O întrebare frecventă, pe care cu siguranță o găsim printre mesajele de pe telefonul nostru mobil, este aceasta: „Unde ești?”. Am trimis-o și noi prietenilor și celor apropiați, căutându-le compania, fie și de la distanță, sau pur și simplu pentru a-i aduce în imaginația noastră într-un chip mai concret. Unde ești? Ce faci? Totul e bine? Această întrebare este și una dintre primele pe care Dumnezeu i le adresează omului, în timp ce „Se plimba prin grădină în adierea serii” (Gen 3,8-9). Creatorul, încă de la începutul timpurilor, voia să meargă alături de Adam și de Eva; am putea gândi, cu o oarecare îndrăzneală, că Dumnezeu le căuta prietenia – iar acum pe a noastră – pentru a-Și vedea creația deplin împlinită.
O noutate care crește mereu
Această idee, care poate nu ne este cu totul nouă, a stârnit destulă nedumerire în istoria gândirii umane. De fapt, într-unul dintre momentele ei de cea mai mare strălucire, se acceptase cu resemnare imposibilitatea ca ființa umană să fie prietena lui Dumnezeu. Motivul era că între cei doi se află o disproporție absolută: sunt prea diferiți [1]. Se credea că ar putea exista, cel mult, o relație de supunere, la care, în cel mai bun caz, am fi avut acces de departe, prin anumite rituri sau prin anumite cunoștințe. Dar o relație de prietenie era de neimaginat.
Și totuși, Sfânta Scriptură prezintă iarăși și iarăși relația noastră cu Dumnezeu în termeni de prietenie. Cartea Exodului nu lasă loc de îndoială: „Domnul vorbea cu Moise față către față, cum vorbește cineva cu prietenul său” (Ex 33,11). În Cântarea Cântărilor, care exprimă în chip poetic relația dintre Dumnezeu și sufletul care Îl caută, acesta din urmă este numit necontenit „prietena mea” (cf. Cânt 1,15 și în alte locuri). Și Cartea Înțelepciunii arată că Dumnezeu, „trecând din neam în neam în sufletele sfinte, îi face prieteni ai lui Dumnezeu și profeți” (Înț 7,27). Este important de observat că, în toate cazurile, inițiativa vine de la Dumnezeu Însuși: alianța pe care a pecetluit-o cu creația Sa nu este simetrică, așa cum ar fi un contract între egali, ci mai degrabă asimetrică. Ni s-a dăruit uluitoarea posibilitate de a vorbi de la tu la tu cu însuși Creatorul nostru.
SFÂNTA SCRIPTURĂ ESTE PLINĂ DE EXEMPLE CARE ARATĂ CĂUTAREA NECONTENITĂ A LUI DUMNEZEU DE A STABILI O RELAȚIE DE PRIETENIE CU OAMENII
Această manifestare a prieteniei pe care ne-o oferă Dumnezeu, vestirea acestei noutăți, a continuat să crească de-a lungul istoriei mântuirii. Tot ceea ce ne spusese prin alianță se luminează definitiv prin viața Fiului lui Dumnezeu pe pământ: „Dumnezeu ne iubește nu doar ca pe niște creaturi, ci și ca pe niște fii cărora, în Cristos, le oferă o adevărată prietenie” [2]. Întreaga viață a lui Isus este o invitație la prietenia cu Tatăl Său. Iar unul dintre cele mai intense momente în care ne transmite această veste bună este Cina cea de Taină. Acolo, în Cenacol, prin fiecare dintre gesturile Sale, Isus Își deschide inima pentru a-i duce pe discipolii Săi – și pe noi împreună cu ei – la adevărata prietenie cu Dumnezeu.
De la țărână la viață
Evanghelia după sfântul Ioan se împarte în două părți limpezi: prima se concentrează asupra predicării și a minunilor lui Cristos, a doua asupra pătimirii, morții și învierii Sale. Puntea care le leagă este versetul următor, care ne introduce în Cenacol: „Înainte de sărbătoarea Paștelui, știind Isus că a venit ceasul Său să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit” (In 13,1). Acolo se aflau Petru și Ioan, Toma și Filip, toți cei doisprezece împreună, rezemați fiecare într-o parte, după obiceiul vremii. Din cele povestite, masa era probabil în formă de U, cu trei laturi: Isus se găsea aproape la un capăt, cel de cinste, iar Petru la celălalt, cel al slujitorului; se poate să fi stat față în față. La un moment dat, deși nu era o treabă care să-i revină celui așezat în locul de onoare, Isus S-a ridicat în picioare ca să facă un gest pe care poate Mama Sa îl făcuse de multe ori cu El: a luat un ștergar, S-a încins cu el și a început să șteargă praful de pe picioarele prietenilor Săi.
Imaginea prafului, a țărânei, este prezentă încă de la început în Sfânta Scriptură. Istorisirea creației ne spune că „Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din țărâna pământului” (Gen 2,7). Apoi, pentru ca el să înceteze a mai fi ceva neînsuflețit, mort și incapabil de a intra în relație, Dumnezeu „a suflat în nările lui suflare de viață, iar omul a devenit ființă vie” (Gen 2,7). Din acel moment, omul va trăi o tensiune care izvorăște din faptul de a fi deopotrivă țărână și spirit, o tensiune între limitele sale radicale și dorințele sale infinite. Dar Dumnezeu este mai puternic decât slăbiciunea noastră și decât oricare dintre trădările noastre.
Acum, în Cenacol, țărâna omului iese din nou la iveală. Cristos Se apleacă asupra prafului de pe picioarele prietenilor Săi ca să-i re-creeze, redându-le relația cu Tatăl. Isus ne spală picioarele și, îndumnezeind țărâna din care suntem plămădiți, ne dăruiește prietenia intimă pe care o are cu Tatăl Său. În mijlocul emoției care Îl cuprinde, cu ochii tuturor discipolilor ațintiți asupra Lui, El spune: „Pe voi însă v-am numit prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (In 15,15). Dumnezeu vrea să împărtășească totul. Isus ne împărtășește viața Sa, capacitatea Sa de a iubi, de a ierta, de a fi prieten până la capăt.
ÎN OM COEXISTĂ ȚĂRÂNA ȘI SPIRITUL. DUMNEZEU ȘTIE ACEASTA ȘI NE IESE ÎN ÎNTÂMPINARE
Toți am trăit experiența felului în care bunele relații de prietenie ne-au schimbat; poate că nu am fi aceiași dacă nu am fi întâlnit astfel de relații în viața noastră. Tot așa, faptul de a fi prieteni ai lui Dumnezeu transformă și felul nostru de a fi prieteni ai celor din jur. Astfel, asemenea lui Cristos, vom putea spăla picioarele tuturor, ne vom putea așeza la masă cu cel care ne-ar putea trăda, ne vom putea oferi afecțiunea celui care nu ne înțelege sau care nici măcar nu ne primește prietenia. Misiunea unui creștin în mijlocul lumii este tocmai aceea de a se deschide „ca un evantai” [3] către toți, pentru că Dumnezeu continuă să-Și insufle suflarea în țărâna din care suntem plămădiți și lucrează în aceste relații trimițându-ne lumina Sa.
A ne lăsa duși spre comuniune
Am văzut că prietenia pe care ne-o oferă Isus Cristos este un act de încredere necondiționată a lui Dumnezeu în noi, care nu se sfârșește niciodată. La douăzeci de veacuri distanță, în viața noastră de zi cu zi, Cristos ne povestește tot ceea ce știe despre Tatăl, ca să continue să ne atragă la prietenia Sa. Totuși, deși aceasta nu ne va lipsi niciodată, va fi mereu doar o parte, pentru că „răspundem acestei prietenii unindu-ne voința cu a Sa” [4].
Adevărații prieteni trăiesc în comuniune: în adâncul sufletului lor vor aceleași lucruri, își doresc unul altuia fericirea, uneori nici nu au nevoie de cuvinte ca să se înțeleagă; s-a spus chiar că a râde de aceleași lucruri este una dintre cele mai mari dovezi ale unei intimități împărtășite. În cazul lui Dumnezeu, această comuniune nu înseamnă atât un efort istovitor de a îndeplini anumite condiții – așa ceva nu se întâmplă între prieteni –, cât mai ales a fi unul cu celălalt, a-ți ține companie unul altuia.
Un bun exemplu poate fi tocmai sfântul Ioan, al patrulea evanghelist: a lăsat ca Isus să Se apropie și să-i spele picioarele, s-a rezemat liniștit de pieptul Lui în timpul Cinei și, în cele din urmă – poate fără să înțeleagă pe deplin ce se petrecea –, nu s-a despărțit de cel mai bun prieten al său, însoțindu-L în cele mai mari suferințe. Discipolul iubit s-a lăsat transformat de Isus Cristos și, astfel, Dumnezeu a înlăturat încet-încet țărâna din inima lui: „În această comuniune a voințelor se înfăptuiește răscumpărarea noastră: a fi prieteni ai lui Isus, a deveni prieteni ai lui Isus. Cu cât Îl iubim mai mult pe Isus, cu cât Îl cunoaștem mai mult, cu atât crește mai mult adevărata noastră libertate” [5].
COMUNIUNEA DINTRE DOI PRIETENI SE ARATĂ, ÎN ESENȚĂ, ÎN DORINȚA RECIPROCĂ DE A FI ÎMPREUNĂ, DE A-ȘI ȚINE COMPANIE, DE A SE LĂSA TRANSFORMAȚI UNUL DE CELĂLALT
La acea Cină de pe urmă, Isus ne arată că secretul prieteniei stă în a rămâne cu El: „Precum mlădița nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine” (In 15,4). Isus este Cel care vrea să iubească în noi. Fără El nu putem fi prieteni până la capăt. „Oricât de mult iubești, nu vei iubi niciodată îndeajuns”, spune sfântul Josemaría. Dar adaugă îndată: „Dacă Îl iubești pe Domnul, nu va fi creatură ce nu va găsi loc în inima ta” [6].
„Unde ești?” sunt cuvintele pe care Dumnezeu, în timp ce Se plimba prin acea creație splendidă ieșită din mâinile Sale, i le-a adresat omului. Și acum vrea să intre în dialog cu noi. Nimeni, nici măcar cel mai strălucit dintre gânditori, nu putea să-și închipuie un Dumnezeu care să ne ceară compania, care să ne cerșească prietenia până într-atât încât să Se lase pironit pe o cruce pentru a nu ne închide niciodată brațele Sale. Odată intrați în această nebunie de iubire, ne vom simți și noi împinși să le deschidem pe ale noastre, fără condiții, tuturor celor din jurul nostru. Ne vom întreba unii pe alții: Unde ești? Totul e bine? Și prin această prietenie vom putea reda creației frumusețea.
[1] Cf. Aristotel, Etica nicomahică, 1159a, 4-5.
[2] F. Ocáriz, Scrisoare pastorală, 1 noiembrie 2019, nr. 2.
[3] Cf. sfântul Josemaría, Brazdă, nr. 193.
[4] F. Ocáriz, Scrisoare pastorală, 1 noiembrie 2019, nr. 2.
[5] Joseph Ratzinger, Omilia din Liturghia «pro eligendo Romano Pontifice», 18 aprilie 2005.
[6] Sfântul Josemaría, Calea Crucii, Stațiunea a VIII-a, nr. 5.