Evangheliile relatează mai multe dintre dialogurile lui Isus cu diferite persoane, deși ne putem imagina multe altele. Unul dintre cele mai emoționante care ni se înfățișează este convorbirea Lui, între patru ochi, cu femeia samariteană, lângă o fântână. Apostolii se miră când se întorc din satul în care se duseseră să cumpere de mâncare și Îl găsesc pe Învățător vorbind cu o femeie, una care venise singură după apă, la amiază, în loc să vină împreună cu celelalte femei din sat, în momentele mai răcoroase. Ea însăși este surprinsă că El îi adresează cuvântul, deoarece, după cum explică evanghelistul, „iudeii nu au legături cu samaritenii” (In 4,9). În această scenă, Isus ne învață să ne interesăm de toți. Cu o gingășie rafinată, o călăuzește blând spre adevăr. Nu trece cu vederea credințele ei greșite, nici faptele ei păcătoase, dar nici nu o condamnă, nu o acuză și nu o presează. Recunoscând credința pe care o au în comun și ascultând explicația ei despre ceea ce crede, pur și simplu răspunde dând mărturie despre adevărul revelației și, mai ales, despre demnitatea și valoarea pe care fiecare persoană le are în ochii Lui.

O convorbire față în față

Poate că ai avut o experiență asemănătoare: să fii ascultat și luat în serios de cineva, chiar fiind în dezacord. Poate că acea persoană te-a lăsat să te exprimi și să-ți explici gândul, ascultând cu atenție punctul tău de vedere, fără să te întrerupă și fără să-și piardă răbdarea. Poate că a pus întrebări care, deși erau provocatoare și veneau limpede dintr-o poziție diferită, erau formulate cu adevărat respect și cu un interes autentic, dovedind astfel o ascultare atentă.

Poate că te-a impresionat disponibilitatea ei de a-și schimba părerea, de a învăța din ceea ce aveai de spus; să vezi că o persoană poate avea ideile ei și, în același timp, să le susțină cu umilință și cu un anumit har, care invită la un climat de respect reciproc. Nu că interlocutorul tău nu ar fi avut o opinie despre subiect sau că și-ar fi schimbat poziția ca să coincidă cu a ta, ci că arăta prețuire față de persoana ta: a dovedit că îi păsa de tine, chiar dacă nu te-a convins de nimic altceva. Această atitudine poate chiar să-ți fi dat un nou curaj, nu doar ca să-ți formezi și să-ți exprimi propriile judecăți, ci și ca să îngădui ca convingerile tale să fie confruntate cu ale altora. Fiind ascultat, te-ai simțit încurajat să-i asculți pe ceilalți. Dialogul adevărat este molipsitor.

Poate că discuția era despre ceva fără însemnătate, ca de pildă dacă un anumit serial merită sau nu. Ești un mare fan, dar, cu un tact desăvârșit, cealaltă persoană a reușit să-și exprime delicat dezacordul fără ca tu să te simți jignit. Sau poate că era vorba despre un subiect mai serios, de politică ori de economie. Există multe moduri valabile de a organiza societatea: a-ți forma și a susține o poziție în ceea ce am putea numi sfera „temporală” este semnul unei maturități umane sănătoase, dar a putea asculta și a învăța din poziția altora este și mai bine. Sunt unele probleme care depășesc temporalul, cum sunt chestiunile religioase sau etice. Dacă acesta a fost subiectul conversației, atunci era în joc un adevăr obiectiv. Dar, într-un fel sau altul, interlocutorul tău nu doar a păstrat un dezacord liniștit, ci și o considerație plină de atenție față de ceea ce aveai de spus.

Oricare ar fi fost subiectul în discuție, această persoană ți-a comunicat cel mai important adevăr dintre toate: că ești important, că ai valoare, că ești iubit. „Nu suntem produsul întâmplător și lipsit de sens al evoluției. Fiecare dintre noi este rodul unui gând al lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi este voit, fiecare este iubit, fiecare este necesar”^[1]. Faptul că fiecare persoană este creată din iubire este primul adevăr pe care toți suntem chemați să-l îmbrățișăm și primul adevăr pe care suntem chemați să-l împărtășim celorlalți. Vorbind despre această frumoasă realitate a demnității umane, constituția Gaudium et spes explică: „[Omul] nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susținut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăiește pe deplin după adevăr dacă nu recunoaște în mod liber această iubire și nu se încredințează Creatorului său”^[2].

Dialogul: împreună spre adevăr

Dialogul adevărat se instaurează atunci când două persoane care vorbesc între ele caută adevărul. Fiecare are perspectiva și experiența sa și, chiar dacă acestea s-au cristalizat într-o convingere puternică, dialogul nu ridică ziduri; dimpotrivă, se caracterizează prin deschidere față de celălalt și prin dorința de a învăța de la el. Aceasta pentru că dialogul autentic este motivat de dorința de a se apropia tot mai mult de adevăr și, dacă este cu putință, împreună cu ceilalți.

Nu intrăm în dialog ca să ne apărăm opiniile sau ca să-i convingem pe alții, ci ca să mergem împreună spre adevăr. După cum a spus papa Francisc în Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale: „Avem nevoie de a recompune diferențele prin forme de dialog care ne permit să creștem în înțelegere și respect. Cultura întâlnirii cere să fim dispuși nu doar să dăm, dar și să primim de la alții”^[3]. Aceasta înseamnă a fi deschiși să primim orice lumină poate veni de la cealaltă persoană, fie pentru că aduce o contribuție pozitivă la cunoașterea noastră, fie pentru că dezvăluie o fisură în poziția noastră, de care nu eram conștienți. „Iar încercând să-i înțelegem pe ceilalți, să le pricepem punctele de vedere, descoperim aspecte adevărate pe care nu le luaserăm în seamă, ne rafinăm propunerile și, în cele din urmă, devenim noi înșine mai ușor de înțeles. Dacă, în schimb, munca de comunicare ignoră întrebările sau nedumeririle celuilalt, monologul ia locul dialogului”^[4].

În mod curios, prima poruncă, atât în legea iudaică, cât și în învățătura lui Isus pentru creștini, începe cu un verb la imperativ care precedă porunca însăși: „Ascultă, Israele” (Dt 6,4 și Mc 12,29). Iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de ceilalți presupun în mod necesar deschiderea urechilor, atenția față de cuvântul lui Dumnezeu și față de nevoile celor din jurul nostru.

Dacă adevărul însuși este motivul nostru cel mai înalt pentru dialog, nu putem niciodată să neglijăm unul dintre cele mai mari adevăruri dintre toate: iubirea lui Dumnezeu față de persoana cu care stăm de vorbă. Oricât de mult bine am spera să facem convingându-l pe cineva de adevărul asupra unui anumit subiect, nu o putem face în dauna adevărului despre demnitatea lui ca persoană. Indiferent de ceea ce se află în discuție, respectul nostru față de ceilalți nu poate depinde de faptul că sunt sau nu de acord cu noi. Felul în care îi tratăm pe oameni spune mai mult decât orice argument și ar trebui să vorbească despre demnitatea lor personală de fii ai lui Dumnezeu. „Ființa umană trebuie respectată cu o evlavie religioasă. Trebuie să ne tratăm unii pe alții cu acel simțământ de teamă plină de venerație pe care îl avem când ne aflăm în prezența a ceea ce este sacru, pentru că aceasta suntem noi, ființele umane: ființe create după chipul lui Dumnezeu (cf. Gen 1,27)”^[5].

Responsabilitatea de a fi liberi

Această realitate a demnității umane este însuși temeiul libertății, inclusiv al libertății de opinie și de exprimare, precum și al libertății religioase și de conștiință. Tocmai pentru că fiecare persoană este creată de Dumnezeu ca un individ unic și, totodată, cu propria libertate umană, putem să nu fim de acord unii cu alții în privința a ceea ce socotim adevărat. Faptul că din această libertate rezultă o mare diversitate de opinii și de abordări ale lucrurilor arată că ființa umană este într-un fel transcendentă și că nu este determinată de vreun impuls elementar sau de vreun instinct pe care l-am avea cu toții în comun. „Când se înțelege în profunzime valoarea libertății, când se iubește cu pasiune acest dar divin al sufletului, se iubește pluralismul pe care libertatea îl aduce cu sine”^[6]. Diversitatea este ceva vrednic de prețuit în măsura în care este o expresie a libertății, pentru că libertatea însăși este ceva ce trebuie iubit și ocrotit.

În mod paradoxal, această libertate, care izvorăște din demnitatea noastră umană, este o libertate pe care suntem datori să o folosim prin însăși natura noastră, fiind „înzestrați cu rațiune și cu voință liberă și deci învestiți cu responsabilitate personală”^[7]. Putem și trebuie să luăm o poziție în multele „lucruri lăsate de Domnul la libera dezbatere a oamenilor […] de exemplu, în legătură cu diferitele opinii filozofice, de știință economică sau de politică, cu curentele artistice și culturale, cu problemele vieții profesionale sau sociale etc.”^[8]. În aceste chestiuni, sfântul Josemaría i-a încurajat mereu pe catolici să apere „libertatea personală a laicilor pentru a lua, în lumina principiilor enunțate de Magisteriu, toate deciziile concrete de ordin teoretic sau practic […] pe care fiecare le consideră, cu deplină sinceritate, mai potrivite și mai în acord cu convingerile personale și cu aptitudinile sale umane”^[9].

Deși este o libertate de care se bucură toți, ea le aparține în chip deosebit laicilor, ale căror vocații personale diferite au în comun misiunea de a sfinți lumea din interior. Nouă, creștinilor obișnuiți, Dumnezeu ne vorbește prin împrejurările și relațiile vieții noastre de fiecare zi, iar noi împărtășim acest adevăr celorlalți prin conversațiile, prieteniile și munca noastră, ducându-L astfel pe Cristos pe culmea tuturor activităților omenești. Totuși, aceste activități din sfera seculară, prin natura lor, pot fi îndeplinite de obicei în multe feluri și, în măsura în care sunt compatibile cu adevărul, toate sunt la fel de valabile. „Creștinul trebuie să recunoască legitima pluralitate a opiniilor temporale divergente”^[10]. Sau, cum îi plăcea sfântului Josemaría să repete, „nu există dogme în chestiile vremelnice”^[11].

Oriunde ne-ar fi așezat Dumnezeu, putem fi siguri că vom întâlni multe persoane bune, catolice sau nu, care propun soluții și abordări diferite, dar deopotrivă legitime, pentru promovarea binelui comun. Desigur, aceasta nu înseamnă că ar trebui pur și simplu să adoptăm fără să gândim ideile aproapelui sau, mai rău, să nu luăm nicio poziție. Ar însemna să ne disprețuim propria libertate și să lipsim lumea de contribuția pe care am putea să o aducem. În plus, dacă nu contribuim la marea diversitate de opinii care sunt în acord cu adevărul, cele care greșesc pot ajunge cele mai zgomotoase și mai populare. „Noi, fiii lui Dumnezeu, cetățeni ca și ceilalți, trebuie să participăm «fără teamă» la toate întreprinderile și organismele oneste ale oamenilor, pentru ca și acolo Cristos să fie prezent. Domnul ne va cere socoteală fiecăruia dacă, din neglijență sau ușurință, nu ne vom strădui să intervenim, în mod liber, în înfăptuirile și în deciziile umane de care depind prezentul și viitorul societății”^[12]. În același timp, deși suntem liberi și avem responsabilitatea personală de a lua parte la dezbaterile lumii din jurul nostru și de a ne stabili și promova propria poziție, același lucru este valabil și pentru aproapele nostru.

Libertate și eroare

Această libertate are loc în orice dialog între persoane, chiar și atunci când adevărul este în joc. Avem norocul de a fi ființe libere și inteligente și „ghinionul” ca inteligența noastră să fie limitată, astfel încât, atunci când înfruntăm chestiuni contingente, dificile sau care depind de timp, de spațiu ori de sensibilitatea omenească, rezultatul este o mare varietate de opinii.

Libertatea este cea care ne îngăduie să credem că înghețata de vanilie este mai bună decât cea de ciocolată sau că o republică este mai bună decât o monarhie. Totuși, ea ne îngăduie și să credem ceva obiectiv fals, cum ar fi că răzbunarea este îndreptățită sau chiar că Dumnezeu nu există. Ignoranța și eroarea pot avea la rădăcină folosirea libertății, de vreme ce putem face un rău uz de acest mare dar. În acest caz însă, diferențele privitoare la ceea ce știm și credem nu sunt doar o expresie a libertății, ci pot fi și o manifestare a limitării omenești și, uneori, a păcatului. De aceea nu diferența în sine este ceea ce iubim, ci libertatea. Ar trebui oare să apărăm cu adevărat libertatea chiar și atunci când știm că ar putea duce la eroare și chiar la păcat? De fapt, Dumnezeu însuși a iubit într-atât libertatea noastră, încât ne-o dăruiește chiar și atunci când ne agățăm de bunăvoie de eroare.

Este important să distingem că esența libertății nu constă în putința de a greși. Am putea chiar cădea în ispita de a face contrariul a ceea ce știm că este bine, într-o încercare de a ne afirma independența. Adevărata libertate este însă aceea care găsește adevărul și lucrează în consecință. Contrariul ar însemna să cădem în legături care ne fac incapabili să vedem, să alegem și să ne bucurăm de ceea ce este adevărat și bun.

Așadar, a iubi și a apăra libertatea fiecărei persoane – nu numai de a avea o opinie pe care nu o împărtășim, ci și de a se ține de o convingere greșită – nu este totuna cu a iubi sau a apăra eroarea în sine. Relativismul moral înseamnă a te preface că nu există adevăr și că, prin urmare, ceea ce gândește cineva nu contează cu adevărat, sau că tot ceea ce socotește cineva adevărat este la fel și că ceea ce contează este că el gândește așa. Am putea fi ispitiți să credem că, în fața diferențelor, lucrul plin de caritate este să fim indiferenți, să adoptăm atitudinea „tu ai adevărul tău, eu îl am pe al meu”. Dar adevărata caritate nu este niciodată indiferentă. Caritatea caută binele celuilalt. Ea știe că respectul este singura cale pentru ca fiecare să poată ajunge la adevăr și că ținta este să ne bucurăm împreună de libertatea pe care ne-o dă cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu.

Pentru că ne pasă de ceilalți, nu vrem doar să ne apropiem tot mai mult de adevăr, ci vrem acest lucru și pentru ei. Știm că adevărul îi va face și mai liberi (cf. In 8,32). Și astfel, fără a nega libertatea celorlalți, suntem gata să facem ce putem pentru a-i ajuta, mereu deschiși să primim și noi ajutor de la ei. „Adevărul trebuie însă căutat într-un mod corespunzător demnității persoanei umane și naturii ei sociale, adică printr-o cercetare liberă, cu ajutorul magisteriului sau al instruirii, al discuției și al dialogului, prin care unii expun altora adevărul pe care l-au găsit sau socotesc că l-au găsit, pentru a se ajuta reciproc în căutarea adevărului; iar adevărul cunoscut trebuie îmbrățișat cu tărie, printr-un asentiment personal”^[13]. Prin demnitatea noastră umană, fiecare dintre noi este liber în căutarea adevărului, iar ceea ce alegem să credem este propria noastră alegere liberă, dar depindem unii de alții, de dialog și de faptul de a ne angaja și de a ne însoți în mod liber în această căutare.

Fii ai lui Dumnezeu

Comentând cuvintele lui Isus: „Adevărul vă va elibera” (In 8,32), sfântul Josemaría dezvolta: „Ce adevăr este acesta, care inițiază și consumă de-a lungul întregii noastre vieți drumul libertății? O să vi-l rezum […]: a ști că am ieșit din mâinile lui Dumnezeu, că suntem obiect al predilecției Preasfintei Treimi, că suntem fii ai unui Tată atât de mare. […] Nu uitați: cel care nu se știe fiu al lui Dumnezeu, nu recunoaște adevărul său cel mai intim”. Aceasta este identitatea noastră fundamentală, mai adâncă decât poziția pe care o adoptăm într-o chestiune sau alta. Oricât de diferite ar fi opiniile noastre, același lucru este valabil și pentru interlocutorul nostru. Putem trăi și transmite acest adevăr atunci când luăm parte la dialog în duhul pe care ni l-a învățat Cristos.

Astfel, ne identificăm tot mai mult cu Cristos care, fiind Dumnezeu, era infinit liber. Nu pentru că ar fi putut alege răul, ci pentru că Se bucura de bine. De asemenea, îngerii și sfinții ne-au precedat pe acest drum al libertății. Fiecare cu firea lui, cu gusturile și interesele lui, cu munca lui, cu epoca lui… uniți în iubirea față de Dumnezeu și față de ceilalți.

***

Este cu putință să fi avut experiența cuiva care a refuzat să te asculte. Sau care a dat impresia că ascultă, deși cu nerăbdare, în timp ce în realitate aștepta cu înfrigurare să încetezi a vorbi, pregătindu-se ca un leu gata să atace, pentru a-ți nărui punct cu punct fiecare argument. Poate ai observat că ți-au intrat în joc instinctele, că ți s-au accelerat bătăile inimii și că ți-a crescut încordarea în piept. Ai simțit nevoia stringentă de a striga și de a-ți apăra poziția. Poate că interlocutorul tău a fost cu adevărat agresiv sau a transformat chestiunea în ceva personal. Probabil că ultimul lucru pe care aveai chef să-l faci era să fii înțelegător. Dar caritatea cere înțelegere în toate împrejurările, o înțelegere care comunică iubirea lui Dumnezeu. Dacă simți că aceasta te depășește, ai dreptate. „Dacă îi iubiți pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveți? Căci și păcătoșii îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. Și dacă faceți bine celor care vă fac bine, ce răsplată aveți? Și păcătoșii fac la fel” (Lc 6,32-33). A dialoga cu cei care gândesc ca noi, a-i asculta pe cei care ne ascultă, este firesc. Dar uneori a fi înțelegător este cu adevărat supranatural, o mărturie a lui Dumnezeu care lucrează în noi ca în instrumentele Sale, aducând gingășia și afecțiunea Lui, „pentru că El este bun față de cei nerecunoscători și răi” (Lc 6,35). Tratându-i pe ceilalți potrivit demnității lor de fii ai lui Dumnezeu vom fi și noi înșine „fiii Celui Preaînalt” (Lc 6,35).

^[1] Benedict al XVI-lea, Omilie la Sfânta Liturghie de început al ministeriului petrin, 24 aprilie 2005.

^[2] Gaudium et spes, nr. 19.

^[3] Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a XLVIII-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale, 1 iunie 2014.

^[4] Fernando Ocáriz, Discurs la încheierea celui de-al XI-lea Seminar Profesional al Birourilor de Comunicare ale Bisericii, 19 aprilie 2018.

^[5] Conferința Episcopală a Statelor Unite, Justiție economică pentru toți, 1986, nr. 28.

^[6] Sfântul Josemaría, Convorbiri, nr. 98.

^[7] Dignitatis humanae, nr. 2.

^[8] Convorbiri, nr. 12.

^[9] Idem.

^[10] Gaudium et spes, nr. 75.

^[11] „Las riquezas de la fe” (Bogățiile credinței), ABC, Madrid, 2 noiembrie 1969.

^[12] „Las riquezas de la fe” (Bogățiile credinței), ABC, Madrid, 2 noiembrie 1969.

^[13] Dignitatis humanae, nr. 3.