Relatarea tatălui
Suntem prieteni cu familia Ballester de când tatăl lui Pedro, care se numește tot Pedro, și cu mine ne-am cunoscut la universitate. Le-am fost foarte aproape pe tot parcursul bolii lui Pedrito. De la moartea lui, i-am încredințat mijlocirii lui, în mod special, pe cei patru copii ai noștri, și am constatat iar și iar cu câtă afecțiune și fidelitate își împlinește această „însărcinare”. Apelez la el și atunci când apar „situații speciale”, cum este cea pe care mă hotărăsc în sfârșit să o aștern pe hârtie. Precizez de la bun început că, din cauza timpului scurs și a tensiunii emoționale din acele zile, se poate ca unele detalii ale acestei relatări să nu fie exacte.
Era august 2022. Soția mea, cei patru copii ai noștri și cu mine petreceam câteva zile de vacanță la socrii mei. Pe lângă odihnă, îi ajutam cu lucrări de întreținere la proprietate. Șederea noastră se suprapunea cu ziua de naștere a soției mele, pe care o sărbătoream întotdeauna în mare stil. Într-o după-amiază foarte călduroasă, copiii plecaseră la piscina proprietății, în timp ce mama lor, cumnata mea și cu mine făceam niște reparații și zugrăveam pereții. Deodată, una dintre fiicele noastre a sunat să venim imediat la baza sportivă. Era deja pe drum un echipaj medical de urgență, pentru că fiica noastră cea mică se simțea foarte rău. Fiul nostru, pe atunci student la Medicină, o resuscitase. Trebuia să ne grăbim.
Am ajuns în câteva minute. Aterizase deja un elicopter și sosise o ambulanță. Fiica noastră cea mică era inconștientă, intubată și convulsiona pe o targă. Au dus-o repede la ambulanță. Arăta foarte rău. Îmi amintesc că, de cum am văzut-o, i-am cerut lui Pedro să aibă grijă de ea. Își pierduse cunoștința în apă. Frații ei o scoseseră din piscină, iar fiul meu îi făcuse resuscitare cardiopulmonară.
Drumul până la spital mi s-a părut fără sfârșit. Medicii ne-au spus că nu știau ce se întâmplase, că trebuiau făcute investigații și că era stabilă. După un timp, ne-au lăsat pe soția mea și pe mine să intrăm în boxa de tratament. Fiica noastră era încă inconștientă (cred că din cauza sedării), intubată și rece, îngrozitor de rece. Imediat a început iar să convulsioneze. Am chemat medicul, care ne-a rugat să ieșim. Atunci mi-am dat seama că putea să moară. Mi s-a rupt inima. I-am cerut din nou lui Pedro să aibă grijă de ea, cu niște cuvinte pe care prefer să nu le aștern pe hârtie. Din acel moment am simțit o pace de nedescris.
Rugăciune pentru a cere mijlocirea lui Pedro Ballester
Aceeași pace am simțit-o la soția mea și la copiii noștri. A fost un har extraordinar. Era mai mult decât acceptarea a ceea ce s-ar fi putut întâmpla și a ceea ce mă temeam că urma să se întâmple. Într-un fel, tot ce se petrecea mi se părea minunat. I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru darul celor aproape optsprezece ani petrecuți cu fiica noastră cea mică și i-am mulțumit lui Pedro pentru acea pace lăuntrică.
Medicii ne-au spus atunci că trebuia internată la terapie intensivă. Dar în spitalul acela nu mai erau paturi libere, așa că au transferat-o la altul. Am mers după ea. Îngrijirea personalului medical a fost excelentă. În al doilea spital a stat de vorbă cu noi șeful secției de terapie intensivă. Fiul nostru i-a explicat cu precizie ce se întâmplase, iar fiica noastră a rămas internată. Am intrat să o vedem; era tot inconștientă. Medicul ne-a liniștit, ne-a luat numerele de telefon și ne-a sfătuit să mergem acasă să ne odihnim. Se făcuse noapte de-a binelea, iar rudele puteau vizita terapia intensivă doar în intervalele stabilite.
Era ajunul zilei de naștere a soției mele. În drum spre casă ne-a sunat medicul ca să ne spună că reușise să o aducă pe fiica noastră în simțiri, că funcțiile ei vitale erau bune și că o puteam vizita a doua zi. Eram în continuare foarte liniștiți, acceptând pe deplin orice avea să vină.
A doua zi ne-am bucurat enorm să o vedem trează. Pe perete era un afiș care îi ura soției mele la mulți ani. Când se trezise, fiica noastră întrebase ce zi era și le spusese asistentelor că e ziua de naștere a mamei ei. A fost foarte emoționant.
Deși era trează, avea vocea ciudată și părea oarecum absentă. Repeta și iar repeta aceleași întrebări și aceleași fraze. Am început să ne temem că îi rămăseseră sechele grave și i-am cerut lui Pedro să aibă grijă de ea mai departe și să ne ajute să o îngrijim. A mai petrecut câteva zile la terapie intensivă, îmbunătățindu-se încet-încet, până când am primit vestea bună că putea fi mutată într-un salon obișnuit. Acolo vorbirea i s-a normalizat complet și părea ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ce-i drept, nu își amintea nimic din accident, iar după ani de zile tot nu își amintește.
Diagnosticul nu era concludent. Medicul a spus că ar putea fi vorba de epilepsie. După câteva zile în spital, a fost externată pe 22 august cu medicație antiepileptică și cu o programare de control la Neurologie. Am continuat să îi cerem lui Pedro să aibă grijă de ea, bucuroși că, după cât se părea, nu îi rămăsese nicio sechelă.
După încă vreo câteva zile la soacra mea, ne-am întors la noi acasă. Fiica noastră cea mică trebuia, printre altele, să se instaleze în căminul studențesc și să își înceapă studiile. Totul părea să meargă normal. Ducea o viață obișnuită: ieșea la alergat, juca fotbal etc. Neurologii au exclus complet epilepsia și i-au retras medicația. Tot nu știam ce îi provocase colapsul.
Câteva luni mai târziu, la un control, doctorița ne-a spus că văzuse ceva ciudat pe electrocardiogramă și a trimis-o pe fiica noastră la Cardiologie. Acolo au descoperit că avea un număr foarte mare de aritmii. Dacă nu mă înșel, i-au montat un Holter. Aceste investigații, împreună cu alte teste și analize specializate, au permis să se stabilească, în februarie 2023, că suferea de o formă a sindromului Andersen-Tawil, care îi provocase și colapsul. Este o boală genetică rară care se caracterizează, printre altele, prin aritmii ce pot duce la moarte subită.
Sunt convins că Pedro a intervenit. Nu știu dacă s-ar putea dovedi că a fost o minune, dar am certitudinea că datorită lui fiica noastră cea mică a supraviețuit și nu a mai avut niciun alt episod înainte de a începe tratamentul. Mai presus de toate, i-am simțit mâna în pacea de nedescris cu care am înfruntat situația. Astăzi, patru ani mai târziu, duce o viață aproape complet normală.
Relatarea fiicei
Așa cum a povestit tata, eu nu îmi amintesc nimic din acea după-amiază, dar aș vrea să vă spun cum am trăit tot ce a urmat. Era vară și, ca în fiecare august, eram la țară. Era o după-amiază călduroasă. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că mi-am pus costumul de baie roșu, care pe atunci era preferatul meu. Apoi urmează trezirea într-un pat de spital și senzația că toți erau deosebit de afectuoși și păreau foarte emoționați să mă vadă. Nu prea înțelegeam de ce: eu credeam că sunt în spital pentru că „leșinasem”. Au trecut zilele, veneau să mă vadă prieteni ai familiei și, în cele din urmă, m-au externat.
Ne-am întors acasă și, câteva zile mai târziu, am început viața universitară la care țineam atât de mult. Totul a mers normal: cunoșteam oameni, am intrat în echipa de fotbal a căminului, făceam planuri fără sfârșit, dormeam puțin — într-un cuvânt, nu mă opream niciodată. Au trecut lunile, pline de investigații medicale. Nu prea înțelegeam ce îmi făceau, dar mă lăsam dusă de val.
Apoi a venit testul care a schimbat totul. Era o examinare neurologică, însă doctorița a observat modificări ale ritmului meu cardiac. După o altă serie de teste aparent interminabile, au ajuns la concluzia că aveam o variantă a sindromului Andersen-Tawil. La acea consultație mi-au spus că boala provoca aritmii, că ea explica și colapsul meu din august și că nu puteam sub niciun motiv să practic vreun sport care să ceară efort cardiovascular. Ultimul lucru a fost o lovitură adevărată: cum am spus, jucam în echipa de fotbal și mergeam regulat la antrenamente. Atunci am început să mă gândesc serios la ce mi se întâmplase. Mă întrebam dacă nu cumva avusesem vreun „ajutor în plus” ca să scap din toate acelea fără sechele.
Anul universitar a continuat destul de normal, dar gândul acela nu îmi dădea pace. M-am apucat să caut ce sfinți se sărbătoreau în jurul datei accidentului, încercând să găsesc un răspuns, dar nu am găsit nimic. Câteva luni mai târziu, pe 7 iulie 2023, am fost la Sfânta Liturghie cu sora mea. La sfârșit am văzut că ea se ruga rugăciunea de pe o iconiță cu Pedro Ballester. În acel moment, eu îl știam doar ca pe fiul unui prieten al tatei, care murise de cancer și pentru care mă rugasem mult în timpul bolii. Fără vreun motiv anume (nu știam nimic din tot ce făcuse pentru mine), i-am cerut să îmi dea iconița. Din 8 iulie 2023 nu a trecut nicio zi fără să spun acea rugăciune. De atunci, neliniștea aceea a dispărut.
De-a lungul anului următor am citit o carte despre el, am văzut documentare și am fost chiar și la o conferință a fratelui său. Nu știam să îmi explic interesul meu subit pentru Pedro, dar într-un fel găseam pace în el. A venit vara și m-am dus să petrec câteva zile la sora mea. Într-o zi, în timp ce ne plimbam, m-a întrebat (nu îmi amintesc bine de ce) despre devoțiunea mea atât de puternică față de el. I-am răspuns cu toată naturalețea: „Sincer, nu știu. Simt pur și simplu că îi datorez enorm”. Atunci mi-a povestit tot ce tocmai ați citit.
Relatarea surorii
Eu sunt sora care era cu ea la piscină pe 16 august. După cum s-a spus deja, era o zi de vară ca oricare alta. După-amiaza era foarte călduroasă și eu insistasem pe lângă sora mea cea mică și pe lângă fratele nostru să vină la piscină. Odată ajunși acolo, am înotat și ne-am jucat în apă toți trei o bună bucată de vreme. La un moment dat, sora mea s-a scufundat și a ieșit plutind cu fața în jos. Am crezut că e o glumă și i-am spus că nu are haz. Dar rămânea nemișcată. M-am uitat la fratele meu și amândoi am știut că se întâmplase ceva. Nu știu cum, am găsit puterea să o scoatem inconștientă din piscină. Am strigat la salvamar, căruia îi sunt profund recunoscătoare: el și fratele meu au făcut nespus de mult ca să o ajute.
Treceau minutele, iar sora mea nu răspundea. Uneori respira, dar în alte momente i se învinețea fața. Avea ochii deschiși. Îmi amintesc că la un moment dat m-am aplecat, am privit-o în ochi și i-am spus că totul e bine, că suntem acolo ca să o ajutăm. Nu știam dacă mă aude, dar aveam nevoie de acel moment cu sora mea cea mică. Atunci mi-am dat seama că se întâmpla ceva foarte grav.
Situația nu se îmbunătățea. Țipetele ei mă îngrozeau, deși în același timp mă linișteau, pentru că însemnau că respiră. Erau sfâșietoare, iar neputința de a înțelege ce i se întâmpla era un chin. Am sunat la ambulanță. Persoana care mi-a răspuns nu părea prea dispusă să ajute, iar eu i-am spus că nu vreau să îmi văd sora murind și că trebuie să facă ceva imediat. Până la urmă au venit două ambulanțe și un elicopter. În toată agitația aceea pierdusem noțiunea timpului. Fratele meu mi-a făcut semn să îi sun pe părinții noștri. Le-am spus să vină la piscină, pentru că sora noastră cea mică nu se simțea prea bine, dar nu am intrat în detalii. Înainte să ajungă, m-am dus să strâng lucrurile noastre. Atunci m-am oprit, am ridicat privirea spre cer și am spus: „Pedro, te rog”.
Când au ajuns părinții mei, m-am apropiat de ei și le-am spus că e rău și că va fi o lovitură să o vadă. În clipa în care mama a văzut-o pe sora mea, s-a prăbușit peste mine toată realitatea. Nu mă gândisem la ce avea să însemne pentru părinții mei să își vadă fiica așa, știind că o pot pierde în orice clipă. Îmi amintesc drumul până la spital și că le-am scris la două prietene despre care știam că vor sta cu ochii pe telefon. Le-am trimis iconița cu Pedro și le-am spus: „Rugați-vă lui Pedro pentru sora mea. Vorbim când se mai liniștesc lucrurile”. Amândouă au început să se roage imediat.
În drum spre spital am știut că sora mea avea să supraviețuiască, dar eram aproape sigură că îi vor rămâne sechele. Așa că i-am cerut lui Pedro: „Să rămână exact cum era înainte”. Cred că în ziua aceea am spus rugăciunea de pe iconița lui de vreo sută de ori. De atunci o știu pe de rost. Am simțit o putere și o pace pe care nu știu să le explic. Eram cuprinsă de angoasă, dar în același timp știam că Pedro era cu noi. Avea grijă de sora mea și, deopotrivă, de părinții mei, de fratele meu și de mine.
Când m-am dus să o văd pe sora mea, părea ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. A fost incredibil, pentru că ultimele imagini pe care le aveam cu ea erau cu totul altele. Am simțit o recunoștință adâncă față de Pedro: îmi dăduse cele două lucruri pe care i le ceruse. Ea era bine și nu avea sechele. Dar, cum tot nu exista un diagnostic clar, am continuat să mă rog lui în fiecare zi, ca să aibă grijă de ea. Fiecare zi era un dar. În sfârșit, în februarie anul următor, am primit diagnosticul. Am putut cu toții să răsuflăm puțin mai liniștiți. Atunci am înțeles că Pedro avusese grijă de sora mea tot timpul acela. Și astăzi mă rog lui în fiecare zi și îi cer să aibă grijă de ea.
În vara următoare, sora mea a venit să petreacă câteva zile la Madrid. După Sfânta Liturghie, ca de obicei, am spus rugăciunea de pe iconița lui Pedro, cerându-i să aibă grijă de ea, iar ea mi-a cerut iconița. La ieșirea de la Liturghie m-a întrebat dacă pe 16 august îi ceruse lui Pedro să o vindece. I-am spus că da. Mi-a povestit că simțise un fel de forță care o atrăgea spre el, și atunci am știut că Pedro fusese cu ea încă de la început.

