Părăsind casa… ca să mă reîntorc acasă

Când aveam 18 ani, visam să mă mărit cu prinţul fermecător. Ar fi urmat să avem doi copii iar eu să fiu corespondent străin pentru o revistă cunoscută. Dar povestioara mea a fost puţin diferită de aşteptările mele…

Mă numesc Ana María Gálmez. M-am măritat cu prinţul meu fermecător; a fost dragoste la prima vedere. După treizeci de ani împreună încă îmi taie răsuflarea. Şi am avut şi copii – nu doi (cum îmi imaginam), ci şapte. Am studiat jurnalismul, dar nu am devenit corespondent străin. Am ajuns să lucrez în domeniul strategiei de comunicare şi când am realizat că era rândul meu să devin “şeful”, viaţa mea s-a schimbat radical.

După aproape o jumătate de secol în Chile, cu copii mai mari şi unii pe punctul de a se căsători, am devenit “expatriată” în Spania. Am lăsat în urmă în Chile prieteni minunaţi, părinţii mei, fraţi şi surori şi câteva fiice, punând capăt carierei mele pentru a-mi urma soţul având în vedere noua lui provocare profesională şi, într-un fel, pentru a începe o nouă viaţă.

Am traversat “balta”, cum obişnuiesc să spună oamenii de aici, gândind că noua mea viaţă urma să fie foarte asemănătoare cu cea pe care o lăsam în urmă în Chile. Dar în scurt timp m-am regăsit cufundată, trup şi suflet, într-o muncă despre care deseori îmi plăcea să vorbesc teoretic, dar rareori să o pun în practică: munca menajeră.

Pe parcursul primilor trei ani în Madrid am încercat să mă lupt cu “demonii” mei interiori şi să mă conving că a fost alegerea corectă

Un cămin care este cald şi primitor

Pe parcursul primilor trei ani în Madrid am încercat să mă lupt cu “demonii” mei interiori şi să mă conving că a fost alegerea corectă (nimeni nu m-a obligat să o fac), să preiau această muncă pe care îmi pare că Dumnezeu mi-o cere în prezent: o viaţă dedicată în întregime familiei şi ascunsă de ochii lumii.

La început nu a fost uşor. Ca multe femei din generaţia mea aveam în subconştient teama că o casă – după cum spunea Betty Friedan, fondatoarea mişcării "Acum” – este un “confortabil lagăr de concentrare”. Este un slogan cu care multe dintre noi femeile am crescut – am fugit de bucătărie şi de trusa de curăţenie ca oile de lup.

Dar acești din urmă ani m-au învăţat importanţa unui cămin cald şi primitor. Şi pentru a aduce această căldură unui cămin, în care oricine se poate relaxa şi recăpăta puterile (soţ, copii, prieteni), cineva trebuie să se asigure că este real. Astăzi, mai mult ca oricând, sunt convinsă că aceasta este o treabă pentru noi, mamele.

Un cămin luminos şi vesel

În calitate de supranumerar în Opus Dei în ultimii treizeci de ani, am găsit foarte utile câteva cuvinte ale Sf. Josemaría: “Când mă gândesc la căminurile creştine, îmi place să mi le imaginez luminoase şi vesele, exact ca şi căminul Sfintei Familii.” Aceşti ultimi ani m-au ajutat să combin practica cu teoria, astfel încât îmi pot ajuta noii prieteni să Îl găsească pe Dumnezeu în bucătărie, când au grijă de copii, când însoţesc un părinte în vârstă, în lupta zilnică fără sfârşit de a deplasa copiii dintr-un loc în altul… Această căldură a unui cămin i-a determinat pe mulţi oameni să caute adăpost, consolare şi afecţiune acolo, într-o lume în care cea mai mare sărăcie în zilele noastre este să fii singur.

În cazul meu, faptul că m-am dedicat acestor sarcini casnice m-a ajutat să mă integrez repede în noua mea ţară. Ca orice bună “Latina”, îmi place să invit oameni în casa mea. Indiferent că a fost vorba de pregătirea unei mese, de organizarea mamelor de la şcoala fiului meu pentru ieşirea la o cafea, de transmiterea unei reţete chiliene sau de găzduirea unor activităţi de voluntariat, încetul cu încetul mi-am făcut mulţi prieteni noi.

Abilităţile mele de scriitoare au ruginit în ultima perioadă, dar “talentul” pentru comunicare m-a ajutat dau lecţii în domenii pe care le cunosc foarte bine: provocările profesionale cărora trebuie să le facă faţă femeile, educarea copiilor, virtuţile umane şi noile tehnologii.

Sunt convinsă că orice încercare prin care trecem în viaţă este menită să ne ajute să creştem. Parcurgând acest proces de creştere putem să îi asistăm şi pe alţii aflaţi în situaţii asemănătoare. O boală, un regres financiar, pierderea unei persoane dragi, sau în cazul meu mutarea într-o altă ţară, atunci când sunt acceptate ca voinţă a lui Dumnezeu, toate capătă o nouă valoare şi o nouă dimensiune.

Un refugiu în care alţii găsesc adăpost

Avem o mică agendă acasă în care musafirii noştri, dacă doresc, pot scrie câteva cuvinte. Pentru marea majoritate (şi până acum sunt destul de puţini), ceea ce notează se referă cel mai des la aceleaşi lucruri: mulţumirea pentru şansa de a împărtăşi cu ei viaţa noastră de familie, afecţiunea şi bucuria şi, bineînţeles, mâncarea bună pregătită în casă. Atunci când citesc aceste comentarii, îmi place să mă gândesc că familia mea seamănă cu acelea ale primilor creştini care răspândeau credinţa către ceilalţi prin exemplul obişnuitelor lor activităţi zilnice. Cea mai bună cale de a trage o concluzie în urma trecerii acestor câţiva ani este: oriunde este cineva, poate întotdeauna să-L iubească pe Dumnezeu şi să-i servească pe ceilalţi. Şi ce este aceasta dacă nu definiţia fericirii?