Preaiubiții: fie ca Isus să-i păzească pe fiicele și fiii mei!
În acest mesaj aș dori să vă invit să aprofundăm câteva aspecte ale virtuții sărăciei, în care strălucește bonus odor Christi – mireasma bună a lui Cristos – despre care vorbește sfântul Paul (cf. 2Cor 2,15).
Sfântul Josemaría evoca adesea această virtute, înțeleasă nu doar ca desprindere exterioară, ci ca o formă a iubirii pe care Cristos ne-a învățat-o, expresie a unei inimi care dorește să-I aparțină lui Dumnezeu. Cristos a voit să Se nască sărac, să trăiască sărac și să moară sărac; în același timp, S-a prezentat cu măsura potrivită în diferitele împrejurări și față de diferitele persoane. Fiul lui Dumnezeu, deși putea să posede totul, a ales calea smereniei și a nimicirii de sine (cf. Fil 2,6-8). Iar în această sărăcie se revelează frumusețea unei inimi libere și pe deplin deschise voinței lui Dumnezeu Tatăl.
Sfinții, în forme foarte diferite, sunt mărturii ale acestei realități. Ei au descoperit în sărăcie nu o pierdere, ci o deplinătate. Pentru că sufletul care se desprinde de legăturile dezordonate începe să experimenteze o libertate nouă: libertatea iubirii. „În fața dorinței de a-L avea pe Dumnezeu ca însoțitor pe drum, bogățiile își pierd caracterul absolut, deoarece se descoperă adevărata comoară de care avem cu adevărat nevoie” (Leon al XIV-lea, Mesaj, 16-XI-2025).
Manifestările concrete ale virtuții sărăciei pot depinde de împrejurări foarte variate. Ceea ce pentru o persoană este necesar sau foarte potrivit, pentru alta ar putea fi de prisos; ceea ce pentru aceeași persoană este necesar într-o anumită situație poate înceta să mai fie astfel mai târziu. Pe de altă parte, cu excepția cazurilor evidente, deosebirea – aici și acum – dintre ceea ce este necesar, convenabil și superfluu cere mai mult decât un criteriu exterior: cere o conștiință bine formată, prudență și o dispoziție sinceră de a trăi sărăcia, care include și a ști să ceri sfat atunci când nu vezi limpede dacă o cheltuială sau o decizie este cu adevărat potrivită.
Atunci când virtutea, spiritul sărăciei, prinde cu adevărat rădăcini în viața noastră, inima devine ușoară și, cu harul divin, se înalță mai lesne spre contemplație. Sufletul învață să recunoască mai bine atingerile blânde și delicate ale Duhului Sfânt. Astfel, în mijlocul ocupațiilor obișnuite, începe să trăiască într-o pace și o bucurie pe care lumea nu le poate da (cf. In 14,27). Este bucuria tăcută a celui care știe că este locuit de iubirea lui Dumnezeu; o iubire care pătrunde și în slăbiciunea noastră, o luminează și ne transformă încetul cu încetul din interior, până la identificarea cu Isus Cristos.
Pe de altă parte, nu putem ignora faptul că în multe medii este răspândită o mentalitate care tinde să identifice fericirea cu bunăstarea materială și cu plăcerea. În fața acestei situații, știm bine că vocația noastră nu constă în a fugi de lume, ci în a o iubi și a colabora la transformarea ei din interior. Dar, pentru a reuși acest lucru, așa cum ne spunea sfântul Josemaría, trebuie să fim suflete contemplative: „Chemarea divină are un scop foarte concret: să te așeze în toate răspântiile lumii, fiind tu însuți adânc înrădăcinat în Dumnezeu” (În dialog cu Domnul, nr. 11).
În acest fel, vom putea fi pământul bun despre care vorbește Isus în parabola semănătorului și care face ca sămânța cuvântului lui Dumnezeu să aducă rod bogat în viața noastră: o mai mare libertate interioară, o bucurie mai sobră și mai profundă, o încredere mai autentică în Dumnezeu și o privire mai atentă la nevoile celorlalți. Însă dacă sămânța este înconjurată de spini – adică de preocupările materiale excesive și de înșelăciunea bogățiilor –, ea rămâne neroditoare: omul își pierde libertatea interioară, devine mai puțin disponibil pentru Dumnezeu și pentru ceilalți și ajunge să-și pună speranța în siguranțe care nu pot sătura inima.
Să ne străduim să evităm cu hotărâre, atât în lucrurile mari, cât și în cele mici, ca cultura materialistă să înăbușe pământul bun al inimii noastre și al locurilor în care trăim (cf. Mt 13,22). Atunci când sărăcia este neglijată, inevitabil se stinge și dorința de a contribui la înrădăcinarea iubirii lui Dumnezeu în alte suflete. În acest sens, sfântul Josemaría lega această virtute în mod foarte direct de zelul apostolic: „Desprinde-te de bunurile lumii. – Iubește și practică sărăcia în duh: mulțumește-te cu ceea ce este suficient pentru a trăi cumpătat și cu măsură. – Altfel, nu vei fi niciodată apostol” (Drum, nr. 631).
În spatele lipsei de zel apostolic se ascunde adesea o viață dezechilibrată de compensații care amorțesc sufletul. Împreună cu Părintele nostru – a cărui sărbătoare o vom celebra în această lună – vă încurajez ca fiecare dintre noi să facă personal, dacă este nevoie, un pas înainte în această convertire. Fără îndoială, aceasta se va traduce printr-o iubire mai delicată față de Domnul nostru și ne va permite să-L ducem mai eficient în lume.
Să punem această dorință în mâinile Maicii noastre, pentru ca ea să ne învețe să redescoperim mereu frumusețea unei vieți sărace și pe deplin dăruite iubirii lui Dumnezeu.
Să rămânem foarte uniți în rugăciune pentru Sfântul Părinte și pentru intențiile sale, acum în mod concret pentru răspândirea rodnică a primei sale enciclice și pentru roadele călătoriei sale apostolice în Spania.
Cu toată dragostea vă binecuvântează
Părintele vostru
Roma, 10 iunie 2026