Puţin câte puţin, m-am obişnuit să fiu un fel de Ąnegustoare de timpµ şi să iau minute din zi. Orice fărâmitură contează. Astfel că acum, când, de exemplu, aş putea să dau alte câteva tuşe de pensulă unui portret pe care mi l-au cerut nişte prieteni (una dintre primele mele comenzi ca pictor), las deoparte pensulele şi vă povestesc câte ceva despre viaţa mea.
Nu am o poveste extraordinară şi, la cei 31 de ani ai mei, ar fi prematur să scriu un fel de autobiografie; dar, fiindcă mi s-a cerut cu insistenţă, voi începe prin a vă spune că tatăl meu este membru supranumerar al Opus Dei şi, împreună cu mama mea, alcătuieşte un cuplu de tineri bunici care mă sprijină.
Am studiat la Peńaubińa, un liceu din Fomento din Oviedo, iar mai târziu am studiat Dreptul la Universitatea din Oviedo. Încă de mică am participat la activităţile unui grup al Lucrării, Montealegre, deşi cu intermitenţe, după cum permitea sau nu organizaţia.
Am prieteni buni supernumerari şi numerari, dar trebuie să subliniez rolul unei prietene apropiate supernumerare, decisiv în hotărârea mea de a intra în Opus Dei. Îmi era clar că asta vreau să fac, dar povestea şi viaţa ei s-au dovedit foarte stimulatoare pentru a-mi da încredere în posibilitatea de a îmbina acordul meu cu Dumnezeu cu o viaţă obişnuită şi foarte încărcată (şi aceasta când încă nu eram mamă...).
Un tată fantastic şi un cvartet de coarde
Un alt pilon fundamental al vieţii mele este Alfonso, soţul meu. Acum, că nu mă aude, voi vorbi de bine despre el. Reuneşte atâtea calităţi încât uneori cred că nu îl merit. Este remarcabilă capacitatea lui intelectuală, care depăşeşte posibilităţile arhitectonice ale micii noastre locuinţe... Preţuiesc de asemenea sensibilitatea lui şi, mai ales, simţul său al umorului, care este ceva fundamental în această viaţă (de aici pasiunea noastră comună pentru Les Luthiers). Pentru a rezuma, cred că Alfonso este un tată fantastic, un geniu; dar nu un geniu aiurit al matematicii, din aceia care scriu formule închişi în casă. Lui i se potrivesc mai bine frazele scurte dintr-o agendă Molerskine sau de pe o foaie îndoită. Este pur şi simplu un geniu care, în faţeta mai comună a personalităţii sale, se dedică avocaturii.
Avem patru fiice: Gabriela (7 ani), Candela (4 ani), Lola (2 ani) şi Estrella (6 luni). Au o capacitate specială de a se auzi în timp de vorbesc toate patru deodată (mai puţin cea de 6 luni, bineînţeles, care se alătură simfoniei făcând diverse zgomote). Ne-au făcut deja demonstraţii ale darului atât de propriu copiilor care constă în a le da părinţilor lecţii discrete despre lucruri importante, cum ar fi, de exemplu, momentul în care cumnatei mele, Mamen, i s-a furat servieta. Ne povestea într-o zi cum s-a întâmplat, cu multă furie şi dezamăgire, când, deodată, Gabriela (care avea atunci 6 ani abia împliniţi) a încercat să ajute cumva la rezolvarea situaţiei şi a apărut cu puţinii săi bani economisiţi în mână, contribuind astfel, cu tot ce avea, la repararea pagubei şi la încurajarea mătuşii ei. ĄIa, Mamen, ca să cumperi altă servietăµ.
Îmbinare a pieselor de puzzle din viaţa cotidiană
Lucrez la un liceu din Fomento, care se numeşte Peńamayor, ca personal auxiliar, nedidactic. Discut cu părinţii, fac secretariat pentru direcţiune... Sarcinilor mele li s-ar putea aplica eticheta Ądiverseµ. Este un muncă plăcută pe care reuşesc să I-o ofer lui Dumnezeu în fiecare zi, cu părţile ei bune şi rele. Punându-le pe toate laolaltă, provocarea din munca mea nu este mică: să menţin tot timpul viu un zâmbet. Încerc să menţin prezenţa lui Isus în munca mea şi acest lucru mă ajută să îmi îndeplinesc sarcinile în cel mai bun mod posibil, aşa cum îmi imaginez că ar face El dacă ar fi în locul meu.
Pentru ceea ce se cheamă împăcare a muncii cu familia, fac un fel de puzzle, ca toată lumea. Trebuie să te organizezi şi să înveţi să delegi, pentru că sunt lucruri care, deşi nu vor fi făcute aşa cum le-ai fi făcut tu, pot fi delegate, şi lucruri (de exemplu, educaţia copiilor) care nu sunt delegabile în totalitate. Trebuie să formezi o echipă bună. Îmi place să aplic această idee familiei mele: ideea de "echipă" care se înţelege bine şi este foarte inimoasă.
Şi, într-un fel, face parte din această echipă persoana care mă ajută în casă, care este mai mult decât un ajutor: este ceva ca un înger păzitor.
O zi normală? Ne trezim, încercăm să ne înviorăm creierul şi începe totul. Încercăm (şi uneori reuşim!) să luăm micul dejun în familie; astfel compensăm într-o oarecare măsură faptul că în timpul săptămânii nu putem să fim împreună la ora mesei. Apoi mă îmbrac, merg la liceu şi muncă, muncă, muncă. După-amiază, iau fetiţele, cumpărături zilnice, mergem acasă, băi, cina şi culcarea fetelor. Apoi, Alfonso şi eu încercăm (şi reuşim) să vorbim un pic. Până când ne ia somnul.
În toată această construcţie complexă, este fundamental (sau, cel puţin, încerc să fie aşa) pactul meu cu Dumnezeu: Misa, rugăciuni, rozariu. Ideal ar fi să ai un orar mai mult sau mai puţin fix, dar acum fluctuează mult. Trebuie să fie lucruri care ţin de viaţa obişnuită.
O mare parte a timpului nostru îl petrecem (petrecere binecuvântată!) cu prietenii: familii şi cupluri cu care conversaţiile nu se termină niciodată; şi aceasta (cred) este garanţia adevăratei prietenii.
Hobby-uri şi "Operaţiunea Triumf"
Iar apoi sunt cele denumite de obicei "hobby-uri" şi care, în cazul meu, sunt ceva mai mult decât atât. Mă refer la muzică (am fost câţiva ani în Corul Studenţesc din Oviedo şi acolo ne-am cunoscut, Alfonso şi eu), muzica clasică şi cea care, cel puţin acum, nu este clasică încă (le recomand tuturor ultimul concert al lui Jorge Drexler) şi, mai ales, mă refer la pictură.
Nu sunt prea visătoare, pentru că aceste "visuri" îmi sună puţin ca "Operaţiunea Triumf" şi "succesul" pe termen scurt. Nu urmăresc acest succes; încerc, mai bine, ca viaţa mea să dea roade. Şi în această străduinţă sunt prinsă zi după zi, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru fiecare fărâmă de timp câştigată.