În reprezentarea Judecății de Apoi din Capela Sixtină, capodoperă a lui Michelangelo, Îl vedem pe Cristos în centru, care pare să guverneze universul printr-o mișcare a brațului. Alături de El se află Sfânta Maria, care îi privește cu milostivire pe fiii ei în timp ce se înfățișează înaintea Judecătorului suprem. În jurul acestor două figuri se află o mulțime de personaje: sfinți din Vechiul și din Noul Testament, martiri și apostoli, care îl contemplă pe Mântuitorul.
„Fiecare stare de viață duce la sfințenie, întotdeauna! În casa ta, pe stradă, la muncă, în Biserică, în acel moment și în starea ta de viață s-a deschis drumul către sfințenie” (Papa Francisc)
Acest tip de reprezentare a Judecății de Apoi are o lungă tradiție în arta creștină. În Evul Mediu era obișnuit ca, pe fațadele bisericilor și catedralelor și uneori și în interiorul lor, să fie reprezentat Cristos înconjurat de sfinți: bărbați și femei, tineri și bătrâni, învățați doctori și simpli lucrători manuali, regi și papi, călugări și soldați, fecioare și părinți de familie, din toate mediile și locurile, din toate rasele și culturile. Această mulțime imensă era adesea însoțită de îngeri care cântau la instrumente muzicale, alcătuind astfel o mare orchestră care interpretează o frumoasă simfonie, dirijată de compozitorul și maestrul ei, Isus Cristos. Benedict al XVI-lea i-a comparat pe sfinți cu un mare „ansamblu de instrumente care, fiecare păstrându-și individualitatea, înalță către Dumnezeu o unică și măreață simfonie de mijlocire, de mulțumire și de laudă”[1]. Fiecare este maestrul unui instrument diferit, iar rezultatul este o muzică variată, mereu nouă, pe care o interpretăm atunci când, de-a lungul anului liturgic, celebrăm pomenirea lor. Fericiții fac parte din viața noastră prin Comuniunea sfinților: suntem uniți cu Biserica din Cer, „unde sufletele triumfă împreună cu Domnul”[2]. Sensibilitatea liturgică creștină se manifestă atunci când se împletesc ceea ce credem, trăim, celebrăm și ne rugăm.
Bogățiile sfințeniei creștine
De-a lungul istoriei, nenumărați bărbați și femei au pus în practică aceste cuvinte ale lui Isus: „Estote ergo vos perfecti, sicut Pater vester caelestis perfectus est”[3]; fiți, așadar, desăvârșiți, precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit. Bogăția carismelor Duhului Sfânt, diferențele în felul de a fi al oamenilor și ampla varietate de situații în care au trăit creștinii fac ca această poruncă a Domnului să se întrupeze în moduri diverse. „Fiecare stare de viață duce la sfințenie, întotdeauna! În casa ta, pe stradă, la muncă, în Biserică, în acel moment și în starea ta de viață s-a deschis drumul către sfințenie”[4].
Cât de mult ne atrag sfinții! Viața unei persoane care s-a străduit să se identifice cu Cristos constituie o mare apologie a credinței. Lumina sa foarte puternică strălucește în mijlocul lumii. Dacă uneori pare că istoria oamenilor este guvernată de împărăția întunericului, aceasta se datorează, probabil, faptului că aceste lumini strălucesc în număr mai mic sau mai slab: „aceste crize mondiale – observa sfântul Josemaría – sunt crize de sfinți”[5]. Contrastul dintre existența luminoasă a sfinților și întunericul de care poate au fost înconjurați poate fi mare; de fapt, mulți au fost victime ale neînțelegerilor sau ale persecuțiilor, fățișe ori ascunse, asemenea Cuvântului Întrupat: „lumina a venit în lume, iar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”[6]. Cu toate acestea, experiența ne arată atracția incontestabilă a sfinților: în atât de multe medii ale societății noastre, mărturia unei vieți creștine puternice, radicale și coerente continuă să fie recunoscută cu admirație. Istoriile sfinților arată, de asemenea, cum apropierea de Domnul umple inima de pace și de bucurie; cum putem răspândi seninătate, speranță și optimism în jurul nostru; și cum putem rămâne, în același timp, deschiși la nevoile celorlalți, mai ales la cele ale celor mai defavorizați.
Devoțiunea față de sfinți
Bogăția insondabilă a sfințeniei creștine a fost amintită și meditată în permanență de Biserică în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Liturgia îi celebrează în fiecare an cu iubire pe fiii ei care au trecut prin această lume, asemenea lui Isus, „făcând binele”[7], fiind lumini vii pentru frații lor oamenii, ajutându-i să fie fericiți pe acest pământ și în viața viitoare. Datele care comemorează respectivele lor pomeniri liturgice corespund, de obicei, zilei morții lor sau dies natalis: data la care se nasc la viața cea nouă, cea din cer. În alte cazuri, ele amintesc alte momente importante din biografia lor, mai ales pe cele legate de primirea sacramentelor.
Mare era devoțiunea sfântului Josemaría față de sfinți: „Ce iubire avea Tereza de Ávila! — Ce zel avea sfântul Xaveriu! — Ce bărbat minunat era Sfântul Paul! — Ah, Isuse, eu… Te iubesc mai mult decât Paul, Xaveriu şi Tereza!”[8] Sfânta Liturghie este un loc privilegiat pentru a crește în iubirea față de acești mijlocitori cerești și pentru a-i simți aproape, ca pe niște tovarăși de călătorie plăcuți, de-a lungul vieții pământești. Missalul Roman, păstrând o tradiție de credință celebrată de-a lungul multor secole, conține formulare comune de rugăciuni pentru Liturghiile martirilor, păstorilor, doctorilor Bisericii, fecioarelor și sfinților și sfintelor care au atins plinătatea vieții creștine în împrejurări și stări de viață diferite. În cele mai multe cazuri, celebrările lor conțin unele dintre aceste rugăciuni comune și alte rugăciuni proprii.
Datele care comemorează memoriile liturgice ale sfinților corespund, de obicei, zilei morții lor sau dies natalis: data la care se nasc la viața cea nouă, cea din cer.
În orice familie sunt sărbătorite într-un mod deosebit aniversările membrilor mai importanți, precum tatăl sau mama, bunicii… La fel se întâmplă și în familia lui Dumnezeu, care este Biserica. Pe lângă sărbătorile Sfintei Maria, calendarul roman general celebrează solemnitatea Sfântului Iosif (19 martie); Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie); Sfinții Petru și Paul (29 iunie) și Toți Sfinții (1 noiembrie). Acestora li se adaugă un număr mare de sărbători ale sfinților: pe lângă cele ale apostolilor și evangheliștilor, care se succed de-a lungul întregului an, sunt sărbători și comemorările liturgice ale Sfântului Laurențiu (10 august); Sfântului Ștefan, primul martir (26 decembrie) și Sfinților Prunci Nevinovați (28 decembrie). La aceste date se adaugă comemorările, a căror celebrare poate fi facultativă sau obligatorie. În Lucrare, pe lângă sărbătorile Domnului, ale Sfintei Fecioare și ale Sfântului Iosif, sunt celebrate cu o devoțiune deosebită Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie); sărbătoarea Sfinților Arhangheli (29 septembrie) și cele ale Sfinților Apostoli patroni ai activităților Prelaturii; precum și cea a Îngerilor Păzitori (2 octombrie).
După cum se citește în cartea Apocalipsului, sfinții alcătuiesc „o mulțime mare, pe care nimeni nu putea s-o numere, din toate națiunile, triburile, popoarele și limbile”[9]. Acest Popor îi cuprinde pe sfinții Vechiului Testament, precum dreptul Abel și patriarhul fidel Abraham; pe cei ai Noului Testament; pe numeroșii martiri ai începuturilor creștinismului și pe fericiții și sfinții veacurilor următoare. Este marea familie a fiilor lui Dumnezeu, formată din cei care și-au făurit sfințenia sub impulsul veșnicului Însuflețitor, Duhul Sfânt.
Colectele din Liturghierul Roman
Un scriitor francez contemporan spunea că sfinții sunt asemenea „culorilor spectrului în raport cu lumina”[10]. Fiecare exprimă, prin nuanțe și străluciri proprii, lumina sfințeniei divine. Pare că strălucirea Învierii lui Cristos, trecând prin prisma omenirii, se deschide într-o gradație de culori atât de variate, cât și fascinante. „Când, în ciclul anual, Biserica îi comemorează pe martiri și pe alți sfinți, ea «proclamă Misterul Pascal» în aceia și acelea «care au suferit cu Cristos și cu El împreună sunt preamăriți; ea pune în fața credincioșilor exemplele acestora, care îi atrag pe toți prin Cristos la Tatăl, și, pentru meritele lor, ea dobândește binefacerile lui Dumnezeu»”[11].
Prin intermediul formularelor Liturghiilor sfinților din Liturghierul Roman, Biserica își exprimă rugăciunea în cuvinte care ne ajută să contemplăm diferitele culori ale acestui spectru de lumină. În fiecare dintre aceste celebrări există cel puțin rugăciunea colectă proprie sfântului, pe care preotul o recită în riturile introductive, imediat înainte de liturgia Cuvântului. Această rugăciune scurtă ne indică caracterul celebrării[12]: amintește pe scurt ce „culoare” a sfințeniei lui Dumnezeu a strălucit cu mai multă putere în sfântul pe care îl comemorăm în acea zi. Adesea, aceste rugăciuni încep prin evocarea unui aspect al istoriei mântuirii, în special al Misterului lui Cristos. De asemenea, este obișnuit ca ele să încredințeze poporul creștin sfântului sau sfintei, a căror mijlocire este invocată pentru o anumită situație.
În viețile sfinților, pare că strălucirea Învierii lui Cristos, trecând prin prisma omenirii, se deschide într-o gradație de culori atât de variate, cât și fascinante.
Conținutul colectelor este foarte bogat și variat. Astfel, de exemplu, în comemorarea Sfinților Ioan Fisher și Toma Morus (22 iunie) se cere coerența dintre credință și propria existență (ceea ce Sfântul Josemaría va numi unitatea vieții); sau se imploră dobândirea zelului apostolic asemenea Sfântului Francisc Xaveriu (3 decembrie); ori trăirea din misterul lui Cristos, în special prin contemplarea Pătimirii sale, așa cum a făcut Sfânta Ecaterina de Siena (29 aprilie); sau ca inimile noastre să fie aprinse de focul Duhului Sfânt, în ziua Sfântului Filip Neri (26 mai). În alte ocazii sunt cerute daruri și haruri pentru Biserică: rodnicia apostolatului în comemorarea Sfântului Carol Lwanga și a însoțitorilor săi martiri (3 iunie); binecuvântarea de a avea păstori după inima lui Isus, în ziua Sfântului Ambroziu (7 decembrie); sau deschiderea încrezătoare a inimilor către harul lui Cristos, așa cum repeta Sfântul Ioan Paul al II-lea (22 octombrie). Împreună cu sfinții sunt parcurse și cele mai tainice și variate cotloane ale vieții creștine: astfel, în comemorarea Sfântului Juan Diego (9 decembrie) este contemplată iubirea Preasfintei Fecioare față de poporul său, iar în cea a Sfintei Agata (5 februarie) este amintit cât de plăcută îi este lui Dumnezeu virtutea curăției.
Aceste exemple, care ar putea fi înmulțite la nesfârșit, ne arată cum rugăciunile celebrărilor sfinților constituie o sursă foarte bogată pentru timpul nostru zilnic de rugăciune personală sau pentru a ne îndrepta spontan către Domnul, cu o anumită frază, de-a lungul orelor de muncă și de odihnă. Sunt asemenea unor pietre prețioase de o frumusețe unică, unele vechi de multe veacuri, care sunt încrustate în acele bijuterii ale Tradiției creștine care sunt celebrările liturgice. Prin intermediul lor, ne rugăm așa cum s-au rugat atâtea generații de creștini. Comemorările și sărbătorile sfinților de-a lungul anului ne oferă ocazii de a-i cunoaște puțin mai bine pe acești puternici mijlocitori înaintea Sfintei Treimi și, de asemenea, de a ne face noi prieteni în Cer.
Stelele lui Dumnezeu
În sfinți, „contactul cu cuvântul lui Dumnezeu a provocat, ca să spunem așa, o explozie de lumină, prin care strălucirea lui Dumnezeu luminează lumea noastră și ne arată calea. Sfinții sunt stelele lui Dumnezeu, pe care le lăsăm să ne călăuzească spre Cel după care tânjește ființa noastră”[13]. Așa cum steaua de la Răsărit i-a călăuzit pe Magi spre întâlnirea lor personală cu Cristos, sfinții ne indică, asemenea stelelor polare în noapte, care este „nordul” spre care trebuie să ne îndreptăm.
Printre aceste stele care ne arată calea, Biserica i-a propus, de asemenea, în mod public, spre devoțiunea poporului creștin, pe Sfântul Josemaría și pe Fericitul Álvaro. Ardoarea apostolică și slujirea dezinteresată a Bisericii și a tuturor sufletelor, care au sculptat identitatea creștină a Fondatorului Opus Dei și a primului său succesor, caracterizează rugăciunile pe care Biserica le înalță către Dumnezeu cu ocazia respectivelor lor sărbători liturgice. În primul caz, Biserica îl imploră pe Dumnezeu Tatăl nostru ca, prin mijlocirea Sfântului Josemaría, în mijlocul muncii obișnuite, „să ne configurăm după chipul Fiului tău Isus Cristos și să slujim cu iubire arzătoare operei Răscumpărării”[14] și ca celebrarea sacramentelor „să întărească în noi spiritul de fii adoptivi”[15]. În rugăciunea colectă a Fericitului Álvaro se cere ca, imitând exemplul său, „să ne consumăm cu umilință în misiunea mântuitoare a Bisericii”[16], pentru că don Álvaro a fost fidel Bisericii și l-a urmat cu loialitate pe Sfântul Josemaría în răspândirea mesajului chemării universale la sfințenie și la apostolat.
Ne este de folos să apelăm cu asiduitate la mijlocirea Sfântului Josemaría și a Fericitului Álvaro, pentru ca ei să ne dobândească din cer fidelitatea față de propria noastră vocație, în orice împrejurare. „Citindu-le” viețile – ca și cum ar fi un mare roman –, învățăm să fim sfinți în viața obișnuită. De fapt, după cum amintea Sfântul Bernard într-o omilie din ziua Tuturor Sfinților, „sfinții nu au nevoie de cinstirile noastre și devoțiunea noastră nu le adaugă nimic (...); venerarea amintirii lor se răsfrânge în folosul nostru, nu al lor. În ceea ce mă privește, mărturisesc că, atunci când mă gândesc la ei, se aprinde în mine o dorință puternică”[17]. Iată, așadar, semnificația cultului acestor bărbați și femei ai lui Dumnezeu: „să contemplăm exemplul luminos al sfinților, să trezim în noi marea dorință de a fi asemenea lor, fericiți că trăim aproape de Dumnezeu, în lumina lui, în marea familie a prietenilor lui Dumnezeu”[18]. Mai mult, contemplând – de-a lungul anului – sfinții și sfintele din toate locurile și din toate timpurile, experimentăm că „au fost, sunt oameni normali: din carne, ca tine. – Și au învins”[19].
„Sunt mulți creștini minunat de sfinți; sunt multe mame de familie minunat de sfinte, încântător de sfinte; sunt mulți tați de familie extraordinari. Ei vor ocupa în cer locuri minunate” (Sfântul Josemaría)
Celebrările cultului sfinților ne amintesc cu putere de chemarea universală la sfințenie: cu harul lui Dumnezeu, cu toții putem răspunde pe deplin invitației iubitoare de a participa la Viața divină, în împrejurările propriei noastre vieți. Așa ne îndemna papa Francisc: „De multe ori suntem ispitiți să credem că sfințenia este rezervată doar celor care au posibilitatea de a se îndepărta de ocupațiile obișnuite, pentru a se dedica exclusiv rugăciunii. Dar nu este așa. Cineva crede că sfințenia înseamnă să închidă ochii și să aibă o față de sfânt. Nu! Aceasta nu este sfințenia. Sfințenia este ceva mai mare, mai profund, pe care ni-l dă Dumnezeu. Mai mult, suntem chemați să fim sfinți tocmai trăind cu iubire și oferind propria mărturie creștină în ocupațiile fiecărei zile”[20]. Oameni de orice condiție străbat drumul desăvârșirii creștine: „sunt mulți creștini minunat de sfinți; sunt multe mame de familie minunat de sfinte, încântător de sfinte; sunt mulți tați de familie extraordinari. Ei vor ocupa în cer locuri minunate. Și muncitori, și țărani. Acolo unde te gândești mai puțin, există suflete care vibrează”[21].
Ce bucurie să ne gândim că, pe măsură ce vor trece anii, vor fi tot mai mulți sfinți ai vieții cotidiene, pe care îi vom celebra liturgic, pentru ca ei să ne însuflețească să ne îndrăgostim de Cristos în activitățile noastre obișnuite!
[1] Benedict al XVI-lea, Audiență, 25-IV-2012.
[2] Sfântul Josemaría, Însemnări dintr-o întâlnire de familie, 26-VI-1974, în Cateheză în America I, 695 (AGP, bibliotecă, P04).
[3] Mt 5, 48.
[4] Francisc, Audiență, 19-XI-2014.
[5] Sfântul Josemaría, Drum, nr. 301.
[6] In 3,19.
[7] Fap 10, 38.
[8] Drum, nr. 874.
[9] Ap 7,9.
[10] J. Guitton, Oeuvres Complètes 2, Paris: Desclée de Brouwer, 1968, 933.
[11] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1173. Cf. Conciliul Vatican II, Constituția Sacrosanctum Concilium, nr. 104.
[12] Cf. Instrucțiile generale ale Liturghierului Roman, nr. 54.
[13] Benedict al XVI-lea, Omilie, 6-I-2012.
[14] Rugăciunea colectă de la Liturghia Sfântului Josemaría (26 iunie).[15] Rugăciunea după Împărtășanie de la Liturghia Sfântului Josemaría (26 iunie).
[16] Rugăciunea colectă de la Liturghia Fericitului Álvaro (12 mai).
[17] Sfântul Bernard, Sermo 2, în Opera Omnia Cisterc. 5, 364 (a doua lectură din Oficiul lecturilor din Liturgia orelor din 1 noiembrie).
[18] Benedict al XVI-lea, Omilie, 1-XI-2006.
[19] Drum, nr. 133.
[20] Francisc, Audiență, 19-XI-2014.
[21] Sfântul Josemaría, Însemnări dintr-o întâlnire de familie, 18-V-1970, în Crónica 1970, 284 (AGP, bibliotecă, P01).