Timpul unei prezențe (VI): Timpul de peste an, duminica, ziua Domnului și bucuria creștinilor

„Nu vă fie teamă să-I dăruiți timpul vostru lui Cristos!” Acest îndemn al sfântului Ioan Paul al II-lea se referă mai ales la duminică, zi de odihnă în familie și zi de adorație a lui Dumnezeu. Un nou editorial din seria despre anul liturgic.

25.05.2026

Duminica este o zi specială a săptămânii. Ne scoate din rutina zilelor, care uneori ni se pot părea atât de asemănătoare. În timpul duminicii putem desfășura activități foarte diverse. Totuși, există ceva decisiv în această zi: este un dar al Domnului, pentru a sta de vorbă cu El, pentru a celebra împreună cu El învierea Sa, evenimentul care ne-a introdus într-o viață nouă. Sfântul Ioan Paul al II-lea ne-a invitat să redescoperim duminica drept un timp special pentru Dumnezeu: „Nu vă fie teamă să-I dăruiți timpul vostru lui Cristos! Da, să-I deschidem timpul nostru lui Cristos, pentru ca El să-l poată lumina și orienta. El este Cel care cunoaște taina timpului și taina veșniciei și ne oferă «ziua Sa» ca pe un dar mereu nou al iubirii Sale”[1].

În fiecare duminică mergem la Sfânta Liturghie, pentru că este tocmai ziua învierii Domnului.

Pe bună dreptate, această zi poate fi numită „Paștele săptămânii”[2]: celebrarea ei dă sens și lumină celorlalte șase zile. Duminica este „temelia și nucleul întregului an liturgic”[3]; de aceea, Pontifii Romani au insistat asupra importanței celebrării ei cu grijă: „în fiecare duminică mergem la Sfânta Liturghie, pentru că este tocmai ziua învierii Domnului. De aceea duminica este atât de importantă pentru noi”[4].

Sfințită prin Euharistie

Încă de la începuturile creștinismului, duminica a avut o semnificație specială: „Biserica, potrivit unei tradiții apostolice care își are originea chiar în ziua Învierii lui Cristos, celebrează misterul pascal în fiecare a opta zi, în ziua care pe bună dreptate se numește «ziua Domnului» sau duminica”[5]. Este o zi în care Domnul vorbește în mod special poporului Său: „Am fost răpit în duh într-o zi de duminică și am auzit în urma mea un glas puternic”[6], spune vizionarul Apocalipsei. Este ziua în care creștinii se adună „pentru frângerea pâinii”[7], după cum relatează Faptele Apostolilor despre comunitatea din Troa. Celebrând împreună Euharistia, credincioșii se uneau cu Pătimirea mântuitoare a lui Cristos și împlineau porunca de a păstra acest memorial, pe care îl vor transmite generațiilor viitoare de creștini ca pe o comoară: „Ego enim accepi a Domino, quod et tradidi vobis… Eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis și vouă”, le spunea sfântul Paul corintenilor: „ori de câte ori mâncați această pâine și beți acest potir, vestiți moartea Domnului, până când va veni”[8].

Scrisoarea apologetică a sfântului Iustin Martirul către împăratul roman, de la mijlocul secolului al II-lea, ne arată perspectiva amplă pe care duminica a dobândit-o în conștiința Bisericii: „Ne adunăm cu toții în ziua soarelui, pentru că este prima zi în care Dumnezeu, scoțând materia din întuneric, a creat lumea; și tot în aceeași zi, Isus Cristos, Mântuitorul nostru, a înviat din morți”[9]. Aceste două mari lucrări divine alcătuiesc ca un singur retablu în care Cristos înviat ocupă locul central, deoarece El este începutul reînnoirii tuturor lucrurilor. De aceea, Biserica îi cere lui Dumnezeu în Vigilia Pascală ca „întreaga lume să experimenteze și să vadă cum ceea ce era căzut se ridică, ceea ce era vechi se reînnoiește și totul este readus la integritatea sa originară, prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care toate au fost făcute”[10].

Celebrarea duminicii are un ton festiv, pentru că Isus Cristos a învins păcatul și vrea să învingă în noi păcatul, să rupă lanțurile care ne îndepărtează de El și ne închid în egoism și singurătate. Astfel, ne unim cu exclamația plină de bucurie pe care Biserica o propune pentru această zi în Liturgia Orelor: Hæc est dies, quam fecit Dominus: exsultemus et lætemur in ea[11]: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm și să ne veselim în ea!” Trăim bucuria de a ști că, prin Botez, suntem mădulare ale lui Cristos, care ne unește în glorificarea Sa adusă Tatălui, prezentându-I cererile noastre, căința noastră și mulțumirea noastră.

Ce frumos tablou se oferă în fiecare duminică, când în parohii și în diferite locuri de cult se adună familiile creștine!

Această bucurie a întâlnirii cu Domnul care ne mântuiește nu este individualistă: o celebrăm întotdeauna uniți cu întreaga Biserică. În timpul Sfintei Liturghii de duminică întărim unitatea cu ceilalți membri ai comunității noastre creștine, devenind „un singur trup și un singur duh, după cum una este speranța chemării la care ați fost chemați. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai presus de toate, lucrează prin toate și este în toate”[12]. De aceea, „adunarea duminicală este un loc privilegiat al unității”[13], în mod deosebit pentru familii, care „trăiesc una dintre cele mai autentice manifestări ale identității și ale «slujirii» lor de «biserici domestice», atunci când părinții participă împreună cu copiii lor la aceeași masă a Cuvântului și a Pâinii vieții”[14]. Ce frumos tablou avem în fiecare duminică, când în parohii și în diferite locuri de cult se adună familiile creștine — tată, mamă, copii, chiar și bunici — pentru a-L adora împreună pe Domnul și a crește în credință!

Să fim mai bogați în Cuvântul lui Dumnezeu

Caracterul festiv al celebrării duminicale se reflectă în unele elemente liturgice, precum a doua lectură înainte de Evanghelie, omilia, mărturisirea de credință și — cu excepția duminicilor din Advent și Postul Mare — imnul Gloria. Desigur, la această Liturghie este recomandat în mod special cântul, care exprimă bucuria Bisericii pentru realitatea învierii Domnului.

Liturgia Cuvântului de duminică are o mare bogăție, în care proclamarea Evangheliei ocupă locul central. Astfel, în timpul de peste an și de-a lungul a trei cicluri anuale, Biserica ne propune o selecție ordonată de pasaje evanghelice, prin care parcurgem viața Domnului. Înainte de aceasta, ne amintim de istoria fraților noștri mai mari în credință prin prima lectură din Vechiul Testament, care este legată de Evanghelie, „pentru a evidenția unitatea ambelor Testamente”[15]. A doua lectură, de asemenea parcursă pe durata a trei ani, ne conduce prin scrisorile sfântului Paul și ale sfântului Iacob și ne ajută să înțelegem cum trăiau primii creștini potrivit noutății aduse de Isus.

În ansamblu, Biserica ne oferă, ca o Mamă bună, o hrană spirituală abundentă din Cuvântul lui Dumnezeu, care cere de la fiecare un răspuns de rugăciune în timpul Liturghiei și apoi o primire senină în viață. „Cred că toți putem îmbunătăți puțin acest aspect — spune Papa —: să devenim cu toții mai buni ascultători ai Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a fi mai puțin bogați în propriile noastre cuvinte și mai bogați în Cuvintele Sale”[16]. Pentru a ne ajuta să asimilăm această hrană, în fiecare duminică preotul rostește o omilie în care explică, în lumina misterului pascal, sensul lecturilor zilei, în special al Evangheliei: o scenă din viața lui Isus, dialogul Său cu oamenii, învățăturile Sale mântuitoare. Astfel, omilia ne conduce să participăm cu intensitate la Liturgia Euharistică și să înțelegem că ceea ce celebrăm se prelungește dincolo de sfârșitul Liturghiei, pentru a transforma viața noastră de fiecare zi: munca, studiul, familia...

Mai mult decât o poruncă, o necesitate creștină

Sfânta Liturghie este o necesitate pentru creștin. Cum am putea să ne lipsim de ea, dacă, așa cum învață Conciliul Vatican II, „ori de câte ori se reînnoiește pe altar jertfa crucii, în care «Paștele nostru, Cristos, a fost jertfit» (1Cor 5,7), se împlinește lucrarea răscumpărării noastre”[17]? „Quoties sacrificium crucis, quo «Pascha nostrum immolatus est Christus» in altari celebratur, opus nostrae redemptionis exercetur”: eficacitatea sfințitoare a Liturghiei nu se limitează la timpul celebrării ei, ci se extinde asupra tuturor gândurilor, cuvintelor și faptelor noastre, astfel încât ea este „centrul și rădăcina vieții spirituale a creștinului”[18]. Sfântul Josemaría comentează: „Poate că uneori ne-am întrebat cum putem răspunde la atâta iubire a lui Dumnezeu; poate am dorit să vedem clar expus un program de viață creștină. Soluția este simplă și este la îndemâna tuturor credincioșilor: să participăm cu iubire la Sfânta Liturghie, să învățăm în Liturghie să-L tratăm pe Dumnezeu, pentru că în această Jertfă se cuprinde tot ceea ce Domnul dorește de la noi”[19].

„Sine Dominico non possumus: noi nu putem trăi fără cina Domnului”, spuneau vechii martiri din Abitina[20]. Biserica a concretizat această necesitate în porunca de a participa la Sfânta Liturghie în duminici și în celelalte sărbători de poruncă[21]. Astfel, trăim porunca inclusă în Decalog: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă ca s-o sfințești. Șase zile să lucrezi și să-ți faci toate treburile, dar ziua a șaptea este zi de odihnă în cinstea Domnului Dumnezeului tău”[22]. Creștinii duc la împlinire această poruncă celebrând duminica, ziua învierii lui Isus.

Odihna de duminică

Duminica este o zi pentru a trăi mai aproape de Domnul. Ne îndreptăm privirea spre Creatorul nostru, odihnindu-ne de munca obișnuită, așa cum ne învață Biblia: „căci în șase zile Domnul a făcut cerul, pământul, marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit. De aceea Domnul a binecuvântat ziua de odihnă și a sfințit-o”[23]. Chiar dacă a avea o zi de odihnă pe săptămână poate fi justificat și prin motive pur umane, ca un bine pentru persoană, familie și întreaga societate, nu trebuie să uităm că porunca divină merge mai departe: „odihna divină din ziua a șaptea nu se referă la un Dumnezeu inactiv, ci subliniază plinătatea lucrării împlinite și exprimă odihna lui Dumnezeu în fața unei lucrări «bine făcute» (Gen 1,31), ieșită din mâinile Sale și privită cu o bucurie plină de satisfacție”[24].

Aceeași revelație din Vechiul Testament adaugă un alt motiv pentru sfințirea zilei a șaptea: „Adu-ți aminte că ai fost sclav în Egipt și că Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână puternică și cu braț întins. De aceea Domnul Dumnezeul tău îți poruncește să ții ziua de odihnă”[25]. Tocmai de aceea, pentru că învierea glorioasă a lui Cristos este împlinirea desăvârșită a promisiunilor Vechiului Testament și prin ea istoria mântuirii a ajuns la punctul culminant, primii creștini au început să celebreze ziua săptămânii în care Isus Cristos a înviat ca ziua sărbătorii săptămânale sfințite în cinstea Domnului.

Eliberarea minunată a israeliților este o prefigurare a ceea ce face Isus Cristos cu Biserica Sa prin misterul pascal: ne eliberează de păcat, ne ajută să învingem înclinațiile noastre rele. De aceea putem spune că duminica este o zi specială pentru a trăi libertatea copiilor lui Dumnezeu: o libertate care ne conduce la adorarea Tatălui și la trăirea fraternității creștine, începând cu cei mai apropiați de noi.

Prin odihna duminicală, preocupările și sarcinile zilnice își pot găsi justa dimensiune.

„Prin odihna duminicală, preocupările și sarcinile zilnice își pot găsi justa dimensiune: lucrurile materiale pentru care ne neliniștim lasă loc valorilor spiritului; persoanele cu care trăim își recapătă, în întâlnirea și dialogul mai senin, adevăratul chip”[26]. Nu este vorba de a nu face nimic sau doar activități fără utilitate; dimpotrivă: „instituirea Zilei Domnului contribuie la faptul ca toți să beneficieze de timp de odihnă (...) suficient pentru a-și cultiva viața familială, culturală, socială și religioasă”[27]. În mod deosebit, este o zi pentru a dedica familiei timpul și atenția pe care poate nu reușim să le oferim suficient în celelalte zile ale săptămânii.

În cele din urmă, duminica nu este ziua rezervată doar propriei persoane, pentru a ne concentra asupra gusturilor și intereselor proprii. „Din Sfânta Liturghie de duminică izvorăște un val de caritate menit să se extindă asupra întregii vieți a credincioșilor, începând prin a inspira chiar modul de a trăi restul zilei de duminică. Dacă aceasta este zi de bucurie, creștinul trebuie să arate prin atitudinile sale concrete că nu se poate fi fericit «de unul singur». El privește în jurul său pentru a identifica persoanele care au nevoie de solidaritatea sa”[28]. Liturghia de duminică este o forță care ne mișcă să ieșim din noi înșine, deoarece Euharistia este sacramentul carității, al iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele din iubire pentru Dumnezeu. „Duminica — spunea sfântul Josemaría — este bine să o lăudăm pe Treime: slavă Tatălui, slavă Fiului, slavă Spiritului Sfânt. Eu obișnuiesc să adaug: și slavă Sfintei Maria. Și... este un lucru copilăresc, dar nu-mi pasă deloc: și sfântului Iosif”[29].

[1] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoare apostolică Dies Domini, 31-V-1998, nr. 7.

[2] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoare apostolică Novo millennio ineunte, 6-I-2001, nr. 35.

[3] Conciliul Vatican II, Constituția Sacrosanctum Concilium, nr. 106.

[4] Francisc, Audiență, 5 februarie 2014.

[5] Sacrosanctum Concilium, nr. 106.

[6] Ap 1,10.

[7] Fap 20,7.

[8] 1Cor 11,23.27.

[9] Apologia I, 67, 7.

[10] Misalul Roman, Vigilia Pascală, rugăciunea după lectura a 7-a.
[11] Ps 117 (118), 24.

[12] Ef 4,4-6.

[13] Dies Domini, nr. 36.