Când obosim – în muncă, la studiu, în munca apostolică –, când ni se îngustează orizontul, să îndreptăm ochii la Cristos: la bunul Isus, la Isus obosit, la Isus căruia îi este foame şi sete. Cum să fac să înţeleg bine, Doamne! Cum să te iubesc! Te prezinţi la noi ca unul dintre noi, egal în toate, cu excepţia păcatului: pentru a ne face să atingem cu mâna că împreună cu tine vom putea învinge înclinaţiile noastre rele, păcatele noastre. Pentru că nici oboseala, nici foamea, nici setea, nici lacrimile nu mai contează... Cristos a fost obosit, a simţit foamea, i-a fost sete, a plâns. Ceea ce contează este lupta – luptă amabilă, pentru că Domnul rămâne mereu cu noi – pentru a împlini voinţa Tatălui care este în ceruri (Vezi In 4,34) (Sf. Josemaría în cartea Prietenii lui Dumnezeu, 201).