Papa povestește Conciliul clerului roman

Cu ocazia tradiţionale întâlniri a Sfântului Părinte cu clerul roman, care a avut loc joi 14 februarie, Papa, episcopul lor, a ținut „o mică discuţie despre Conciliul al II-lea din Vatican”, aşa cum l-a văzut el.

Cu ocazia tradiţionale întâlniri a Sfântului Părinte cu clerul roman, care a avut loc joi 14 februarie, Papa, episcopul lor, a ținut „o mică discuţie despre Conciliul al II-lea din Vatican”, aşa cum l-a văzut el.

Cardinalul  Vallini, Vicar al Papei pentru dieceza de Roma, îl salută pe Benedict al XVI-lea

DISCURSUL SFÂNTULUI PĂRINTE BENEDICT AL XVI-LEA

Eminenţă,

Iubiţi fraţi întru episcopat şi întru preoţie,

Este pentru mine un dar special al Providenţei ca, înainte de a părăsi slujirea petrină, să mai pot vedea clerul meu, clerul din Roma. Este mereu o mare bucurie să văd cum Biserica trăieşte, cum la Roma Biserica este vie; sunt Păstori care, în spiritul Păstorului suprem, conduc turma Domnului. Este un cler realmente catolic, universal, şi asta răspunde la esenţa Bisericii din Roma: să poarte în sine universalitatea, catolicitatea tuturor neamurilor, a tuturor raselor, a tuturor culturilor. În acelaşi timp, sunt foarte recunoscător cardinalului vicar care ajută la trezire, la găsirea vocaţiilor în Roma însuşi, pentru că dacă Roma, pe de o parte, trebuie să fie cetatea universalităţii, trebuie să fie şi o cetate cu o proprie credinţă puternică şi robustă, din care se nasc şi vocaţii. Şi sunt convins că putem găsi, cu ajutorul Domnului, vocaţiile pe care El însuşi ni le dă, să le călăuzim, să le ajutăm să se maturizeze şi astfel să folosească pentru munca în via Domnului.

Chiar dacă acum mă retrag, în rugăciune sunt mereu aproape de voi toţi şi sunt sigur că şi voi veţi fi aproape de mine, chiar dacă pentru lume rămân ascuns.

Astăzi aţi mărturisit în faţa mormântului sfântului Petru Crezul: în Anul Credinţei, mi se pare un act foarte potrivit, necesar probabil, ca tot clerul din Roma să se reunească pe mormântul Apostolului căruia Domnul i-a zis: "?ie îţi încredinţez Biserica mea. Pe tine construiesc Biserica mea" (cf. Mt 16,18-19). În faţa Domnului, împreună cu Petru, aţi mărturisit: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu" (cf. Mt 16,15-16). Aşa creşte Biserica: împreună cu Petru, mărturisindu-l pe Cristos, urmându-l pe Cristos. Şi să facem asta mereu. Eu sunt foarte recunoscător pentru rugăciunea voastră, pe care am simţit-o - am spus asta miercuri - aproape fizic. Chiar dacă acum mă retrag, în rugăciune sunt mereu aproape de voi toţi şi sunt sigur că şi voi veţi fi aproape de mine, chiar dacă pentru lume rămân ascuns.

Conciliul al II-lea din Vatican

Pentru astăzi, după condiţiile vârstei mele, n-am putut să pregătesc un mare, adevărat discurs, aşa cum s-ar putea aştepta; dar mai degrabă mă gândesc la o mică discuţie despre Conciliul al II-lea din Vatican, aşa cum l-am văzut eu. Încep cu o anecdotă: eu am fost numit în '59 profesor la Universitatea din Bonn, unde studiază studenţii, seminariştii din dieceza de Köln şi din alte dieceze din jur. Astfel, am venit în contact cu cardinalul de Köln, cardinalul Frings. Cardinalul Siri, de Genova - mi se pare că în '61 - a organizat o serie de conferinţe cu diferiţi cardinali europeni despre Conciliu şi l-a invitat şi pe arhiepiscopul de Köln să ţină una dintre conferinţe, cu titlul: Conciliul şi lumea gândirii moderne.

Eram plini de speranţă, de entuziasm şi chiar de voinţa de a face partea noastră pentru acest lucru

Cardinalul m-a invitat - cel mai tânăr dintre profesori - să-i scriu un proiect; proiectul i-a plăcut şi a propus oamenilor, la Genova, textul aşa cum îl scrisesem eu. Puţin după aceea, Papa Ioan îl invită să meargă la el şi cardinalul era plin de teamă că poate a spus ceva incorect, fals şi că este citat pentru un reproş, poate şi pentru a-i lua purpura de cardinal. Da, când secretarul său l-a îmbrăcat pentru audienţă, cardinalul a spus: "Poate că acum port pentru ultima dată această haină". Apoi a intrat, Papa Ioan îi iese în întâmpinare, îl îmbrăţişează şi spune: "Mulţumesc, Eminenţă, dumneavoastră aţi spus lucrurile pe care voiam să le spun eu, dar nu am găsit cuvintele". Astfel, cardinalul ştia că este pe drumul corect şi m-a invitat să merg cu el la Conciliu, mai întâi ca expert personal al său; apoi, în cursul primei perioade - mi se pare că în noiembrie '62 - am fost numit şi expert oficial al Conciliului.

Joseph Ratzinger expert oficial al Conciliului

Aşadar, noi am mers la Conciliu nu numai cu bucurie, ci cu entuziasm. Era o aşteptare incredibilă. Speram ca totul să se reînnoiască, să vină cu adevărat noi Rusalii, o nouă eră a Bisericii, pentru că Biserica era încă destul de robustă în acel timp, practica duminicală încă bună, vocaţiile la preoţie şi la viaţa călugărească erau deja un pic reduse, dar încă suficiente. Totuşi, se simţea că Biserica nu mergea înainte, se reducea, că părea mai degrabă o realitate din trecut şi nu purtătoarea viitorului. Şi în acel moment, speram ca această relaţie să se reînnoiască, să se schimbe; ca Biserica să fie din nou forţă a zilei de mâine şi forţă a zilei de azi. Şi ştiam că relaţia dintre Biserică şi perioada modernă, încă de la început, era un pic contrastantă, începând cu eroarea Bisericii în cazul lui Galileo Galilei; se gândea să se corecteze acest început greşit şi să se găsească din nou unirea dintre Biserică şi forţele cele mai bune din lume, pentru a deschide viitorul omenirii, pentru a deschide adevăratul progres. Astfel, eram plini de speranţă, de entuziasm şi chiar de voinţa de a face partea noastră pentru acest lucru. Îmi amintesc că un model negativ era considerat Sinodul Roman. S-a spus - nu ştiu dacă este adevărat - că au citit textele pregătite, în Bazilica Sfântul Ioan, şi că membrii Sinodului au aclamat, au aprobat aplaudând şi astfel s-ar fi desfăşurat Sinodul. Episcopii au spus: Nu, să nu facem aşa. Noi suntem episcopi, suntem noi înşine subiect al Sinodului; nu vrem numai să aprobăm ceea ce a fost făcut, ci vrem să fim noi subiectul, purtătorii Conciliului. Astfel şi cardinalul Frings, care era vestit pentru credinţa absolută, aproape scrupuloasă, faţă de Sfântul Părinte, în acest caz a spus: Aici suntem în altă funcţie. Papa ne-a convocat pentru a fi ca Părinţi, pentru a fi Conciliu ecumenic, un subiect care să reînnoiască Biserica. Aşa vrem să asumăm acest rol al nostru.

Alegerile Comisiilor

Primul moment, în care această atitudine s-a arăta, a fost imediat prima zi. Au fost prevăzute, pentru această primă zi, alegerile Comisiilor şi au fost pregătite, în mod - se încerca - imparţial, listele, numele; şi aceste liste trebuiau votate. Dar imediat Părinţii au spus: Nu, nu vrem pur şi simplu să votăm liste deja făcute. Suntem noi subiectul. Atunci au trebuit mutate alegerile, pentru că Părinţii înşişi voiau să se cunoască un pic, voiau ei înşişi să pregătească liste. Şi aşa s-a făcut. Cardinalul Liénart de Lille, cardinalul Frings de Köln spuseseră public: Aşa nu. Noi vrem să facem listele noastre şi să alegem candidaţii noştri. Nu era un act revoluţionar, ci un act de conştiinţă, de responsabilitate din partea Părinţilor conciliari.

Aşa am cunoscut mari figuri ca Părintele de Lubac, Daniélou, Congar...

Aşa începea o puternică activitate pentru a se cunoaşte, orizontal, unii pe alţii, lucru care nu era întâmplător. La "Collegio dell'Anima", unde locuiam, am avut multe vizite: cardinalul era foarte cunoscut, am văzut cardinali din toată lumea. Îmi amintesc bine figura înaltă şi zveltă a monseniorului Etchegaray, care era Secretar al Conferinţei Episcopale Franceze, de întâlnirile cu cardinalii, etc. Şi, apoi, acest lucru era tipic pentru tot Conciliul: mici întâlniri transversale. Aşa am cunoscut mari figuri ca Părintele de Lubac, Daniélou, Congar, etc. Am cunoscut diferiţi episcopi; îmi amintesc îndeosebi de episcopul Elchinger de Strasbourg, etc. Şi aceasta era deja o experienţă a universalităţii Bisericii şi a realităţii concrete a Bisericii, care nu primeşte pur şi simplu imperative de sus, ci împreună creşte şi merge înainte, mereu sub conducerea - desigur - a Succesorului lui Petru.

Toţi, aşa cum am spus, veneau cu mari aşteptări; nu fusese realizat niciodată un Conciliu de asemenea dimensiuni, dar nu toţi ştiau cum să facă. Cei mai pregătiţi, să spunem cei cu intenţii mai definite, erau episcopatul francez, german, belgian, olandez, aşa-numita "alianţă renană". Şi, în prima parte a Conciliului, ei erau cei care indicau drumul; apoi s-a lărgit rapid activitatea şi toţi tot mai mult au participat în creativitatea Conciliului. Francezii şi germanii aveau diferite interese în comun, chiar cu nuanţe destul de diferite. Prima, iniţiala, simpla - aparent simpla - intenţie era reforma liturgiei, care deja începuse cu Pius al XII-lea, care deja reformase Săptămâna Sfântă; a doua, ecleziologia; a treia, Cuvântul lui Dumnezeu, Revelaţia; şi, în sfârşit, şi ecumenismul. Francezii, mult mai mult decât germanii, aveau încă problema de a trata situaţia relaţiilor dintre Biserică şi lume.

Liturgia

Să începem cu prima. După primul război mondial crescuse, chiar în Europa centrală şi occidentală, mişcarea liturgică, o redescoperire a bogăţiei şi profunzimii liturgiei, care până atunci fusese închisă în Liturghierul Roman al preotului, în timp ce oamenii se rugau cu propriile cărţi de rugăciune, care fuseseră făcute după inima oamenilor, aşa că se încerca să se traducă conţinuturile înalte, limbajul înalt, al liturgiei clasice în cuvinte mai emoţionale, mai apropiate de inima poporului. Însă erau aproape două liturgii paralele: preotul cu ministranţii, care celebra Liturghia după Liturghier, şi laicii, care se rugau, la Liturghie, cu cărţile lor de rugăciune, împreună, ştiind în mod substanţial ce anume se realiza pe altar. Dar acum a fost redescoperită tocmai frumuseţea, profunzimea, bogăţia istorică, umană, spirituală a Liturghierului şi necesitatea ca nu numai un reprezentant al poporului, un mic ministrant, să spună "Et cum spiritu tuo" etc., ci să fie realmente un dialog între preot şi popor, ca realmente liturgia de la altar şi liturgia poporului să fie o unică liturgie, o participare activă, ca bogăţiile să ajungă la popor; şi astfel s-a redescoperit, s-a reînnoit liturgia.

A fost, să spunem, realmente un act al Providenţei ca la începuturile Conciliului să fie liturgia, să fie Dumnezeu, să fie adoraţia.

Eu consider acum, în mod retrospectiv, că a fost foarte bine să se înceapă cu liturgia, astfel apare primatul lui Dumnezeu, primatul adoraţiei. "Operi Dei nihil praeponatur": acest cuvânt din Regula sfântului Benedict (cf. 43,3) apare astfel ca regula supremă a Conciliului. Unii au criticat că Conciliul al vorbit despre multe lucruri, dar nu despre Dumnezeu. A vorbit despre Dumnezeu! Şi a fost primul act şi cel substanţial cel care a vorbit despre Dumnezeu şi a deschis pe toţi oamenii, întregul popor sfânt, la adorarea lui Dumnezeu, în celebrarea comună a liturgiei Trupului şi Sângelui lui Cristos. În acest sens, dincolo de factorii practici care sfătuiau să nu se înceapă imediat cu teme controverse, a fost, să spunem, realmente un act al Providenţei ca la începuturile Conciliului să fie liturgia, să fie Dumnezeu, să fie adoraţia. Acum n-aş vrea să intru în detaliile discuţiei, dar merită mereu să ne întoarcem, în afară de realizările practice, la Conciliu însuşi, la profunzimea sa şi la ideile sale esenţiale.

Erau, aş spune, diferite idei esenţiale: mai ales Misterul pascal drept centru al fiinţei creştine, deci al vieţii creştine, al anului, al timpului creştin, exprimat în timpul pascal şi în ziua de duminică, zi care este mereu ziua Învierii. Mereu din nou începem timpul nostru cu Învierea, cu întâlnirea cu Cel Înviat, şi din întâlnirea cu Cel Înviat mergem la lume. În acest sens, este un păcat că astăzi duminica s-a transformat în sfârşit de săptămână, în timp ce este prima zi, este începutul; interior trebuie să ţine cont de asta: că este începutul, începutul creaţiei, este începutul recreării în Biserică, întâlnire cu Creatorul şi cu Cristos Înviat. Şi acest dublu conţinut al duminicii este important: este prima zi, adică sărbătoare a creaţiei, noi ne aflăm pe fundamentul creaţiei, credem în Dumnezeu Creatorul; şi întâlnire cu Cel Înviat, care reînnoieşte creaţia; adevăratul său scop este să creeze o lume care este răspuns la iubirea lui Dumnezeu.

Marile texte ale liturgiei - chiar dacă sunt vorbite, slavă Domnului, în limba maternă - nu sunt cu uşurinţă inteligibile, au nevoie de o formare permanentă a creştinului pentru ca să crească şi să intre mai în profunzime în mister şi astfel să poată înţelege

Apoi existau principii: inteligibilitatea, în loc de a fi închişi într-o limbă necunoscută, nevorbită, de asemenea participarea activă. Din păcate, aceste principii au fost şi rău înţelese. Inteligibilitatea nu înseamnă banalitate, pentru că marile texte ale liturgiei - chiar dacă sunt vorbite, slavă Domnului, în limba maternă - nu sunt cu uşurinţă inteligibile, au nevoie de o formare permanentă a creştinului pentru ca să crească şi să intre mai în profunzime în mister şi astfel să poată înţelege. De asemenea Cuvântul lui Dumnezeu - dacă mă gândesc zi de zi la lectura din Vechiul Testament, şi la lectura din Epistolele pauline, din Evanghelii: cine ar putea spune că înţelege imediat numai pentru că este în propria limbă? Numai o formare permanentă a inimii şi a minţii poate realmente să creeze inteligibilitate şi o participare care este mai mult decât o activitate exterioară, care este o intrare a persoanei, a fiinţei mele, în comuniunea Bisericii şi astfel în comuniunea cu Cristos.

Biserica

A doua temă: Biserica. Ştim că Conciliul I din Vatican a fost întrerupt din cauza războiului germano-francez şi aşa a rămas cu o unilateralitate, cu un fragment, pentru că doctrina despre primat - care a fost definită, slavă Domnului, în acel moment istoric pentru Biserică şi a fost foarte necesară pentru timpul următor - era numai un element într-o ecleziologie mai vastă, prevăzută, pregătită. Astfel, rămăsese fragmentul. Şi se putea spune: dacă fragmentul rămâne aşa cum este, să tindem la o unilateralitate: Biserica ar fi numai primatul. Deci deja de la început exista această intenţie de a completa ecleziologia Conciliului I din Vatican, la o dată care trebuia găsită, pentru o ecleziologie completă. Şi aici condiţiile păreau foarte bune pentru că, după primul război mondial, se renăscuse simţul Bisericii în mod nou. Romano Guardini a spus: "În suflete începe să se trezească Biserica", iar un episcop protestant vorbea despre "secolul Bisericii". Era regăsit, mai ales, conceptul, care era prevăzut şi de Conciliul I din Vatican, de Trup Mistic al lui Cristos. Voia să se spună şi să se înţeleagă că Biserica nu este o organizaţie, ceva structural, juridic, instituţional - este şi asta -, ci este un organism, o realitate vitală, care intră în sufletul meu, aşa încât eu însumi, chiar cu sufletul meu credincios, sunt element constructiv al Bisericii ca atare. În acest sens, Pius al XII-lea a scris Enciclica Mystici Corporis Christi, ca un pas spre o completare a ecleziologiei Conciliului I din Vatican.

Voia să se spună şi să se înţeleagă că Biserica nu este o organizaţie, ceva structural, juridic, instituţional - este şi asta -, ci este un organism, o realitate vitală, care intră în sufletul meu

Aş spune că discuţia teologică din anii '30-'40, şi '20, era complet sub acest semn al cuvântului "Mystici Corporis". A fost o descoperire care a creat atâta bucurie în acel timp şi chiar în acest context a crescut formula: Noi suntem Biserica, Biserica nu este o structură; noi înşine creştinii, împreună, suntem cu toţii Trupul viu al Bisericii. Şi, desigur, acest lucru e valabil în sensul că noi, adevăratul "noi" al credincioşilor, împreună cu "Eul" lui Cristos, este Biserica; fiecare dintre noi, nu "un noi", un grup care se declară Biserică. Nu: acest "noi suntem Biserica" cere tocmai inserarea în marele "noi" al credincioşilor din toate timpurile şi locurile. Deci, prima idee: a completa ecleziologia în mod teologic, dar continuând şi în mod structural, adică: alături de succesiunea lui Petru, de funcţia sa unică, a defini mai bine şi funcţia episcopilor, a Corpului episcopal. Şi, pentru a face asta, a fost găsit cuvântul "colegialitate", foarte discutat, cu discuţii aprinse, aş spune, şi un pic exagerate. Însă era cuvântul - probabil ar exista şi un altul, dar folosea acesta - pentru a exprima că episcopii, împreună, sunt continuarea Celor Doisprezece, a Corpului Apostolilor. Am spus: numai un episcop, cel de Roma, este succesorul unui Apostol determinat, al lui Petru. Toţi ceilalţi devin succesori ai Apostolilor intrând în Corpul care continuă Corpul Apostolilor. Astfel, chiar Corpul Episcopilor, colegiul, este continuarea Corpului Celor Doisprezece, şi are astfel necesitatea sa, funcţia sa, drepturile şi obligaţiile sale. Apărea pentru mulţi ca o luptă pentru putere şi probabil că vreunul chiar s-a gândit la puterea sa, însă în mod substanţial nu era vorba de putere, ci de complementaritatea facturilor şi a caracterului complet al Trupului Bisericii cu episcopii, succesori ai Apostolilor, ca elemente portante; şi fiecare dintre ei este element portant al Bisericii, împreună cu acest mare Corp.

Conceptul "Popor al lui Dumnezeu" implică o continuitate a Testamentelor, continuitate a istoriei lui Dumnezeu cu lumea, cu oamenii, dar implică şi elementul cristologic. Numai prin cristologie devenim Popor al lui Dumnezeu şi astfel se combină cele două concepte.

Acestea erau, să spunem, cele două elemente fundamentale şi, în căutarea unei viziuni complete a ecleziologiei, între timp, după anii '40, în anii '50, deja se născuse un pic de critică în conceptul de Trup al lui Cristos: "mistic" ar fi prea spiritual, prea exclusiv; atunci a fost pus în joc conceptul de "Popor al lui Dumnezeu". Şi Conciliul, pe bună dreptate, a acceptat acest element, care în Părinţi este considerat ca expresie a continuităţii dintre Vechiul şi Noul Testament. În textul din Noul Testament, cuvântul "Laos tou Theou", corespunzător textelor din Vechiul Testament, înseamnă - mi se pare cu numai două excepţii - vechiul Popor al lui Dumnezeu, evreii care, între popoarele, "goim", lumii sunt Poporul lui Dumnezeu. Şi ceilalţi, noi, păgânii, nu suntem în sine Poporul lui Dumnezeu, devenim fii ai lui Abraham, deci Popor al lui Dumnezeu intrând în comuniune cu Cristos, care este unica seminţie a lui Abraham. Şi intrând în comuniune cu El, fiind una cu El, suntem şi noi Popor al lui Dumnezeu. Adică: conceptul "Popor al lui Dumnezeu" implică o continuitate a Testamentelor, continuitate a istoriei lui Dumnezeu cu lumea, cu oamenii, dar implică şi elementul cristologic. Numai prin cristologie devenim Popor al lui Dumnezeu şi astfel se combină cele două concepte. Şi Conciliul a decis să creeze o construcţie trinitară a ecleziologiei: Popor al lui Dumnezeu Tatăl, Trup al lui Cristos, Templu al Duhului Sfânt.

Dar numai după Conciliu a fost scos în evidenţă un element care este un pic ascuns, chiar şi în Conciliu, adică: legătura dintre Poporul lui Dumnezeu şi Trupul lui Cristos este tocmai comuniunea cu Cristos în unirea euharistică. Aici devenim Trup al lui Cristos; adică relaţia dintre Poporul lui Dumnezeu şi Trupul lui Cristos creează o nouă realitate: comuniunea. Şi după Conciliu a fost descoperit, aş spune, cum Conciliul, în realitate, a găsit, a condus la acest concept: comuniunea drept concept central. Aş spune că, filologic, în Conciliu el nu este încă total matur, dar este rod al Conciliului că acest concept de comuniune a devenit tot mai mult expresie a esenţei Bisericii, comuniune în diferitele dimensiuni: comuniune cu Dumnezeul Trinitar - care este El însuşi comuniune între Tată, Fiu şi Duh Sfânt -, comuniune sacramentală, comuniune concretă în episcopat şi în viaţa Bisericii.

Cuvântul lui Dumnezeu

Şi mai conflictuală era problema Revelaţiei. Aici era vorba despre relaţia dintre Scriptură şi Tradiţie şi aici erau interesaţi mai ales exegeţii pentru o libertate mai mare; ei se simţeau un pic - să spunem - într-o situaţie de inferioritate faţă de protestanţi, care făceau marile descoperiri, în timp ce catolicii se simţeau un pic "handicapaţi" de necesitatea de a se supune Magisteriului. Deci aici era în joc şi o luptă foarte concretă: ce libertate au exegeţii? Cum se citeşte bine Scriptura? Ce înseamnă Tradiţie? Era o bătălie pluridimensională pe care acum nu pot s-o arăt, dar important este că în mod cert Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu şi Biserica se află sub Scriptură. Şi totuşi, Scriptura este Scriptură numai pentru că există Biserica vie, subiectul său viu; fără subiectul viu al Bisericii, Scriptura este numai o carte şi deschide, se deschide la diferite interpretări şi nu dă o ultimă claritate.

Certitudinea Bisericii despre credinţă nu se naşte numai dintr-o carte izolată, ci are nevoie de subiectul Biserică luminat, purtat de Duhul Sfânt

Aici bătălia - aşa cum am spus - era dificilă şi a fost decisivă o intervenţie a Papei Paul al VI-lea. Această intervenţie arată toată delicateţea părintelui, responsabilitatea sa faţă de mersul Conciliului, dar şi marele său respect faţă de Conciliu. Se născuse ideea că Scriptura este completă, în ea se găseşte totul; deci nu este nevoie de Tradiţie, şi de aceea Magisteriul n-are nimic de spus. Atunci, Papa a transmis Conciliului, mi se pare, 14 formule dintr-o frază care trebuia inserată în textul despre Revelaţie şi ne dădea, dădea Părinţilor, libertatea de a alege una dintre cele 14 formule, dar a spus: una trebuie să fie aleasă, pentru a face complet textul. Eu îmi amintesc, mai mult sau mai puţin, de formula "non omnis certitudo de veritatibus fidei potest sumi ex Sacra Scriptura", adică certitudinea Bisericii despre credinţă nu se naşte numai dintr-o carte izolată, ci are nevoie de subiectul Biserică luminat, purtat de Duhul Sfânt. Numai aşa Scriptura vorbeşte după aceea şi are toată autoritatea sa. Această frază pe care am ales-o în Comisia doctrinală, una dintre cele 14 formule, este decisivă, aş spune, pentru a arăta indispensabilitatea, necesitatea bisericii, şi astfel a înţelege ce înseamnă Tradiţie, Trupul viu în care trăieşte de la începuturi acest Cuvânt şi de la care primeşte lumina sa, în care s-a născut. Deja faptul Canonului este un fapt eclezial: că aceste scrieri sunt Scriptura rezultă din iluminarea Bisericii, care a găsit în ea acest Canon al Scripturii; a găsit, nu a creat, şi mereu şi numai în această comuniune a Bisericii vii se poate realmente şi înţelege, şi citi Scriptura drept Cuvânt al lui Dumnezeu, drept Cuvânt care ne conduce în viaţă şi în moarte.

Aşa cum am spus, aceasta era o ceartă destul de dificilă, însă graţie Papei şi graţie - să spunem - luminii Duhului Sfânt, care era prezent în Conciliu, a fost creat un document care este unul dintre cele mai frumoase şi chiar inovatoare ale întregului Conciliu, şi care trebuie să fie încă mult mai studiat. Pentru că şi astăzi exegeza tinde să citească Scriptura în afara Bisericii, în afara credinţei, numai în aşa-numitul spirit al metodei istorico-critice, metodă importantă, dar niciodată aşa importantă încât să poată da soluţii ca ultimă certitudine; numai dacă noi credem că acestea nu sunt cuvinte umane, ci sunt cuvinte ale lui Dumnezeu, şi numai dacă trăieşte subiectul viu căruia Dumnezeu i-a vorbit şi îi vorbeşte, putem interpreta bine Sfânta Scriptură. Şi aici - aşa cum am spus în prefaţa de la cartea mea despre Isus (cf. vol. I) - este încă mult de făcut pentru a ajunge la o lectură într-adevăr în spiritul Conciliului. Aici aplicarea Conciliului încă nu este completa, încă mai trebuie făcută.

Ecumenismul

Şi, în sfârşit, ecumenismul. N-aş vrea să intru acum în aceste probleme, dar era clar - mai ales după "pătimirile" creştinilor în timpul nazismului - că creştinii puteau să găsească unitatea, cel puţin să caute unitatea, dar era clar şi că numai Dumnezeu poate să dea unitatea. Şi suntem încă pe acest drum. Ei bine, cu aceste teme, "alianţa renană" - ca să spunem aşa - îşi făcuse munca sa.

Lumea de astăzi, epoca modernă, şi Biserica

Partea a doua a Conciliului este mult mai amplă. Apărea, cu mare urgenţă, tema: lumea de astăzi, epoca modernă, şi Biserica; şi cu ea temele responsabilităţii faţă de construirea acestei lumii, a societăţii, responsabilitate faţă de viitorul acestei lumi şi speranţa escatologică, responsabilitatea etică a creştinului, unde găseşte călăuzele sale; şi apoi libertatea religioasă, progresul şi relaţia cu celelalte religii. În acest moment, au intrat în discuţie realmente toate părţile Conciliului, nu numai America, Statele Unite, cu un puternic interes faţă de libertatea religioasă. În a treia perioadă aceştia i-au spus Papei: Noi nu ne putem întoarce acasă fără a avea, în bagajul nostru, o declaraţie despre libertatea religioasă votată de Conciliu.

Papa, totuşi, a avut fermitatea şi hotărârea, răbdarea de a duce textul la a patra perioadă, pentru a găsi o maturizare şi un consens destul de complet între Părinţii Conciliului. Spun: nu numai americanii au intrat cu mare forţă în jocul Conciliului, ci şi America Latină, ştiind bine despre lipsurile poporului, ale unui continent catolic, şi despre responsabilitatea credinţei faţă de situaţia acestor oameni. Şi astfel şi Africa, Asia, au văzut necesitatea dialogului interreligios; au crescut probleme pe care noi germanii - trebuie să spun - la început nu le văzusem. Nu pot acum să descriu toate acestea. Marele document "Gaudium et spes" a analizat foarte bine problema dintre escatologia creştină şi progresul lumesc, dintre responsabilitatea faţă de societatea de mâine şi responsabilitatea creştinului în faţa veşniciei, şi astfel a reînnoit şi etica creştină, fundamentele. Dar, să spunem în mod neaşteptat, a crescut, în afara acestui document, un document care răspundea în mod mai sintetic şi mai concret la provocările timpului, adică "Nostra aetate".

De la început erau prezenţi prietenii noştri evrei, care au spus, mai ales nouă germanilor, dar nu numai nouă, că după evenimentele triste din acest secol nazist, din deceniul nazist, Biserica catolică trebuie să spună un cuvânt despre Vechiul Testament, despre poporul ebraic. Au spus: chiar dacă este clar că Biserica nu este responsabilă de Shoah, erau creştini, în mare parte, cei care au comis crimele acelea; trebuie să aprofundăm şi să reînnoim conştiinţa creştină, chiar dacă ştim bine că adevăraţii credincioşi mereu au opus rezistenţă împotriva acestor lucruri. Şi astfel era clar că relaţia cu lumea vechiului Popor al lui Dumnezeu trebuia să fie obiect de reflecţie.

Se înţelege şi că ţările arabe - episcopii din ţările arabe - nu erau fericiţi de acest lucru: se temeau un pic de o glorificare a statului Israel, pe care desigur n-o voiau. Au spus: Bine, o indicaţie într-adevăr teologică despre poporul ebraic este bună, este necesară, dar dacă vorbiţi despre asta, vorbiţi şi despre islam; nu aşa suntem în echilibru; şi islamul este o mare provocare şi Biserica trebuie să clarifice şi relaţia sa cu islamul. Un lucru pe care noi, în acel moment, nu prea l-am înţeles, un pic, dar nu mult. Astăzi ştim cât de necesar era.

Când am început să lucrăm şi asupra islamului, ne-au spus: Dar există şi alte religii ale lumii: toată Asia! Gândiţi-vă la budism, la hinduism... Şi astfel, în loc de o Declaraţie gândită iniţial numai asupra vechiului Popor al lui Dumnezeu, s-a creat un text despre dialogul interreligios, anticipând ceea ce abia după treizeci de ani s-a arătat în toată intensitatea şi importanţa sa. Nu pot să intru acum în această temă, dar dacă se citeşte textul, se vede că este foarte dens şi pregătit cu adevărat de persoane care cunoşteau realităţile şi indică pe scurt, cu puţine cuvinte, esenţialul.

Există o realitate a Dumnezeului celui viu care a vorbit, şi este un Dumnezeu, este un Dumnezeu întrupat, deci un Cuvânt al lui Dumnezeu, care este realmente Cuvânt al lui Dumnezeu.

Astfel şi fundamentul unui dialog, în diferenţă, în diversitate, în credinţa cu privire la unicitatea lui Cristos, care este unul, şi nu este posibil, pentru un credincios, să creadă că religiile sunt toate variaţiuni ale unei teme. Nu, există o realitate a Dumnezeului celui viu care a vorbit, şi este un Dumnezeu, este un Dumnezeu întrupat, deci un Cuvânt al lui Dumnezeu, care este realmente Cuvânt al lui Dumnezeu. Dar există experienţa religioasă, cu o anumită lumină umană a creaţiei, deci este necesar şi posibil să intrăm în dialog şi astfel să ne deschidem unul altuia şi să-i deschidem pe toţi la pacea lui Dumnezeu, a tuturor fiilor său, a întregii sale familii.

Aşadar, aceste două documente, libertatea religioasă şi "Nostra aetate", legate cu "Gaudium et spes" sunt o trilogie foarte importantă, a cărei importanţă s-a arătat numai în decursul deceniilor, şi încă lucrăm pentru a înţelege mai bine acest ansamblu între unicitatea Revelaţiei lui Dumnezeu, unicitatea unicului Dumnezeu întrupat în Cristos şi multiplicitatea religiilor, cu care căutăm pacea şi inima deschisă prin lumina Duhului Sfânt, care luminează şi conduce la Cristos.

Conciliul Părinţilor şi Conciliul mass-mediei

Acum aş vrea să adaug încă un al treilea punct: era Conciliul Părinţilor - adevăratul Conciliu -, dar era şi Conciliul mass-mediei. Era aproape un Conciliu aparte, şi lumea a perceput Conciliul prin intermediul acestora, prin mass-media. Deci Conciliul imediat eficient ajuns la popor a fost cel al mass-media, nu cel al Părinţilor. Şi în timp ce Conciliul Părinţilor se realiza în interiorul credinţei, era un Conciliu al credinţei care caută intellectus, care caută să se înţeleagă şi caută să înţeleagă semnele lui Dumnezeu în acel moment, care caută să răspundă la provocarea lui Dumnezeu în acel moment şi să găsească în Cuvântul lui Dumnezeu cuvântul pentru astăzi şi mâine, în timp ce tot Conciliul - aşa cum am spus - se va mişca în interiorul credinţei, ca fides quaerens intellectum, Conciliul jurnaliştilor nu s-a realizat, desigur, în interiorul credinţei, ci în interiorul categoriilor mass-mediei de astăzi, adică în afara credinţei, cu o hermeneutică diferită.

În timp ce tot Conciliul - aşa cum am spus - se va mişca în interiorul credinţei, ca fides quaerens intellectum, Conciliul jurnaliştilor nu s-a realizat, desigur, în interiorul credinţei, ci în interiorul categoriilor mass-mediei de astăzi, adică în afara credinţei, cu o hermeneutică diferită.

Era o hermeneutică politică: pentru mass-media, Conciliul era o luptă politică o luptă de putere între diferite curente din Biserică. Era clar ca mass-media să ia poziţie pentru acea parte care lor le apărea mai potrivită cu lumea lor. Existau aceia care căutau descentralizarea Bisericii, puterea pentru episcopi şi apoi, prin cuvântul "Poporul lui Dumnezeu", puterea poporului, a laicilor. Exista această triplă problemă: puterea Papei, transferată apoi la puterea episcopilor şi la puterea tuturor, suveranitate populară. Desigur, pentru ei aceasta era partea care trebuia aprobată, promulgată, favorizată. Şi tot aşa şi pentru liturgie: nu interesa liturgia ca act al credinţei, ci ca un lucru unde se fac lucruri comprehensibile, un lucru de activitate a comunităţii, un lucru profan. Şi ştim că exista o tendinţă, care se întemeia şi din punct de vedere istoric, de a spune: Sacralitatea este un lucru păgân, eventual şi din Vechiul Testament. În Noul Testament are valoare numai că Cristos a murit în afară: adică în afara porţilor, adică în lumea profană. Deci sacralitate care trebuie terminată, profanitate chiar a cultului: cultul nu este cult, ci un act al ansamblului, al participării comune şi astfel şi participare ca activitate. Aceste traduceri, banalizări ale ideii Conciliului, au fost virulente în practica aplicării Reformei liturgice; ele se născuseră într-o viziune despre Conciliu în afara propriei sale chei, în afara credinţei. Şi tot aşa şi în problema Scripturii: Scriptura este o carte, istorică, de tratat în mod istoric şi nimic altceva, şi aşa mai departe.

Ştim cum acest Conciliul al mass-media era accesibil tuturor. Deci, acesta era cel dominant, mai eficient, şi a creat atâtea calamităţi, atâtea probleme, realmente atâtea mizerii: seminarii închise, conventuri închise, liturgie banalizată... şi adevăratul Conciliu a avut dificultăţi de a se concretiza, de a se realiza: Conciliul virtual era mai puternic decât Conciliul real. Însă forţa reală a Conciliului era prezentă şi, treptat, se realizează tot mai mult şi devine adevărata forţă care, după aceea, este şi adevărată reformă, adevărată reînnoire a Bisericii. Mi se pare că, la 50 de ani după Conciliu, vedem cum acest Conciliu virtual se strică, se pierde, şi apare adevăratul Conciliu cu toată forţa sa spirituală. Şi este misiunea noastră, chiar în acest An al Credinţei, începând de la acest An al Credinţei, să lucrăm pentru ca adevăratul Conciliu, cu forţa sa a Duhului Sfânt, să se realizeze şi să fie realmente reînnoită Biserica. Sperăm ca Domnul să ne ajute. Eu, retras cu rugăciunea mea, voi fi mereu cu voi şi împreună să mergem înainte cu Domnul, având certitudinea: Învinge Domnul! Mulţumesc!

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu (www.ercis.ro)

Video întâlnirea cu Sfântul Părinte

Parohiii și preoții romani l-au aplaudat foarte mult pe Sfântul Părinte la sfârșitul întâlnirii