperirea Mediteranei pentru că, atâta vreme cât mergem către largul mărilor pe care credem că le cunoaştem bine, ni se deschid în faţa ochilor orizonturi largi, nebănuite. Putem spune, astfel, Domnului, cu cuvintele Sfintei Ecaterina de la Siena : „eşti precum o mare profundă, în care cu cât caut mai mult, cu atât găsesc mai mult şi în care cu cât găsesc mai mult, cu atât caut mai mult” (5).
Aceste descoperiri vin din cauza luminilor pe care Dumnezeu ni le dă, atunci când şi cum vrea El. Cu toate acestea, modul nostru de a considera lucrurile pe îndelete ne pune în situaţia de a primi aceste lumini de la Domnul. „Şi precum cel care mai întâi care stătea în beznă şi a văzut imediat soarele care îi lumina chipul şi vede cu claritate ceea ce până atunci nu văzuse, în aşa fel cel care primeşte Duhul Sfânt rămâne cu sufletul iluminat” (6). În următoarele editoriale vom revizui câteva dintre aceste Mediterane, pe care Sfântul Josemaría le-a descoperit în viaţa sa interioară, pentru a ne adânci împreună cu el „în profunzimea Iubirii lui Dumnezeu”.
Abba Pater!
Una dintre convingerile cele mai înrădăcinate la primii creştini era aceea că puteau să se adreseze lui Dumnezeu ca fii preaiubiţi. Isus însuşi i-a învăţat: „Voi rugaţi-vă aşa: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…” (Mt 6, 9). El s-a prezentat în faţa iudeilor ca Fiul iubit al Tatălui şi i-a învăţat pe discipolii săi să se comporte la fel. Apostolii l-au auzit adresându-se lui Dumnezeu în felul în care o făceau copiii evrei adresându-se părinţilor lor. Şi, atunci când L-au primit pe Duhul Sfânt, ei înşişi au început să utilizeze acea formulă. Era vorba de ceva în mod radical nou, în privința pietății lui Israel, dar Sfântul Paul îl considera ca pe ceva obişnuit şi cunoscut tuturor: „aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: Abba, Tată! Însuşi Duhul dă mărturie duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Rm 8, 15-16). Era o convingere care îi umplea de încredere şi le dădea o îndrăzneală neaşteptată: „dacă suntem fii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, co-moştenitori ai lui Cristos” (Rm 8, 17). Isus nu este doar Unul născut al Tatălui, ci şi Primul născut al multor fraţi (conf. Rm 8, 29; Col 1, 15). Viaţa cea nouă trăită de Cristos se prezenta în faţa ochilor acelor primi creştini ca o viaţă de fii preaiubiţi ai lui Dumnezeu. Acesta nu era un adevăr teoretic sau abstract, ci ceva real, care îi umplea de o bucurie debordantă. O adevărată mostră a acestui lucru este strigătul care i-a scăpat apostolului Sfânt Ioan în prima sa scrisoare: „Priviţi ce iubire a avut Tatăl pentru noi, numindu-ne fii ai lui Dumnezeu, aşa cum şi suntem!” (1 In 3, 1).
Paternitatea lui Dumnezeu, iubirea sa singulară şi blândă pentru fiecare dintre noi este ceva ce creştinii învăţăm de mici copii. Şi, totuşi, suntem chemaţi să descoperim asta într-un mod personal şi viu, care să ajungă să transforme relaţia noastră cu Dumnezeu. Făcând aceasta, se deschide în faţa ochilor noştri o Mediterană de pace şi încredere, un orizont imens în care putem să ne adâncim de-a lungul întregii noastre vieţi. Pentru Sfântul Josemaría a fost o găselniţă nesperată, deschiderea bruscă a unei panorame care era, în realitate, ascunsă în ceva ce cunoştea bine. Era în toamnă anului 1931; şi-o amintea mulţi ani după aceea: „V-aş putea spune până când, chiar și clipa, chiar și locul unde s-a petrecut acea primă rugăciune ca fiu al lui Dumnezeu. Am învăţat să-l chem pe Tatăl, prin „Tatăl nostru”, de când eram copil; dar faptul de a simţi, de a vedea, de a admira acea dorință a lui Dumnezeu de a deveni fiii săi… s-a petrecut pe stradă şi într-un tramvai – o oră, o oră şi jumătate, nu mai ştiu –; Abba, Pater!, trebuia să strig” (7).
Sfântul Josemaría se referă la acea experienţă vorbind despre diferite „Mediterane”, care s-au deschis treptat în faţa ochilor săi într-un mod neaşteptat
În lunile următoare, Sfântul Josemaría a revenit în mod repetat asupra acestui punct. În perioada de reculegere pe care a făcut-o un an mai târziu, de exemplu, nota el: „Ziua întâi. Dumnezeu este Tatăl meu. – Şi nu mă dezic de această consideraţie” (8). Îmi petrec ziua întreagă luând în considerare Paternitatea lui Dumnezeu! Deşi, la început, o considerare atât de extinsă în timp ne poate surprinde, de fapt, ea semnalează profunzimea cu care a pătruns în el experienţa filiaţiei divine. De asemenea, prima noastră atitudine, în timpul rugăciunii şi în general, atunci când ne adresăm lui Dumnezeu, trebuie să constea dintr-o mărturisire de abandon şi de mulţumire. Dar, pentru ca adresarea noastră către Dumnezeu să dobândească această formă, este de dorit să descoperim, personal, încă o dată, că El a dorit să fie Tatăl nostru.
În primul rând, pentru a descoperi paternitatea lui Dumnezeu este necesar ca de mai multe ori să refacem autentica sa imagine. Cine este El pentru mine? Într-un fel conştient sau inconştient sunt oameni care se gândesc la Dumnezeu, ca pe Cineva care impune legi şi anunţă pedepse pentru cei care nu le îndeplinesc; Cineva care speră să i se respecte voinţa şi se înfurie în faţa nesupunerii; într-un cuvânt, un Stăpân faţă de care noi nu am putea fi decât în mod involuntar supuşi. În alte cazuri – li se întâmplă şi unor creştini -, Dumnezeu este perceput în mod fundamental ca un motiv pentru care trebuie să te comporţi bine. Oamenii se gândesc la El ca o cauza pentru care fiecare se mişcă spre locul unde realmente nu vrea, dar trebuie să meargă. Totuşi, Dumnezeu nu este un tiranic Dominator, nici un Judecător de greşeli rigid şi implacabil: este Tatăl nostru. Ne vorbeşte despre păcatele noastre, despre greşelile noastre, despre lipsa noastră de generozitate: dar face aceasta pentru a ne elibera de ele, pentru a ne promite Prietenia şi Iubirea lui” (9).
Dificultatea de a observa că „Dumnezeu este Iubire” (1 In 4, 8) se datorează, câteodată şi crizei pe care o traversează paternitatea în diverse ţări. Poate că am verificat asta în timp ce vorbim cu prietenii sau colegii : tatăl lor nu le lasă amintiri plăcute şi un Dumnezeu care este Tată nu li se pare în mod deosebit agreabil. Propunându-le credinţa, este bine să-i ajutăm să vadă cum durerea lor, din această cauză, le dovedeşte până unde pot purta în suflet paternitatea : o paternitate care îi precede şi care îi cheamă. Pe de altă parte, un prieten, un preot îi pot ajuta prin apropierea lor ca să descopere iubire pentru „Tatăl, de la care îşi trage numele orice familie în cer şi pe pământ” (Ef 3, 14) şi să încerce să simtă acea tandrețe şi din „vocaţia de a păzi” (10) care tresaltă din fiecare şi care ne deschide drumul către tată sau către mamă care ei înşişi sunt acum deja sau care ar vrea să fie într-o bună zi. Astfel, ei por să ajungă să descopere în esenţa sufletului lor autenticul chip al lui Dumnezeu şi modul în care noi, fiii săi, suntem chemaţi să trăim, ştiindu-ne priviţi de către El, cu o infinită iubire. Într-adevăr, un tată nu-şi iubeşte fiul pentru ceea ce face , pentru rezultatele lui, ci pur şi simplu, pentru că este fiul său . În acelaşi timp, îl lasă pe lume şi încearcă să scoată din el ce este mai bun, dar mereu plecând de la cât de mult acesta valorează în ochii săi.
un tată nu-şi iubeşte fiul pentru ceea ce face, pentru rezultatele lui, ci pur şi simplu, pentru că este fiul său
Ne poate sluji să luăm în consideraţie, în special, în momentele de înfrângere sau atunci când distanţa dintre viaţa noastră şi modelele pe care ni le prezintă lumea în care trăim ne determină să avem o consideraţie scăzută despre noi înşine. Poate că ar trebui să ne amintim mai des că „aceasta este „statura” noastră, aceasta este identitatea noastră spirituală: suntem fiii iubiţi ai lui Dumnezeu, mereu (…). A nu ne accepta, a trăi nemulţumiţi şi a gândi negativ înseamnă a nu ne recunoaşte identitatea cea mai autentică : este ca şi cum m-aş întoarce cu spatele, atunci când Dumnezeu ar vrea să-şi fixeze ochii la mine; înseamnă să vrei să împiedici ca visul său să se îndeplinească în mine. Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem şi nu este păcat, defect sau greşeală care să-l facă să-şi schimbe ideea” (11).
A ne da seama că Dumnezeu este Tatăl se potriveşte cu a ne lăsa priviți de El, ca nişte fii foarte iubiţi . În acest fel, vom înţelege că meritul nostru nu depinde de ceea ce avem – talentele noastre – sau de ceea ce facem – reuşitele noastre –, ci de Iubirea care ne-a creat, care ne-a visat pe noi şi ne-a întemeiat „înaintea de crearea lumii” (Ef 1, 4). În faţa ideii reci despre Dumnezeu, pe care lumea contemporană şi-o face, câteodată, Papa Benedict al XVI-lea a dorit să amintească de la începutul pontificatului său că „nu suntem produsul întâmplător şi fără sens al evoluţiei. Fiecare dintre noi este fructul unui gând de-al lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi este dorit, fiecare este iubit, fiecare este necesar” (12). Cu adevărat această idee are consecințe în viaţa noastră cotidiană ?
Speranţa plină de încredere a fiilor lui Dumnezeu
Sfântul Josemaría le amintea, în mod frecvent, credincioşilor din Opus Dei că „baza vieţii noastre spirituale este sensul filiaţiei noastre divine” (13). Compara aceasta cu „firul care uneşte perlele unui lung şi minunat colier. Filiaţia divină este firul şi în el se cuplează toate virtuţile, pentru că sunt virtuţile ale unui fiu al lui Dumnezeu” (14). De aceea este crucial să-i cerem lui Dumnezeu să ne deschidă această Mediterană, care susţine şi dă formă întregii noastre vieţi spirituale.
Firul filiaţiei divine se traduce printr-o „atitudine cotidiană de abandon plin de speranţă” (15), o atitudine care este specifică fiilor, în special atunci când sunt de vârstă mică. De aceea, în viaţa şi în scrierile Sfântului Josemaría, filiaţia divină mergea mai degrabă unită cu copilăria spirituală. Într-adevăr, oare, cât de tare îl interesează succesivele căderi pe copilul care învaţă să meargă pe bicicletă ? Nu înseamnă nimic, atâta timp cât îl vede pe tatăl său în apropiere, încurajându-l să încerce din nou. În aceasta constă abandonul său plin de speranţă: „Tata spune că eu pot … haide!”.
A ne şti fii ai lui Dumnezeu înseamnă şi siguranța pe care ne sprijinim pentru a duce la bun sfârşit misiunea pe care Domnul ne-a încredinţat-o. Ne vom simţi precum acel fiu căruia tatăl său îi spune : „Fiule, du-te azi să lucrezi în viţa de vie (Mt 21, 28). Poate că ne va asalta, mai întâi, nesiguranţa sau mii de alte întâmplări de orice fel. Dar, imediat, vom înţelege că Tatăl nostru este cel care ne cere asta, demonstrându-ne o încredere imensă. Ca şi Cristos, vom învăţa să ne abandonăm în mâinile Tatălui şi să-i spunem din adâncul inimii noastre : „Să nu fie ceea ce vreau eu, ci ceea ce tu vrei” (Mc 14, 36). Sfântul Josemaría ne-a învăţat prin viaţa sa să ne comportăm în acest fel, ca și Cristos : „De-a lungul anilor, am încercat să mă sprijin, fără încetare, pe această grozavă realitate. Rugăciunea mea, în orice împrejurare, a fost aceeaşi, cu tonuri diferite. I-am spus : Doamne, Tu m-ai adus aici; Tu mi-ai încredinţat aceasta sau aceea, iar eu am încredere în Tine. Ştiu că eşti Tatăl meu şi am văzut mereu că cei mici erau absolut siguri de părinţii lor” (16).
Desigur, nu putem nega faptul că vor fi dificultăţi. Dar ne vom confrunta cu ele datorită conştiinţei cu care, orice s-ar întâmpla, acest Tată atotputernic ne însoţeşte, este de partea noastră şi veghează asupra noastră. El va îndeplini ceea ce noi ne propunem, pentru că la urma urmei este opera sa; o va face, poate, într-un mod diferit, dar mai rodnic. „Atunci când te abandonezi adevărului din Domnul, vei învăţa să te mulţumeşti cu ceea ce urmează şi să nu-ţi pierzi seninătatea, dacă sarcinile – în ciuda faptului că ai depus tot efortul şi mijloacele necesare – nu se dovedesc a fi pe gustul tău… Pentru că au „ieşit” aşa cum îi place lui Dumnezeu să iasă” (17).
A cultiva „sensul filiaţiei divine”
Sfântul Josemaría, – trebuie să subliniem acest lucru – nu semnala ca fiind bază a spiritului Opus Dei filiaţia divină , ci sensul filiaţiei divine. Nu e suficient să fi fiu al lui Dumnezeu, ci trebuie să ne știm fii ai lui Dumnezeu, în aşa fel încât viaţa noastră să dobândească acel sens. Să ai această siguranţă în inimă este baza cea mai solidă; adevărul filiaţiei noastre divine se transformă atunci în ceva operativ, cu repercusiuni concrete în viaţa noastră.
Pentru a cultiva un asemenea sens este bine să aprofundezi acea realitate cu mintea şi cu inima. Cu mintea, mai întâi, meditând în rugăciunea ta la pasajele din Scriptura care vorbesc despre paternitatea lui Dumnezeu, despre filiaţia noastră, despre viaţa fiilor lui Dumnezeu. Această meditaţie poate primi lumina din multe texte de-ale Sfântului Josemaría referitoare la condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu (18) sau din reflecțiile ale altor sfinţi şi scriitori creştini (19).
Nu există înfrângere pentru cel care doreşte să primească zilnic Iubirea lui Dumnezeu. Chiar şi păcatul se poate transforma într-o ocazie de a ne aminti identitatea de fii şi de reveni la Tatăl
Cu inima , putem aprofunda condiţia noastră de fii ai lui Dumnezeu, adresându-ne Tatălui cu încredere, abandonându-ne Iubirii sale, actualizând, cu sau fără cuvinte, atitudinea noastră filială şi încercând să păstrăm prezentă mereu Iubirea pe care El ne-o poartă. Un mod de a face asta este să ne adresăm Lui, prin scurte invocaţii şi rugăciuni. Sfântul Josemaría sugera: „Cheamă-l Părinte de multe ori pe zi şi spune-i – în singurătate şi în inima ta – că îl iubeşti, că îl adori: că simţi pentru el mândria şi puterea de a fi fiu al său” (20). De asemenea, putem să utilizăm şi vreo scurtă rugăciune care să ne ajute să înfruntăm ziua cu siguranţa de a ne simţi fii ai lui Dumnezeu sau să o terminăm, cu mulțumire, cu căinţă şi cu speranţă. Papa Francisc le propunea astfel tinerilor : „Doamne, îți mulţumesc pentru că mă iubeşti; sunt sigur că mă iubeşti; lasă-mă să mă îndrăgostesc de viaţa mea”. Nu de defectele mele, pe care trebuie să le corectez, ci de viaţă, care este un mare dar : este timpul pentru a iubi şi a fi iubit” (21).
A reveni acasă la Părinte
Familia a fost descrisă ca fiind „locul la care se revine”, acolo unde ne aflăm regăsirea şi odihna. Aşa este, în special, pentru că acesta este „sanctuarul iubirii şi al vieţii” (22), aşa cum îi plăcea Sfântului Ioan Paul al II-lea să spună. Acolo regăsim Iubirea care dă sens şi valoare vieții noastre, pentru că ea se află la originea însăşi a vieții.
La fel, a ne simţi fii ai lui Dumnezeu ne permite să ne întoarcem la El, cu încredere, atunci când suntem obosiţi, când am fost trataţi cu răutate şi când ne simţim răniţi… sau, de asemenea, atunci când l-am ofensat. Întoarcerea la Părinte este alt mod de a trăi cu această atitudine de „abandon plin de speranţă”. Este bine să medităm deseori la parabola tatălui care avea doi fii, amintită de Sfântul Luca (Conf. Lc 15, 11-32) : „Dumnezeu ne aşteaptă, precum tatăl din parabolă, cu braţele deschise, deşi nu merităm asta. Nu contează ce datorii avem. Ca şi în cazul fiului risipitor, este nevoie doar să ne deschidem inima, să ne fie dor de casa Tatălui nostru, să ne minunăm şi să ne bucurăm în faţa darului pe care Dumnezeu ni-l face de a ne putea chema şi de a fi, în ciuda atâtor lipsuri de comunicare din partea noastră, fii ai săi, cu adevărat” (23).
Acel fiu, poate că de abia s-a gândit la durerea pe care i-a cauzat-o Părintelui său: mai ales îi era dor de cât de bine se comportau cu el, atunci când era în casa paternă (conf. Lc 15, 17-19). Se îndreaptă într-acolo cu ideea de a nu fi decât încă un slujitor printre alţii. Totuşi, tatăl său îl primeşte – iese să-l caute, i se prinde de gât şi îl umple de sărutări! – amintindu-i identitatea sa cea mai profundă: el este fiul său . De îndată îi preia hainele, încălţămintea, inelul… – semnele filiaţiei sale –, pe care nici măcar răul său comportament nu putea să le şteargă. „La urma urmelor era vorba despre propriul său fiu şi o asemenea relaţie nu putea să fie îndepărtată şi nici distrusă de nici un fel de comportament” (24).
Deşi câteodată am putea să-l vedem pe Dumnezeu ca pe un Stăpân, ai cărui slujitori suntem sau ca pe un Judecător rece, El rămâne fidel Iubirii sale de Părinte. Posibilitatea de a ne apropia de El, după ce am căzut, este întotdeauna o ocazie minunată de a-l descoperi. În acelaşi timp, asta ne revelă propria noastră identitate. Nu este vorba doar ca El să fi decis să ne iubească, pentru că așa îi vine, ci că în mod clar suntem – prin har – fii ai lui Dumnezeu . Suntem fii ai lui Dumnezeu şi nimic şi nimeni nu ne va putea fura niciodată această demnitate. Nici măcar noi înşine. De aceea, în faţa realităţii slăbiciunii noastre şi a păcatului – conştient şi voluntar – să nu ne lăsăm invadaţi de disperare. Aşa cum semnala Sfântul Josemaría „această concluzie nu este ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt îl spune Dumnezeu şi este cuvântul iubirii sale cea salvatoare şi plină de milostenie şi, prin urmare, este cuvântul filiaţiei noastre divine” (25).
Ocupaţi cu iubirea
Sensul filiaţiei divine schimbă totul, aşa cum i s-a schimbat viaţa Sfântului Josemaría atunci când a descoperit în mod neaşteptat acea Mediterană. Ce diferită este viaţa interioară, atunci când, în loc să o fundamentăm pe reuşitele noastre sau pe ideile noastre de a o îmbunătăţi, o bazăm pe Iubirea care ne precede şi ne aşteaptă! Dacă cineva acordă prioritate pentru ceea ce el însuşi face, viaţa sa spirituală se mişcă, aproape în exclusivitate, în jurul stării sale personale. Pe termen lung, acest mod de a trăi nu numai că conţine riscul de a fi lipsiţi de iubirea lui Dumnezeu, uitată într-un colţ al sufletului, ci şi de a cădea în dezamăgire, pentru că este vorba despre o luptă în care acel om se află singur în fața înfrângerii.
Atunci când, în schimb, ne concentrăm pe ceea ce Dumnezeu face , ne lăsăm iubiţi în fiecare zi de către El, primindu-i zilnic Mântuirea, lupta dobândind altă tărie. Dacă ieşim învingători, ni se va deschide, cu o mare naturaleţe, calea mulţumirilor şi a laudelor; dacă suntem învinşi, atitudinea noastră faţă de Dumnezeu va consta din a reveni, plini de încredere, la Tatăl, cerând iertare şi lăsându-ne îmbrăţişaţi de El. Se înţelege astfel că „filiaţia divină nu este o virtute particulară, care are propriile sale acte, ci condiţia permanentă a celui care deține virtuţile. De aceea, nu se acționează ca fiu al lui Dumnezeu prin anumite acţiuni: întreaga noastră activitate, exercitarea virtuţilor noastre, poate şi trebuie să fie exerciţiul filiaţiei divine” (26).
Nu există înfrângere pentru cel care doreşte să primească zilnic Iubirea lui Dumnezeu. Chiar şi păcatul se poate transforma într-o ocazie de a ne aminti identitatea de fii şi de reveni la Tatăl, care doreşte să iasă în întâmpinarea noastră strigând: „Fiule, fiu al meu!”. Din această conştiinţă se va naşte – aşa cum se năştea în Sfântul Josemaría – puterea de care avem nevoie pentru a merge încă o dată după Domnul. „Ştiu că voi şi cu mine, în mod hotărât, prin strălucirea şi cu ajutorul harului, vom vedea ce lucruri anume trebuie să ardem şi le vom arde; ce lucruri trebuie să aruncăm şi le vom arunca; ce lucruri trebuie să dăruim şi le vom dărui” (27). Dar vom face asta fără îngrijorare şi fără deznădejde, încercând să nu confundăm idealul vieţii creştine cu perfecţionismul (28). Vom trăi astfel, în aşteptarea Iubirii pe care Dumnezeu ne-o arată, fiind ocupaţi să iubim. Vom fi precum fii cei mici care au descoperit puţin din iubirea Tatălui lor şi doresc să-i mulţumească în mii de feluri şi să fie pe placul lui cu toată dragostea – puţină sau multă – pe care sunt capabili s-o exprime.
Lucas Buch
[1] F. Ocáriz, Scrisoare pastorală, 14-II-2017, nr. 30.
[2] Ibidem. Cfr. San Josemaría, Drum, nr. 961; Prietenii lui Dumnezeu, nr. 239.
[3] Sf. Josemaría, Cristos care trece, nr. 97.
[4] Sf. Josemaría, Forja, nr. 540.
[5] Sf. Ecaterina de Siena, Dialog, c. 167.
[6] Sf. Chiril din Ierusalim, Cateheză16, 16.
[7] Sf. Josemaría, Meditaţia din 24-XII-1969 (la A. Vázquez de Prada, Fondatorul Opus Dei, vol. 1, Rialp, Madrid 1997, p. 390).
[8] San Josemaría, Însemnări intime, nr. 1637 (la A. Vázquez de Prada, Fondatorul Opus Dei, vol. 1, p. 465).
[9] Sf. Josemarí, Cristos care trece, nr. 64.
[10] Francisc, Omilia la Slujba de iniţiere a Pontificatului, 19-III-2013.
[11] Francisc, Omilie, 31-VII-2016.
[12] Benedict XVI, Omilia la Slujba de iniţiere a Pontificatului, 24-IV-2005.
[13] Sf. Josemaría, Scrisoare 25-I-1961, nr. 54 (la E. Burkhart, J. López, Viaţa cotidiană şi sfinţenia din învăţămintele Sfântului Josemaría, vol. 2, Rialp, Madrid 2013, p. 20, nota 3).
[14] Sf. Josemaría, Adnotări din predicare, 6-VII-1974, la E. Burkhart, J. López, Viaţa cotidiană şi sfinţenia din învăţămintele Sfântului Josemaría, vol. 2, p. 108.
[15] F. Ocáriz, Scrisoare pastorală, 14-II-2017, nr. 8.
[16] Sf. Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 143.
[17] Sf. Josemaría, Brazdă, nr. 860.
[18] Conf. de ex. F. Ocáriz, „Filiaţia divină” în Dicționarul Sfântului Josemaría Escrivá de Balaguer, Monte Carmelo, Burgos 2013, pp. 519-526.
[19] Anul jubiliar al Milostivirii a permis redescoperirea unora dintre ei. Conf. Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizării, Milostivi precum Tatăl, Subsidii pentru Jubileul Milostivirii 2015-2016.
[20] Sf. Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 150.
[21] Papa Francisc, Omilie, 31-VII-2016.
[22] Sf. Ioan Paul al II-ea, Omilie, 4-V-2003.
[23] Sf. Josemaría, Cristos care trece, nr. 64.
[24] Sf. Ioan Paul al II-lea, Enc. Dives in Misericordia (30-XI-1980), nr. 5.
[25] Sf. Josemaría, Cristos care trece, nr. 66.
[26] F. Ocáriz – I. de Celaya, A trăi ca fii ai lui Dumnezeu, Eunsa, Pamplona 1993, p. 54.
[27] Sf. Josemaría, Cristos care trece, nr. 66.
[28] Cfr. F. Ocáriz, Scrisoare pastorală, 14-II-2017, nr. 8.