La împlinirea a opt sute de ani de la moartea sfântului Francisc, opțiunea lui radicală pentru sărăcie continuă să interpeleze Biserica. La prima vedere, ar putea părea greu de pus în legătură cu spiritualitatea sfântului Josemaría, gândită îndeosebi pentru creștini chemați să se sfințească în muncă și în realitățile obișnuite ale lumii. Și totuși, dacă mergem la rădăcină, apare o uimitoare consonanță: pentru amândoi, adevărata sărăcie creștină nu începe de la lucruri, de la bunuri, ci de la inimă.

Sfântul Francisc preferă o formulă mai radicală decât însuși cuvântul «sărăcie»: a trăi sine proprio, fără nimic propriu. Astfel definește el viața fraților în Reguli^[1]. Nu este vorba doar de a nu poseda bani sau bunuri. Sine proprio atinge o profunzime spirituală mult mai mare: înseamnă a nu-ți însuși nici măcar binele pe care Dumnezeu îl lucrează prin noi. «Să-I dăm înapoi Domnului Dumnezeu preaînalt și suprem toate bunurile», scrie Francisc, pentru că «al Lui este tot binele și numai El este bun»^[2].

Surprinde să regăsim aproape aceeași intuiție în cuvintele sfântului Paul reluate de sfântul Josemaría: «Ce ai ce nu ai primit?». Talente, inteligență, sănătate, reușite, posibilități omenești: totul este dar. Problema, așadar, nu este pur și simplu a avea sau a nu avea, ci a transforma ceea ce am primit în ceva «al nostru», uitând de Dătător. De aceea Josemaría îndeamnă la desprindere nu doar de bunurile materiale, ci și «de darurile inteligenței, sănătății, onoarei, de ambițiile nobile, de triumfuri, de succese»^[3].

Aici Francisc și Josemaría par să se întâlnească în jurul aceleiași libertăți. Francisc o exprimă prin sine proprio; Josemaría, prin desprindere. Două cuvinte diferite care arată o inimă liberă, care nu se agață de nimic, pentru că știe că a primit totul.

Desigur, formele concrete sunt diferite. Francisc și frații săi aleg să-L urmeze pe Cristos sărac printr-o renunțare la posesiunea bunurilor. Josemaría, în schimb, vorbește despre desprinderea în folosirea bunurilor unor creștini cufundați în realitățile temporale, care muncesc, susțin o familie, administrează bunuri și își asumă responsabilități sociale. De aceea poate afirma că «tot ceea ce este important nu se concretizează în materialitatea de a poseda ceva sau de a-ți lipsi altceva»^[4]: bunurile sunt mijloace, care trebuie folosite drept, fără a le îngădui să devină stăpâne ale inimii.

Dar tocmai această diferență face și mai semnificativă convergența. Sărăcia evanghelică nu coincide, înainte de toate, cu cantitatea de lucruri pe care le posedăm. Ea se măsoară după libertatea cu care le primim, le folosim și suntem în stare să le dăruim.

Și mai este un pas. Pentru sfântul Francisc, sine proprio se extinde chiar și la relații: pot să vreau să «mi-l însușesc» pe fratele meu, pretinzând să răspundă așteptărilor mele, judecându-l sau impunându-i voința mea. Adevărata sărăcie devine atunci a te face mic, a sluji, a renunța la stăpânire. Și pentru sfântul Josemaría desprinderea duce în chip necesar la generozitate: a fi «cumpătat cu tine și foarte generos cu ceilalți»^[5].

În definitiv, pentru amândoi, sărăcia creștină nu se naște din disprețul față de lucruri, ci din descoperirea unei bogății mai mari și din imitarea lui Cristos. Francisc o exprimă în cuvinte poate de neîntrecut: «Nimic, așadar, din voi să nu rețineți pentru voi, pentru ca să vă primească în întregime Acela care în întregime vi Se dăruiește»^[6].

Acesta este paradoxul evanghelic care unește două experiențe spirituale atât de diferite: sărăcia evanghelică se alege nu din dispreț, ci pentru că s-a aflat Totul. Iar când Dumnezeu devine adevărata comoară, lucrurile își ocupă în sfârșit locul care li se cuvine: nu mai sunt ceva de reținut, ci daruri de primit, de păzit, de împărtășit și, în cele din urmă, de dat înapoi.

***

Fratele Francesco Ielpo, OFM, este Custode al Țării Sfinte și Gardian al Muntelui Sion de la 24 iunie 2025. 

1. Sfântul Francisc, Regula Bollata, 1,1: Regula și viața Fraților Minori este aceasta, și anume: să păzească sfânta Evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos, trăind în ascultare, fără nimic propriu și în castitate.

2. Sfântul Francisc, Regula non Bollata, 17,5-7.17-18.

3. Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 114.

4. Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 118.

5. Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 123.

6. Sfântul Francisc, Scrisoare către întregul Ordin, 29.