Meditarea celor șapte dureri ale Fecioarei Maria
- Prima durere: profeția lui Simeon
- A doua durere: fuga în Egipt
- A treia durere: Isus pierdut în Templu
- A patra durere: Maria îl întâlnește pe Fiul ei pe drumul spre Calvar
- A cincea durere: Isus moare pe Cruce
- A șasea durere: Isus este coborât de pe Cruce și încredințat Mamei Sale
- A șaptea durere: trupul lui Isus este pus în mormânt
Prima durere: profeția lui Simeon
Când s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: «Orice prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul», și să aducă jertfă, după cum este spus în Legea Domnului: «o pereche de turturele sau doi pui de porumbel».
Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon; acesta era un om drept şi evlavios care aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus ca să facă după obiceiurile Legii cu privire la el, l-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: „Acum eliberează-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta, pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi gloria poporului tău, Israel!”. Tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el. Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicţie – ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar o sabie va străpunge sufletul tău!”. (Lc 2, 22-35)
Preasfânta Fecioară ascultă cu atenție ceea ce vrea Dumnezeu, cântărește ceea ce nu înțelege, întreabă ceea ce nu știe. Apoi, se dăruiește în întregime împlinirii voinței divine: iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Vedeți minunea? Sfânta Maria, învățătoarea întregii noastre purtări, ne învață acum că ascultarea față de Dumnezeu nu este servilism, nu înrobește conștiința: ne mișcă lăuntric să descoperim libertatea fiilor lui Dumnezeu.
E Cristos care trece, nr. 173
Învăţătoare a carităţii. Amintiţi-vă acea scenă a prezentării lui Isus în templu. Bătrânul Simeon îi zise Mariei, mamei lui: „Iată, acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora în Israel, şi ca un semn al împotrivirii, iar ţie însăţi o spadă îţi va străbate sufletul, ca să dezvăluie cugetările multor inimi”. Imensa caritate a Mariei faţă de oameni face să se îndeplinească, şi în ea, afirmaţia lui Cristos: „Nimeni nu are o mai mare dragoste decât aceasta, ca cineva să îşi dea viaţa pentru prietenii săi”.
Pe bună dreptate pontifii romani au numit-o pe Maria corăscumpărătoare: „Astfel, împreună cu Fiul său suferind şi muribund, a suferit şi aproape a murit; şi astfel, pentru mântuirea oamenilor, a renunţat la drepturile materne asupra Fiului său, şi l-a jertfit, în măsura în care depindea de ea, pentru a împăca justiţia lui Dumnezeu, astfel încât se poate spune pe drept că ea a răscumpărat neamul omenesc împreună cu Cristos”. Aşa înţelegem mai bine acel moment din patimile Domnului nostru, asupra căruia niciodată nu ne vom sătura să medităm: „Stabat autem iuxta crucem Iesu mater eius”, era lângă crucea lui Isus mama lui.
Prietenii lui Dumnezeu, nr. 287
A doua durere: fuga în Egipt
După ce au plecat ei, iată că îngerul Domnului i-a apărut în vis lui Iosif, zicând: „Sculându-te, ia copilul şi pe mama lui, fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune, pentru că Irod are de gând să caute copilul ca să-l ucidă!”. Sculându-se, a luat copilul şi pe mama lui în timpul nopţii şi a plecat în Egipt. A rămas acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ceea ce a fost spus de Domnul prin profetul care zice: „Din Egipt l-am chemat pe fiul meu”. (Mt 2, 13-15)
Maria a cooperat cu caritatea ei ca să se nască în Biserică credincioşii, membre ale acelui cap al cărei mamă este efectiv, după trup. Ca mamă, ne învaţă; şi, de asemenea, ca mamă, lecţiile ei nu sunt zgomotoase. Trebuie să ai în suflet o bază de fineţe, o nuanţă de delicateţe, pentru a înţelege ceea ce ne arată, mai mult decât cu promisiuni, cu lucrări.
Învăţătoare a credinţei. Ferice de aceea care a crezut!, aşa o salută Elisabeta, vara ei, când Maica Domnului urcă la munte pentru a o vizita. A fost minunat acel act de credinţă al sfintei Maria: iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. În naşterea Fiului său contemplă măreţia lui Dumnezeu pe pământ: e un cor de îngeri, şi atât păstorii, cât şi puternicii pământului vin să-l adore pe prunc. Dar după aceea sfânta familie trebuie să fugă în Egipt, pentru a scăpa de intenţiile criminale ale lui Irod. Apoi, linişte: treizeci de ani lungi de viaţă simplă, obişnuită, ca aceea dintr-un cămin oarecare dintr-un sat din Galileea.
Sfânta Evanghelie, pe scurt, ne uşurează drumul pentru a înţelege exemplul mamei noastre: Maria însă păstra toate aceste lucruri, cumpănindu-le în inima ei. Să încercăm să o imităm, vorbind cu Domnul, într-un dialog plin de dragoste, despre tot ce ni se întâmplă, până la întâmplările cele mai mărunte. Să nu uităm că trebuie să le cumpănim, să le preţuim, să le vedem cu ochii credinţei, pentru a descoperi voinţa lui Dumnezeu.
În cazul în care credinţa noastră este slabă, să mergem la Maria. Povesteşte sfântul Ioan că după miracolul de la nunta din Cana, pe care Cristos l-a făcut la rugăminţile mamei sale, discipolii săi crezură în el. Mama noastră intervine mereu la Fiul ei ca să aibă grijă de noi şi să ne arate, astfel, că putem mărturisi: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.
Prietenii lui Dumnezeu, nr. 284; Prietenii lui Dumnezeu, nr. 285
A treia durere: Isus pierdut în Templu
Părinţii lui mergeau în fiecare an la Ierusalim de Sărbătoarea Paştelui. Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii. Împlinindu-se acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas în Ierusalim, dar părinţii lui nu ştiau. Socotind însă că este cu grupul de pelerini, au mers cale de o zi şi-l căutau printre rude şi cunoscuţi. Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim căutându-l. După trei zile, l-au găsit în templu, stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi cei care îl ascultau se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile lui. Văzându-l, ei au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi!”. El însă le-a spus: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?”. Însă ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese. (Lc 2, 41-50)
Textul din evanghelia sfintei Liturghie de azi ne-a amintit acea scenă emoţionantă cu Isus, care rămâne în Ierusalim predicând în templu. Crezând că se află în convoi, merseră cale de o zi, apoi îl căutară printre rude şi cunoscuţi. Neaflandu-l, se întoarseră la Ierusalim, în căutarea lui. Mama lui Dumnezeu, care şi-a căutat cu ardoare Fiul, pierdut fără ca ea să fie de vină, care a trăit cea mai mare bucurie când l-a găsit, ne va ajuta să îl readucem pe cel plecat, să corectăm ceea ce trebuie atunci când, din cauza lenei sau a păcatelor noastre, nu reuşim să îl vedem pe Cristos. Vom avea astfel bucuria de a-l îmbrăţişa din nou, pentru a-i spune că nu-l vom mai pierde niciodată.
Prietenii lui Dumnezeu, nr. 278
Unde e Isus? – Maica noastră: Copilul!... unde e?
Maria plânge. Degeaba am fugit, şi eu şi tu, de la un grup la altul, din caravană în caravană: nimeni nu l-a văzut. – Iosif, după străduinţe zadarnice de a-şi stăpâni lacrimile, plânge la rândul lui... Și tu... Și eu.
Eu, micul servitor puţin necioplit, plâng toate lacrimile din inima mea şi mă rog cu cerul şi pământul... pentru toate dățile când l-am pierdut din vina mea şi n-am plâns!
Isuse, să nu te mai pierd niciodată!... Acum, tu şi cu mine, uniţi în nefericire şi nenorocire cum am fost în păcat, simţim urcând din adâncul fiinţei noastre gemete de căinţă adâncă şi fraze arzătoare pe care pana nu poate, şi nu trebuie să le aştearnă.
Şi, când ne vom consola cu bucuria regăsirii lui Isus – după trei zile de absenţă! – vorbind cu învăţătorii lui Israel (Lc 2, 46), vom păstra bine întipărită în suflete obligaţia pe care o avem de a-i lăsa pe ai noştri pentru a-l sluji pe Tatăl Ceresc.
Sfântul Rozariu, Al cincilea mister de bucurie
A patra durere: Maria îl întâlnește pe Fiul ei pe drumul spre Calvar
Isus abia s-a ridicat după prima sa cădere, când o întâlnește pe Sfânta sa Mamă, pe marginea drumului pe care trecea.
Maria îl privește pe Isus cu o imensă iubire și la fel o privește Isus pe Mama sa; ochii lor se întâlnesc și fiecare dintre cele două inimi își revarsă în cealaltă propria durere. Inima Mariei este scufundată în amărăciune, în amărăciunea lui Isus.
Voi toți care treceți pe drum, priviți și vedeți dacă este o durere mai mare ca durerea mea. (Lam 1, 12.)
Dar nimeni nu bagă de seamă, nimeni nu observă, doar Isus.
S-a împlinit profeția lui Simeon: o sabie iți va străpunge inima. (Lc 2, 35.)
În negura singurătății Patimilor, Fecioara Maria oferă Fiului său o mângâiere plină de afecțiune, de uniune, de fidelitate; un da pentru voința divină.
Dând mâna Mariei, și tu și eu vrem să-l alinăm pe Isus, acceptând mereu și în toate voia Tatălui său, a Tatălui nostru.
Doar așa vom gusta dulceața Crucii lui Cristos și o vom îmbrățișa cu forța iubirii, purtând-o ca un semn de biruință pe toate căile pământului.
Calea Crucii, Stațiunea a IV-a
A cincea durere: Isus moare pe Cruce
Lângă crucea lui Isus stăteau mama lui Isus și sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, și Maria Magdalena. Aşadar, văzând Isus că stăteau acolo mama lui și discipolul pe care îl iubea, i-a spus mamei: «Femeie, iată-l pe fiul tău!». Apoi, i-a spus discipolului: «Iat-o pe mama ta!». Și, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el. După aceasta, văzând Isus că toate s-au împlinit, ca să se împlinească Scriptura, a zis: «Mi-e sete». Era acolo un vas plin cu oţet. Atunci, ei au pus în isop un burete îmbibat cu oţet și i l-au apropiat de gură. După ce a luat oţetul, Isus a spus: «S-a împlinit». Și, plecându-și capul, și-a dat duhul. (In 19, 25-30)
În scandalul Sacrificiului Crucii, sfânta Maria era prezentă, ascultând tristă cum trecătorii îl huleau, clătinându-şi capetele şi zicând: Tu, cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-te pe tine însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce. Maica Domnului asculta cuvintele Fiului său, unindu-se durerii sale: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? Ce putea să facă ea? Să se contopească în dragostea răscumpărătoare a Fiului său, să-i ofere Tatălui durerea imensă – ca o spadă ascuţită – care îi străpungea inima sa curată.
Din nou Isus se simte încurajat, de această prezenţă discretă şi plină de dragoste a mamei sale. Nu plânge Maria, nu aleargă de colo-colo. Stabat: stă în picioare, lângă Fiu. Acela este momentul când Isus o priveşte, îndreptându-şi apoi privirea spre Ioan. Şi exclamă: Femeie, iată fiul tău. Apoi îi zise discipolului: Iată mama ta. Prin Ioan, Cristos îi încredinţează mamei sale pe toţi oamenii şi mai ales pe discipolii lui: cei care au crezut în el.
Felix culpa, cântă Biserica, păcat fericit, pentru că a ajuns să aibă un atât de mare răscumpărător. Păcat fericit, putem să adăugăm, de asemenea, care ne-a făcut să o primim drept mamă pe sfânta Maria. Acum suntem siguri, acum nimic nu mai trebuie să ne îngrijoreze: pentru că Maica Domnului, încoronată regină a cerurilor şi a pământului, este atotputernica rugătoare în faţa lui Dumnezeu. Isus nu îi poate refuza nimic Mariei, nici nouă, fii ai aceleiaşi mame.
Prietenii lui Dumnezeu, nr. 288
A șasea durere: Isus este coborât de pe Cruce și încredințat Mamei Sale
Când s-a făcut seară, întrucât era ziua Pregătirii, care este ajunul sâmbetei, a venit Iosif din Arimateea, membru respectat în Sinedriu, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, a îndrăznit să intre la Pilat şi să ceară trupul lui Isus. Pilat s-a mirat că murise deja şi, chemându-l pe centurion, l-a întrebat dacă a murit de mult. Aflând de la centurion, i-a dăruit lui Iosif trupul. Iosif, cumpărând un giulgiu, a luat jos trupul, l-a înfăşurat în giulgiu şi l-a pus într-un mormânt care fusese săpat în stâncă. Apoi a rostogolit piatra la intrarea în mormânt. (Mc 15, 42-46)
Aflaţi acum în faţa acelui moment de pe Calvar, când Isus a murit deja şi nu s-a arătat încă gloria triumfului Său, este un bun prilej să ne examinăm dorinţele de viaţă creştină, de sfinţenie; să reacţionăm printr-un act de credinţă în faţa slăbiciunilor noastre şi, încrezători în puterea lui Dumnezeu, să ne propunem să punem iubire în lucrurile zilei noastre. Experienţa păcatului trebuie să ne conducă spre durere, spre o hotărâre mai matură şi mai profundă de a fi fideli, de a ne identifica cu adevărat cu Cristos, de a persevera, indiferent de preţ, în acea misiune preoţească pe care El a încredinţat-o tuturor discipolilor Săi fără excepţie, care ne împinge să fim sarea şi lumina lumii.
E Cristos care trece, nr. 96
Este momentul să te îndrepţi spre Maica ta binecuvântată din cer, ca să te primească în braţele sale şi să obţii de la Fiul său o privire plină de milă. Şi încearcă imediat să iei hotărâri concrete: spune dintr-o dată, chiar dacă doare, acest detaliu care stânjeneşte şi pe care Dumnezeu şi tu îl ştiţi bine. Mândria, senzualitatea, lipsa simţului supranatural se vor alia pentru a-ţi şopti: asta? Dar este vorba despre o împrejurare măruntă, insignifiantă! Tu răspunde, fără a mai dialoga cu ispita: mă voi dărui şi în aceasta exigenţă divină! Şi nu va fi fără temei: dragostea se arată în mod special în mărunţişuri. De obicei, sacrificiile pe care ni le cere Domnul, cele mai dificile, sunt minuscule, dar la fel de continue şi de valoroase ca bătaia inimii.
Prietenii lui Dumnezeu, nr. 134
A șaptea durere: trupul lui Isus este pus în mormânt
După acestea, Iosif din Arimateea, care era discipol al lui Isus, dar în ascuns, de frica iudeilor, i-a cerut lui Pilat să ia trupul lui Isus. Pilat a încuviinţat. A venit, aşadar, şi a luat trupul lui Isus. A venit şi Nicodim, cel care fusese mai înainte la el noaptea, şi a adus un amestec de smirnă şi aloe, cam de o sută de litre. Au luat trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în giulgiuri, cu miresme, după cum este obiceiul de înmormântare la evrei. În locul unde fusese răstignit era o grădină, iar în grădină era un mormânt nou, în care nu fusese pus nimeni niciodată. Aşadar, pentru că era Ziua Pregătirii iudeilor, iar mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo. (In 19, 38-42)
Să-i cerem acum Domnului, pentru a încheia acest timp de conversaţie cu el, să ne acorde harul de a repeta împreună cu sfântul Paul că în toate acestea ieşim mai mult decât biruitori, datorită aceluia care ne-a iubit. Da, eu sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici domniile, nici timpul de faţă, nici viitorul, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este întru Cristos Isus.
Această iubire o cântă, de asemenea, scriptura, cu cuvinte înflăcărate: Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar putea să o înece. Această iubire a umplut mereu inima sfintei Maria, până la a o îmbogăţi cu profunzimi de mamă pentru întreaga omenire. În sfânta Fecioară, dragostea pentru Dumnezeu se confundă de asemenea cu grija pentru toţi fiii. Probabil că a suferit mult inima sa dulce, atentă şi la cele mai mici detalii – nu mai au vin –, privind acele cruzimi colective, la acele lovituri din partea călăilor care au fost patimile şi moartea lui Cristos. Dar Maria nu vorbeşte. La fel ca şi Fiul său, iubeşte, tace şi iartă. Aceasta este puterea dragostei.