Pentru a înțelege rolul pe care îl are Maria în viața creștină, pentru a ne simți atrași către ea, pentru a căuta compania ei iubitoare cu afecțiune filială, nu sunt necesare mari reflecții, deși misterul Maternității divine are o profunzime asupra căreia nu vom medita niciodată îndeajuns.

Credința catolică a știut să recunoască în Maria un semn privilegiat al iubirii lui Dumnezeu: Dumnezeu ne numește deja prietenii săi, harul său lucrează în noi, ne regenerează din păcat, ne dă puterea pentru ca, în mijlocul slăbiciunilor proprii celui care încă este praf și nimicnicie, să putem reflecta într-un fel chipul lui Cristos. Nu suntem doar niște naufragiați cărora Dumnezeu le-a promis că-i va salva, iar acea mântuire lucrează deja în noi. Relația noastră cu Dumnezeu nu este cea a unui orb care tânjește după lumină, dar geme în suferința întunericului, ci cea a unui fiu care se știe iubit de Tatăl său.

Maria ne vorbește despre această cordialitate, despre această încredere, despre această siguranță. De aceea numele ei ajunge atât de direct la inimă. Relația fiecăruia dintre noi cu propria noastră mamă poate să fie modelul și ghidul pentru relația noastră cu Doamna Numelui Preadulce, Maria. Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu aceeași inimă cu care ne iubim părinții, frații, ceilalți membri ai familiei, prietenii: nu avem altă inimă. Și cu aceeași inimă trebuie să ne apropiem de Maria.

Cum se comportă un fiu sau o fiică normală cu mama sa? În mii de feluri, dar întotdeauna cu dragoste și încredere. Cu o afecțiune care va curge în fiecare caz prin anumite canale, izvorâte din viața de zi cu zi, care nu sunt niciodată ceva rece, ci obiceiuri de casă, duioase, mici detalii cotidiene, pe care fiul simte nevoia să le arate mamei sale și care îi lipsesc mamei atunci când fiul uită de ele: un sărut sau o mângâiere la plecare sau la întoarcerea acasă, un mic cadou, câteva cuvinte duioase.

(E Cristos care trece, nr. 142).