Planul creator

Începutul cărții Genezei scoate în evidență puterea universală și nelimitată a lui Dumnezeu, căci numai El are stăpânire absolută asupra tuturor lucrurilor și o exercită pentru a da naștere vieții. În contextul creației, Dumnezeu îi încredințează primei perechi umane, creată după chipul și asemănarea Sa, misiunea de a supune pământul și de a stăpâni peste orice ființă vie (cf. Gen 1, 26-29). Cuvântul ebraic „chip” folosit în text însemna statuie, sculptură sau reprezentare și se referea, de asemenea, la imaginile zeilor care prezidau templele (cf. Ez 7,20; 16,17; 2Rg 11,18; Num 33,52). Astfel, la fel cum regii din acea vreme își ridicau imagini pentru a-și marca stăpânirea în ținuturi îndepărtate, Adam a fost așezat pe pământ ca imagine a lui Dumnezeu și reprezentant al suveranității Sale.

În cea de-a doua relatare, Adam primește însărcinarea de a da nume animalelor. A numi ceva înseamnă a supune obiectul numit unei ordini care determină, într-un anumit sens, locul pe care trebuie să-l ocupe în lume. Adam participă la autoritatea divină și a fost desemnat reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, guvernând în numele suveranului divin. Dumnezeu, la rândul Său, acceptă numele date de Adam creaturilor. Omul exercită, așadar, o stăpânire asupra creației, iar exercitarea acestei stăpâniri înseamnă că destinul cosmosului este legat de libertatea umană, prin însuși planul creator.

Relatarea creației și faptul că stăpânirea omului depinde de stăpânirea lui Dumnezeu și participă la aceasta pot părea o realitate oarecum îndepărtată, care nu are o influență practică asupra vieții cotidiene a creștinului. Cu toate acestea, „în Crezul lui Israel, a afirma că Dumnezeu este Creator nu înseamnă doar exprimarea unei convingeri teoretice, ci și înțelegerea orizontului originar al acțiunii gratuite și milostive a Domnului în favoarea omului. El, într-adevăr, dă în mod liber existență și viață tuturor celor care există”^[1]. Principiul creației divine a tuturor lucrurilor, manifestat de multe ori în Sfânta Scriptură – în special în cartea Genezei –, ne oferă o cheie pentru a înțelege realitatea și a acționa în consecință: recunoștința care izvorăște din gratuitatea iubirii lui Dumnezeu.

„Îți mulțumesc, Tată”

Recunoștința constă în dispoziția adecvată a voinței de a recunoaște și de a răspunde unui bine primit. Ea nu implică doar sentimente de apreciere sau recunoaștere, ci și un răspuns practic, care conduce la cuvinte sau acțiuni ce o exprimă. Prin urmare, recunoștința implică o privire capabilă să recunoască binele primit și, în același timp, conduce la o acțiune coerentă cu această convingere.

În Evanghelie găsim adesea referiri la atâtea persoane care au avut atenții față de Isus, de la cei care au avut grijă de familia Sa la Betleem (păstorii, magii), până la cei care au făcut puțin mai ușor de suportat Calvarul și Crucea (Simon din Cirene, tâlharul cel bun, Iosif și Nicodim, femeile care o însoțeau pe Maria…). Persoane care aveau să primească o privire, un zâmbet sau câteva cuvinte de recunoștință din partea lui Isus.

În Evanghelie, „mulțumirea” lui Isus care răsună cu cea mai mare forță este aceea pe care I-o adresează Tatălui Său: „Îți mulțumesc, Tată, Doamne al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înțelepți și învățați și le-ai revelat celor mici” (Mt 11, 25). „Acestea”, înțelepciunea lui Dumnezeu pe care Isus ne-o învață, reprezintă, asemenea creației, o cunoaștere a lui Dumnezeu și a lumii accesibilă tuturor. Este un limbaj mai ușor de înțeles pentru „cei mici”, cei care privesc lumea cu simplitate și fără prejudecăți și sunt conștienți că au primit totul.

O privire și o inimă recunoscătoare

Așa cum amintește Compendiul doctrinei sociale a Bisericii, „atitudinea care trebuie să-l caracterizeze pe om față de creație este, în esență, cea a recunoștinței și a recunoașterii: lumea, într-adevăr, orientează spre misterul lui Dumnezeu, care a creat-o și o susține [...]. Lumea se prezintă privirii omului ca o urmă a lui Dumnezeu, un loc în care se revelează puterea Sa creatoare, providențială și răscumpărătoare”^[2].

Pornind de la credința sa în creație și de la privirea sa recunoscătoare, creștinul este chemat să-și modeleze acțiunile potrivit acceptării recunoscătoare a darurilor divine. În exercitarea libertății sale, omul poate opta pentru o atitudine de putere autonomă, excluzând stăpânirea divină, sau, dimpotrivă, poate alege să aprecieze realitatea ca pe un dar, întărindu-și astfel dependența adoratoare de Dumnezeu. În primul caz, lucrurile create sunt considerate obiecte care pot fi manipulate și posedate în mod arbitrar, în timp ce în al doilea sunt tratate ca daruri și, prin urmare, sunt primite, admirate, înțelese, savurate, împărtășite și, mai presus de toate, raportate la Dumnezeu, de la care provin. Orice decizie umană, oricât de concretă sau de lipsită de importanță ar părea, implică în ultimă instanță acceptarea recunoscătoare a darurilor lui Dumnezeu sau respingerea lor.

Poate că ne vin în minte atâtea exemple din viața de zi cu zi: sărbătorirea unei ocazii speciale cu rudele și prietenii, o reușită în viața noastră profesională, ocazia unei noi experiențe, bucuria de a împărtăși un anumit talent… De fapt, darurile divine, în sens larg, cuprind întreaga realitate pe care am primit-o, inclusiv universul material și relația cu ceilalți.

Acceptarea recunoscătoare a acestor daruri se manifestă în mod deosebit în acceptarea și primirea celuilalt ca dar: „Creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26) și așezată în universul vizibil pentru a trăi în societate (cf. Gen 2,20.23) și a stăpâni pământul (cf. Gen 1,26.28-30), persoana umană este chemată încă de la început la viața socială: «Dumnezeu nu l-a creat pe om ca pe o „ființă solitară”, ci l-a voit ca pe o „ființă socială”. Viața socială nu este, așadar, exterioară omului, care nu poate crește și nu-și poate realiza vocația decât în relație cu ceilalți»”^[3]. Consecința acceptării recunoscătoare a celuilalt este grija față de ceilalți, care trece prin preocuparea pentru binele comun și edificarea acestuia.

A-l primi pe celălalt ca dar: o invitație la binele comun

Papa Francisc amintește că ecologia integrală – concept strâns legat de grija față de creație, înțeleasă nu doar ca natură, ci și în dimensiunea sa umană și socială – este inseparabilă de noțiunea de bine comun, în măsura în care acest principiu îndeplinește un rol central și unificator în etica socială. Dedicarea noastră pentru a păstra și a îngriji creația va fi cu atât mai autentică, cu cât se va orienta spre promovarea binelui comun, înțeles ca „totalitatea condițiilor vieții sociale care permit asociațiilor și fiecăruia dintre membrii lor să-și atingă într-un mod cât mai deplin și mai ușor propria perfecțiune”^[4], adică dezvoltarea umană integrală și durabilă.

Atunci când ne confruntăm cu problemele celorlalți sau ale comunității în care trăim, ca și creștini ar trebui să simțim neliniștea de a merge în întâmpinarea lor: atunci suntem chemați să răspundem cu responsabilitatea și generozitatea celui care caută în mod efectiv binele tuturor oamenilor. Idealul binelui comun – care nu este ceva abstract, ci are un conținut foarte concret – se prezintă atunci ca o chemare adresată tuturor membrilor societății de a colabora potrivit propriilor capacități și de a depăși interesele lor particulare. Aceasta implică să nu ne lăsăm conduși exclusiv de propriile interese, ci să țintim spre un orizont luminat de caritate, care se exprimă prin deschiderea față de ceilalți și prin capacitatea de a armoniza diferitele aspecte – familiale, sociale, politice, culturale, tehnice etc. – care caracterizează o societate complexă precum a noastră.

În această perspectivă se află conștiința demnității infinite a fiecărei persoane umane, dincolo de orice împrejurare și în orice stare sau situație; și conștiința că, de aceea, ordinea lucrurilor trebuie să fie subordonată ordinii persoanelor și nu invers, așa cum Însuși Domnul a dat de înțeles atunci când a spus că sâmbăta a fost făcută pentru om, nu omul pentru sâmbătă (cf. Mc 2,27). Această ordine, întemeiată pe adevăr și însuflețită de caritate, conturează obiectivul prioritar al binelui comun: o societate care vrea să fie în slujba ființelor umane la toate nivelurile.

O manifestare a acestei provocări o întâlnim, de exemplu, în impactul tehnologiei. Nu putem ignora semnele timpului prezent, în care relațiile sociale au devenit mai complexe datorită ușurinței și rapidității comunicării, transportului și atâtor alte mijloace tehnologice care introduc noi stiluri de viață și forme de asociere interpersonală. Aceste mijloace aduc cu ele o anumită ambiguitate, în care progresul în general este însoțit de posibilitatea unor riscuri pentru demnitatea și dezvoltarea umană. Impactul inovațiilor poate da naștere atât unor inițiative solidare, cât și dramei conflictelor și diviziunilor, în funcție de atitudinea adoptată; poate duce la reconectarea cu oamenii sau la o relație mai superficială cu ei; la învățare sau la dependență; la exploatarea persoanei sau la noi posibilități de dezvoltare... A primi creația în acest caz înseamnă a apăra respectul față de persoană ca atare, atât în scop, cât și în mijloace, și a ne lăsa călăuziți de principii etice, nu eficientiste.

A edifica binele comun în comuniune

Este necesar ca fiecare dintre noi să-și asume partea sa în binele comun, adică să oferim ceea ce am fost chemați să facem în această lume, ceea ce numai noi putem oferi, pentru că nimeni nu ne poate înlocui în această misiune. Această atitudine se opune unei poziții pasive, unei indiferențe comode sau unui individualism închis în căutarea propriei bunăstări, pentru că implică un angajament continuu și disponibilitatea de a ne complica viața pentru a colabora la formarea unui mediu de comuniune. „Pentru că una este să ne simțim obligați să trăim împreună și cu totul alta este să apreciem bogăția și frumusețea semințelor vieții comune pe care trebuie să le căutăm și să le cultivăm împreună”^[5].

În aspectul său dinamic, binele comun se realizează în activitățile obișnuite ale fiecărui cetățean. În definitiv, condițiile sociale se stabilesc prin relațiile personale și prin muncă, care pot contribui la o ordine socială, juridică și a serviciilor solidă sau o pot prejudicia (care adesea coincide cu drepturile umane fundamentale, precum alimentația, locuința, transportul...). Pentru aceasta, este esențial să ne îndeplinim cu excelență îndatoririle zilnice, ducându-le la îndeplinire cu competență și pasiune. Cum putem face aceasta? Informându-ne și dezvoltând o conștiință mai profundă asupra realității care ne înconjoară, fără a cădea în capcana resemnării sub pretextul că acțiunile noastre nu au nicio repercusiune. Cristos Însuși pune ca măsură a judecății Sale acțiuni mici (a da de mâncare, a da de băut, a îmbrăca…) făcute unor oameni mici (frații Mei cei mai mici) (cf. Mt 25,31-46).

Pe de altă parte, magisteriul Bisericii a reiterat mereu chemarea creștinilor de a participa și de a-și asuma responsabilități în viața publică. Constatarea că avem nevoie de o comunitate mai largă ar trebui să ne determine să ne unim forțele pentru a promova mai bine binele comun în comuniune cu ceilalți. În acest sens, Isus ne oferă exemplul bunului samaritean (cf. Lc 10,25-37) care, prin acțiunile sale, ne-a făcut să înțelegem că „existența fiecăruia dintre noi este legată de cea a celorlalți: viața nu este timp care trece, ci timp al întâlnirii”^[6].

Din toate aceste aspecte luate împreună, se naște ceea ce putem numi dimensiunea intrinsecă a binelui comun, care înseamnă, în esență, a trăi bine în comunitate. Cu alte cuvinte, nu este suficient să facem binele celorlalți, ci trebuie să vrem să facem binele împreună cu ceilalți. Solidaritatea merge dincolo de responsabilitatea personală într-un angajament concret: ea conduce la dorința de a fi împreună cu ceilalți și de a lucra împreună cu ei pentru a-i ajuta să-și atingă obiectivele. Forța acestei perspective constă în a înțelege că binele comun nu se referă doar la condiții, care sunt doar exterioare, ci că, pe această bază și prin intermediul relațiilor, se construiește binele individual și social.

Suma multor lucruri mici

Însuși faptul de a fi conștienți că suntem împreună este un bine în sine, în măsura în care oferă siguranța unui mediu în care lipsurile și greșelile personale găsesc în celălalt un sprijin și un ajutor pentru a le depăși. Atunci când o comunitate se unește în fața unei catastrofe naturale, de exemplu, pentru a contribui la salvarea oamenilor și a mediului lor, în pofida durerii, a suferinței sau a oboselii, există o plenitudine interioară pentru că am făcut binele împreună și o recunoștință profundă împărtășită. Provocarea este să obținem aceeași intensitate în viața de zi cu zi.

Este ceva despre care, cu siguranță, am avut experiență, dar nu este întotdeauna ușor să avem prezent binele pe care îl aduc ceilalți: poate că tendința noastră este să rezolvăm lucrurile pe cont propriu, sau să cerem o favoare, sau să o facem noi, ținând mereu socoteala debitului și creditului.

A înainta însă spre binele comun intrinsec necesită o formare care să ne permită să intrăm în logica gratuității relațiilor, a milostivirii și a comuniunii. „Ne bucurăm de un spațiu de coresponsabilitate capabil să inițieze și să genereze noi procese și transformări. Să fim parte activă la reabilitarea și ajutorarea societăților rănite. Astăzi avem marea oportunitate de a ne manifesta esența fraternă, de a fi alți buni samariteni care poartă asupra lor durerea eșecurilor, în loc să accentueze urile și resentimentele. Ca și călătorul ocazional din istoria noastră, nu lipsește decât dorința gratuită, pură și simplă de a voi să fim popor, de a fi statornici și neobosiți în munca de a include, de a integra, de a-l ridica pe cel căzut [...]. Să alimentăm ceea ce este bun și să ne punem în slujba binelui”^[7].

Astfel, gratuitatea și recunoștința merg mână în mână: ele călăuzesc relația noastră cu ceilalți, întemeind-o pe relația noastră cu Dumnezeu. O relație de fii recunoscători și responsabili.

* * *

Cartea Genezei revelează că omul este chemat să fie păzitorul și protagonistul creației, exercitând o suveranitate împărtășită, deoarece a primit-o de la Dumnezeu, singurul suveran. De fapt, am primit totul de la El și nu-I vom putea mulțumi niciodată îndeajuns. Cu toate acestea, ceea ce se află în mâinile noastre nu este puțin: printr-o atitudine de acceptare recunoscătoare a darurilor divine, suntem chemați să le recunoaștem ca atare și să îngrijim, să dezvoltăm și să îmbogățim creația. Această atitudine de recunoștință se extinde la primirea celuilalt ca dar și se traduce prin participarea și responsabilitatea fiecăruia la edificarea binelui comun, fie în relațiile cotidiene, fie în acțiunea publică și, mai ales, în a face binele împreună cu ceilalți. Astfel, omul își actualizează și își realizează condiția de ființă socială, făcând să strălucească legăturile de fraternitate în timp ce contribuie la înflorirea celorlalți.

^[1] Compendiu de doctrină socială a Bisericii, nr. 26.

^[2] Compendiu de doctrină socială a Bisericii, nr. 487.

^[3] Compendiu de doctrină socială a Bisericii, nr. 149.

^[4] Compendiu de doctrină socială a Bisericii, nr. 164.

^[5] Francisc, Humana communitas, nr. 6.

^[6] Francisc, Videomesaj la TED 2017 de la Vancouver (26 aprilie 2017): L’Osservatore Romano (27 aprilie 2017), p. 7.

^[7]Francisc, Fratelli tutti, nr. 77.