În 26 iunie în jurul orei 12, a murit în locul în care lucra. Vestea morţii sale s-a răspândit rapid în toată lumea.
Trupul său, îmbrăcat cu veşminte preoţeşti, este aşezat la picioarele altarului Sfintei Maria a Păcii, actuala biserică a prelaturii lui Opus Dei. Sute de persoane au început să vină la Villa Tevere – printre acestea numeroşi cardinali şi episcopi – pentru a se ruga în faţa trupului său.
În jurul trupului mort s-au succedat fiii săi şi fiicele în veghe neîntreruptă. În durere, îşi aminteau ceea ce repetase adesea în ultimele timpuri:
„Eu nu sunt necesar. Vă voi putea ajuta mai mult din cer. Voi veţi şti să faceţi mai bine decât mine: eu nu sunt necesar”.
Un fluviu neîntrerupt de persoane se revărsa asupra Villei Tevere. Chipul sfântului Josemaría emana o pace inefabilă. Chiar şi cardinali şi episcopi se alternau.
Înmormântarea la Roma şi Sfintele Liturghii pentru defuncţi în toată lumea au fost un moment singular de durere, de bucurie şi de convertire. A murit un părinte şi un sfânt.
Faima de sfinţenie
Dar faima de sfinţenie îl încurajase deja în viaţă, chiar din primii ani ai ministerului sacerdotal. Alături de el se observa apropierea de Domnul. Toată persoana sa vorbea de Dumnezeu. Frecventându-l, ne simţeam atraşi spre Domnul. Chiar şi în întâlnirile aglomerate reuşea să nu fie în centrul atenţiei, pentru a îndrepta inimile spre Isus. Câţi participau la Sfânta Liturghia sa rămâneau mişcaţi:
„Iată un preot îndrăgostit de Dumnezeu!”
Mulţi preoţi şi seminarişti, care au participat la cursurile de reculegeri predicate de el în toată Spania între 1938 şi 1945, au păstrat pentru toată viaţa amintirea focului arzător de iubire de Dumnezeu transmis lor de „acel preot sfânt”. Deja monseniorul Eijo y Garay, episcopul Madridului care la începutul lui Opus Dei i-a înţeles spiritul şi l-a protejat pe sfântul Josemaría, era obişnuit să comenteze: „Sper că acestea vor fi scrisorile mele de acreditare la prezentarea mea la judecata lui Dumnezeu”.
Persoanele care l-au cunoscut, deja de la început, nu vorbeau altora decât constatând convingerea de sfinţenia deosebită a vieţii sale. De când s-a stabilit la Roma în 1946, persoane din toată lumea mergeau să-l viziteze, pentru a-i asculta cuvintele sale cu certitudinea că Domnul se slujeşte de el. Impresiona încrederea pe care toţi o puneau în rugăciunea lui, încredinţându-i intenţii de tot felul şi simţindu-se în siguranţă când el promitea o pomenire la Sfânta Liturghie. În ocazii rare în care era posibil, oamenii se înghesuiau în jurul lui, pentru a-l asculta, pentru a-i săruta mâna, de a binecuvânta obiecte religioase pe care apoi le păstrau ca relicve.
Această faimă nu a făcut decât să crească cu trecerea anilor, cum demonstrează ultimele călătorii de cateheză. Dar, deşi vorbind mereu de Dumnezeu, sfântul Josemaría crea îndată o atmosferă familiară, făcută din simplitate şi încredere.
Mijlocirea sa din cer
Şi atestatul de devoţiune s-a extins ca o lampă în toată lumea după moartea sa. O dovedesc mulţimile care se adunau în fiecare an la Liturghiile pentru defuncţi celebrate în oraşele principale ale lumii şi pelerinajul neîncetat la mormântul său, în cripta de la Sfânta Maria a Păcii, la Villa Tevere.
Din cele cinci continente au ajuns neîntrerupt ştiri despre favorurile şi harurile primite prin mijlocirea sa, până la 1975. Este vorba de adevărate minuni şi nu de mici ajutoare. Însănătoşiri inexplicabile, rezolvarea problemelor familiare, graţii relative la muncă... În mod deosebit numeroase sunt favorurile spirituale: convertiri, apropiere de Domnul. Într-adevăr, acestea erau harurile mai dragi lui. Când sanctuarul din Torreciudad era în construcţie, de exemplu, asigura că în acel loc va veni „o cascadă de haruri spirituale, pe care Domnul va face acelora care vor recurge la Mama sa Binecuvântată (...). De aceea mă interesează ca să fie multe confesionale, pentru ca persoanele să se purifice în sfântul sacrament al spovezii şi – cu sufletele reînnoite – să întărească şi să reînceapă viaţa proprie creştină, să înveţe să sfinţească şi să iubească munca, purtând în familiile lor pacea şi bucuria lui Isus Cristos”.
Procesul de canonizare
69 de cardinali, circa 1300 de episcopi din toată lumea, 41 de superiori de congregaţii religioase, preoţi, călugări , exponenţi ale asociaţiilor laicale, personaje din viaţa civilă şi mii de persoane au adresat Sfântului Părinte cererea de a începe cauza de beatificare şi canonizare, manifestând propria convingere că din aceasta va deriva un mare bine pentru Biserică.
La 19 februarie 1981 cardinalul Ugo Poletti a promulgat decretul care introducea cauza. La 19 aprilie 1990 Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea declară eroicitatea virtuţilor a venerabilului slujitor al lui Dumnezeu Josemaría Escrivá. La 6 iulie 1991, în prezenţa Sfântului Părinte, s-a dat citire decretului care confirma caracterul miraculos al unei vindecări făcute prin mijlocirea fondatorului lui Opus Dei. Se încheiau astfel căile care preced beatificarea.
La 17 mai 1992 o mare mulţime umplea piaţa Sf. Petru, Piaţa Pius al XII-lea şi mare parte din calea Conciliaţiunii. Pe lojele bazilicii Sf. Petru apăreau în prim plan portretele lui Josemaría Escrivá şi ale sorei Giuseppina Bakhita, cei doi noi fericiţi proclamaţi de Ioan Paul al II-lea.
Un decret pontifical din 20 decembrie 2001 recunoştea caracterul miraculos a unei a doua vindecări atribuite mijlocirii fericitului Josemaría. Se deschideau astfel porţile pentru canonizare la 6 octombrie 2002, zi în care Papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat sfânt pe fundatorul lui Opus Dei în faţa a sute de mii de credincioşi din mai mult de 80 de ţări.
Pentru a se ruga în faţa relicvelor sale: Santa Maria della Pace, Biserica prelaturii lui Opus Dei.