Cristos a instituit sacramentul Pocăinței, oferindu-ne o nouă posibilitate de a ne converti și, după Botez, de a recăpăta harul îndreptățirii.

Atunci când căința izvorăște din iubirea față de Dumnezeu, iubit mai presus de toate, ea se numește „căință desăvârșită” (contritio).

1. Lupta împotriva păcatului după Botez

1.1. Necesitatea convertirii

Deși Botezul șterge orice păcat, ne face fii ai lui Dumnezeu și îl dispune pe om să primească darul slavei cerești, cu toate acestea, rămânem în această viață expuși ispitei și căderilor; nimeni nu este scutit de lupta împotriva păcatului, iar căderile sunt dese. Isus ne-a învățat să ne rugăm în Tatăl nostru: „Iartă-ne greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” – nu doar uneori, ci în fiecare zi, de multe ori. Apostolul Sfântul Ioan spune și el: „Dacă spunem că nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine, iar adevărul nu este în noi” (1 In 1,8). Iar Sfântul Paul îi îndemna pe primii creștini din Corint: „Vă rugăm pentru Cristos: împăcați-vă cu Dumnezeu” (2 Cor 5,20).

Așadar, chemarea lui Isus la convertire: „S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1,15), nu se adresează doar celor care încă nu-L cunosc, ci și tuturor creștinilor, care trebuie mereu să se convertească și să-și înnoiască credința. „Cea de-a doua convertire este o îndatorire neîntreruptă pentru întreaga Biserică” (Catehism, nr. 1428).

1.2. Pocăința interioară

Convertirea începe în adâncul inimii; dacă se reduce la simple aparențe exterioare, nu este adevărată. Omul nu se poate împotrivi păcatului – ca ofensă adusă lui Dumnezeu – decât printr-un act cu adevărat bun, un act de virtute, prin care regretă împotrivirea față de voința lui Dumnezeu și caută activ să îndrepte dezordinea produsă, cu toate consecințele ei. Aceasta este virtutea pocăinței.

„Pocăinţa interioară este o reorientare radicală a întregii vieţi, o întoarcere, o convertire la Dumnezeu din toată inima, o ruptură cu păcatul, o aversiune faţă de rău, împreună cu repulsia faţă de faptele rele săvârşite. În acelaşi timp, ea comportă dorinţa şi hotărârea de a ne schimba viaţa, cu speranţa îndurării divine şi cu încrederea în ajutorul harului ei” (Catehism, nr. 1431).

Pocăința nu este doar un efort omenesc, rodul unei voințe puternice sau al autocontrolului. „Convertirea este, înainte de toate, o lucrare a harului lui Dumnezeu, care face ca inimile noastre să se întoarcă la El: «Întoarce-ne la tine, Doamne, şi ne vom întoarce» (Lam 5, 21). Dumnezeu ne dă puterea să o luăm de la capăt” (Catehism, nr. 1432).

1.3. Diferite forme de pocăință în viața creștină

Convertirea se naște în inimă, dar nu rămâne închisă în interiorul omului, ci se manifestă aducând roade prin fapte exterioare, implicând întreaga persoană – trup și suflet. În primul rând, prin participarea la Euharistie și prin sacramentul Pocăinței, pe care Cristos l-a instituit pentru a ne face biruitori în lupta împotriva păcatului.

Pe lângă acestea, creștinul are la dispoziție multe alte forme de a-și exprima convertirea. „Sfânta Scriptură și Părinții insistă, mai ales, asupra a trei forme: postul, rugăciunea și pomana (compară cu Tob 12,8; Mt 6,1-18), care exprimă convertirea în raport cu sine, cu Dumnezeu și cu ceilalți” (Catehismul, nr. 1434).

Astfel, postul înseamnă nu doar abținerea de la anumite alimente, ci orice renunțare prin care disciplinăm trupul pentru a ne putea dedica mai mult lui Dumnezeu și binelui aproapelui. Rugăciunea este orientarea facultăților noastre spirituale – inteligența, voința, memoria – spre un dialog intim și filial cu Tatăl ceresc. În ceea ce privește aproapele, pomana nu se reduce la a dărui bani sau alte bunuri materiale celor săraci, ci include și alte forme de generozitate: a oferi din timpul nostru, a îngriji bolnavii, a ierta pe cei care ne-au rănit, a aduce mângâiere celor care suferă, a îndruma pe cel ce greșește și multe alte manifestări de dăruire de sine altora.

Biserica ne stimulează să punem în practică faptele de pocăință mai ales în acele momente, care ne ajută să fim mai solidari cu ceilalți frați în credință. „Timpurile şi zilele de pocăinţă, de-a lungul anului liturgic (timpul Postului Mare, fiecare vineri, în amintirea morţii Domnului), sunt momente puternice ale practicii pocăinţei în Biserică” (Catehism, nr. 1438).

2. Sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii

2.1. Cristos a instituit acest sacrament

„Cristos a instituit sacramentul Pocăinței pentru toți membrii păcătoși ai Bisericii Sale, mai ales pentru cei care, după Botez, au căzut în păcat grav și astfel au pierdut harul baptismal și au rănit comuniunea eclezială. Acestora sacramentul Pocăinței le oferă o nouă posibilitate de convertire și de a recăpăta harul îndreptățirii” (Catehism, nr. 1446).

În timpul vieții Sale publice, Isus nu doar a chemat oamenii la pocăință, ci i-a și iertat și i-a împăcat cu Tatăl ^[1]. „Dăruindu-L pe Duhul Sfânt apostolilor săi, Cristos Cel înviat le-a conferit propria sa putere divină de a ierta păcatele: «Primiţi-L pe Duhul Sfânt. Cui îi veţi ierta păcatele, vor fi iertate, iar cui i le veţi ţine, vor fi ţinute» (In 20, 22-23)” (Catehism, nr. 976).

Această putere este transmisă episcopilor – succesorii Apostolilor – și preoților, colaboratorii lor, prin sacramentul Preoției. „Cristos a vrut ca Biserica sa, în rugăciunea, viaţa şi acţiunea ei, să fie în întregime semnul şi instrumentul iertării şi al reconcilierii pe care El ni le-a dobândit cu preţul sângelui său. El a încredinţat totuşi slujirii apostolice exercitarea puterii de ierta păcatele. Ei i-a fost încredinţată «slujirea împăcării»” (Catehism, nr. 1442).

2.2. Denumirile acestui sacrament

El primește nume diferite, în funcție de aspectul pe care îl evidențiază. „Sacramentul Pocăinței, deoarece consacră o încercare personală şi eclezială de convertire, de căinţă şi de îndestulare din partea creştinului păcătos” (Catehism, nr. 1423); „sacramentul Reconcilerii, pentru că dăruiește păcătosului iubirea lui Dumnezeu ce reconciliază” (Catehism, nr. 1424); „sacramentul Spovezii, (...) pentru că mărturisirea, spovedirea păcatelor în faţa preotului, este un element esenţial al acestui sacrament” (ibidem); „sacramentul Iertării, pentru că, prin dezlegarea sacramentală a preotului, Dumnezeu acordă penitentului «iertarea şi pacea»” (ibidem); „sacramentul Convertirii, pentru că realizează sacramental chemarea lui Isus la convertire” (Catehism, nr. 1423).

2.3. Sacramentul reconcilierii cu Dumnezeu și Biserică 

„Cei ce se apropie de sacramentul Pocăinței dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă și în același timp sunt reconciliați cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat și care, prin dragostea, exemplul și rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor” (Lumen gentium, 11).

„Deoarece păcatul este o ofensă adusă lui Dumnezeu, care rupe prietenia noastră cu El, Pocăința «are ca scop iubirea și abandonarea în Domnul». Păcătosul, mișcat de harul Dumnezeului milostiv, pornește pe calea întoarcerii, revenind la Tatăl care «ne-a iubit cel dintâi», la Cristos, care S-a dăruit pentru noi, și la Duhul Sfânt, care a fost revărsat cu generozitate în noi”^[2]

„«Prin planurile ascunse și tainice ale lui Dumnezeu, oamenii sunt uniți între ei prin legături supranaturale, astfel încât păcatul unuia îi rănește și pe ceilalți, după cum sfințenia unuia îi folosește și celorlalți». De aceea, Pocăința implică întotdeauna și reconcilierea cu frații, pe care păcatul personal i-a afectat”^[3].

2.4. Structura fundamentală a Pocăinței

„Elementele esențiale ale sacramentului Reconcilierii sunt două: actele îndeplinite de om, care se converteşte sub acţiunea Duhului Sfânt, şi dezlegarea dată de preot, care în numele lui Cristos acordă iertarea şi stabileşte modalităţile de reparare” (Compendiu, nr. 302).

3. Actele penitentului

Sunt „faptele omului care se converteşte sub acţiunea Duhului Sfânt: căinţa, mărturisirea şi îndestularea” (Catehism, nr. 1448).

3.1. Căinţa

„Între actele penitentului, căinţa ocupă primul loc. Ea este «o durere a sufletului şi o detestare a păcatului săvârşit, unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor»” (Catehism, nr. 1451)^[4].

„Când izvorăşte din dragostea faţă de Dumnezeu iubit mai presus de toate, căinţa este numită «desăvârşită» (căinţă din iubire). O astfel de căinţă dobândeşte iertarea păcatelor lesne-iertătoare; dacă ea cuprinde şi hotărârea fermă de a recurge, îndată ce este posibil, la spovada sacramentală, dobândeşte şi iertarea păcatelor de moarte” (Catehism, nr. 1452).

„Căinţa numită «nedesăvârşită» (attritio) este tot un dar al lui Dumnezeu, un impuls al Duhului Sfânt. Se naşte din considerarea urâţeniei păcatului sau din teama de osânda veşnică şi de celelalte pedepse care îl ameninţă pe cel păcătos (căinţa din frică). O astfel de zguduire a conştiinţei poate să determine o evoluţie interioară ce se va desăvârşi, sub acţiunea harului, prin dezlegarea sacramentală. Cu toate acestea, căinţa nedesăvârşită nu obţine prin ea însăşi iertarea păcatelor grave, dar dispune la primirea ei în sacramentul Pocăinţei” (Catehism, nr. 1453).

„Este bine să se pregătească primirea acestui sacrament printr-un examen de conştiinţă făcut în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Textele cele mai potrivite în acest sens se găsesc în Decalog şi în cateheza morală a Evangheliilor şi a scrierilor apostolice: Predica de pe munte şi învăţăturile apostolilor” (Catehism, nr. 1454).

3.2. Mărturisirea păcatelor

„Mărturisirea păcatelor în faţa preotului constituie o parte esenţială a sacramentului Pocăinţei: «Toţi credincioşii sunt obligaţi să mărturisească, după cum ştiu mai bine, toate păcatele de moarte de care sunt conştienţi după o examinare serioasă, chiar dacă aceste păcate sunt foarte ascunse şi săvârşite numai împotriva celor două ultime porunci ale Decalogului (cf. Ex 20,17; Mt 5,28), căci uneori aceste păcate rănesc mai grav sufletul şi sunt mai periculoase decât cele care au fost săvârşite în văzul tuturor»” (Catehism, nr. 1456)^[5].

„Spovada individuală şi integrală şi dezlegarea rămân singurul mod obişnuit prin care credincioşii se reconciliază cu Dumnezeu şi cu Biserica, afară numai dacă o imposibilitate fizică sau morală îi dispensează de această mărturisire”^[6].

Mărturisirea păcatelor se naște din adevărata cunoaştere de sine în faţa lui Dumnezeu, ca rod al examenului de conştiinţă şi al căinţei pentru propriile păcate. Ea este mult mai mult decât o descărcare psihologică: „Spovada sacramentală nu este un simplu dialog omenesc, ci un colocviu divin”^[7].

Atunci când îşi mărturiseşte păcatele, creştinul se supune judecăţii lui Isus Cristos, care acționează prin preoți, care dispun celui pocăit acte de pocăință și îi acordă dezlegarea de păcate. Penitentul luptă împotriva păcatului cu armele umilinţei şi ale ascultării.

3.3. Îndestularea

„Dezlegarea ridică păcatul, însă nu repară toate dezordinile pe care păcatul le-a provocat. Ridicat din păcat, păcătosul trebuie să-şi redobândească deplina sănătate spirituală. Aşadar, pentru a-şi îndrepta greşelile, el are ceva mai mult de făcut: trebuie să «îndestuleze» cum se cuvine, «să ispăşească» păcatele proprii. Această îndestulare se mai numeşte şi «pocăinţă»” (Catehism, nr. 1459).

Confesorul, înainte de a da dezlegarea, impune pocăința, pe care penitentul trebuie să o accepte şi să o împlinească ulterior. Această pocăință sau penitenţă îi serveşte ca satisfacţie pentru păcate şi valoarea ei provine mai ales din sacrament: penitentul a ascultat de Cristos împlinind ceea ce El a stabilit despre acest sacrament, iar Cristos oferă Tatălui această îndestulare a unui membru al său.

^{Textul original în limba spaniolă a fost publicat pentru prima dată la 21 noiembrie 2012}

Bibliografie de bază

• Catehismul Bisericii Catolice, nn. 1422–1484.
  

Lecturi recomandate

• Ordo Paenitentiae, Praenotanda, nn. 1–30.
  
• Sf. Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică Reconciliatio et Paenitentia, 2-XII-1984, 28–34.
  
• Sf. Paul al VI-lea, Const. ap. Indulgentiarum doctrina, 1-I-1967.

Note

^[1] „Văzând credinţa lor, a zis: «Omule, păcatele îţi sunt iertate!» (Lc 5,20); „Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii; nu am venit să-i chem la convertire pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Lc 5,31-32); Apoi a spus către ea: «Păcatele ți-au fost iertate» (Lc 7,48).

^[2] Ordo Paenitentiae, Praenotanda, nr. 5 (ultima propoziție este preluată din constituția Paenitemini, 17-II-1966, a papei Sf. Paul al VI-lea).

^[3] Ibidem. Citatul din text provine din Sf. Paul al VI-lea, Indulgentiarum doctrina, 1-I-1967, 4.

^[4] Citatul preluat de Catehism provine din Conciliul Tridentin  (DS 1676).

^[5] Citatul preluat de Catehism provine din Conciliul Tridentin  (DS 1680).

^[6] Ordo Paenitentiae, Praenotanda, nr. 31.

^[7] Sf. Josemaría, E Cristos care trece, nr. 78.