O privire rapidă asupra oricărei rețele de socializare sau asupra oricărei pagini de știri de pe internet ne face să constatăm două lucruri: că există multă suferință în lume și, tocmai de aceea, că există numeroase apeluri la construirea unei societăți mai bune. Uneori, vocile care lansează aceste apeluri par să fie în armonie; alteori pot fi discordante și pot cere lucruri diferite sau chiar opuse. Cu toate acestea, dorința de a face ceea ce este drept, conștiința unei vulnerabilități colective și convingerea că trebuie să avem grijă unii de alții definesc, fără îndoială, sensibilitatea contemporană.

A-L urma pe Cristos înseamnă să ne preocupe lumea și problemele ei. Dacă, într-adevăr, „binele, ca și iubirea, dreptatea și solidaritatea, nu se ating o dată pentru totdeauna”, ci „trebuie cucerite în fiecare zi”^[1], fiecare dintre noi trebuie să se întrebe: Cum pot contribui la aceasta? Care este rolul meu?

Un apel de a simți lumea ca fiind a noastră

Dacă ne oprim să reflectăm, lumea este a noastră într-un dublu sens. Pe de o parte, am fost chemați să o co-creăm, iar pe de altă parte, să o co-răscumpărăm. Universul, creat în „stare de drum” (Catehismul Bisericii Catolice, 302), i-a fost încredințat omului pentru ca, prin munca sa, să colaboreze la desăvârșirea creației (Gen 1,28). În același timp, lumea este rănită de păcat și, de aceea, suferința este prezentă în ea. Acest lucru mișcă inima lui Cristos. În Evanghelie vedem cum, atunci când vede mulțimile de bolnavi, „i s-a făcut milă de ei, pentru că erau chinuiți și abătuți, ca niște oi care nu au păstor” (Mt 9,36), și le vindeca bolile. Din nou se înduioșează în fața celor care l-au urmat timp de mai multe zile și nu mai aveau ce să mănânce (cf. Mt 15,32) și îi îndeamnă pe discipolii Săi să caute un remediu, făcându-i responsabili de ceilalți: „Dați-le voi să mănânce!” (Lc 9,13). Cu puținul pe care îl găsesc discipolii, Isus săvârșește minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor. În fața suferinței sau a lipsei, Isus se înduioșează și răspunde în mod activ. Vine în întâmpinarea nevoilor materiale, având mereu ca scop să ajungă la suflete și să le conducă la viața veșnică (cf. In 6). Și, așa cum Tatăl L-a trimis pe El, și El ne trimite pe noi să colaborăm la răscumpărarea Sa (In 20,21; Mt 28,18-20).

Cu alte cuvinte, efortul creștin de a promova solidaritatea are un motiv mai înalt decât simpla dorință de a pune capăt suferinței sau de a o alina. Acest lucru este bun și nobil, dar inima lui Cristos cere mai mult: „Prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii Mei: dacă aveți iubire unii față de alții” (In 13,35). Un fiu al lui Dumnezeu știe că motivația cea mai profundă pentru acțiunea socială se întemeiază pe iubirea lui Dumnezeu față de lume și față de întreaga omenire și pe faptul că am fost chemați să-i redăm lumea lui Dumnezeu Tatăl, în Cristos, Fiul Său: „Suntem avertizați că nu-i folosește la nimic omului să câștige lumea întreagă dacă se pierde pe sine însuși. Totuși, așteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească, ci mai degrabă să stimuleze preocuparea de a desăvârși acest pământ, unde crește trupul noii familii umane, care poate, într-un anumit fel, să anticipeze o licărire a veacului nou”^[2].

Virtuți esențiale pentru a sluji societatea

Chemarea de a transforma lumea nu poate rămâne o idee abstractă. A avea grijă și a iubi implică întotdeauna acțiune: dreptatea, solidaritatea și caritatea sunt virtuți care trebuie trăite. Fiecare dintre ele desăvârșește un aspect diferit al deciziilor și activităților pe care le desfășurăm în relația cu ceilalți. Și fiecare dintre ele poate fi trăită în două domenii foarte largi: strădania noastră de a înnoi sistemele și structurile din mediile noastre sociale și întâlnirile cu oamenii.

Definiția clasică a dreptății este „obiceiul care ne permite să-i dăm fiecăruia ceea ce i se cuvine”^[3]. Este o virtute pe care o putem trăi pe un plan orizontal, cu colegii noștri, sau pe unul vertical, fie că avem autoritate asupra unui grup de persoane, fie că nu o avem. Un element esențial pentru a trăi această virtute este să ne deprindem să recunoaștem ceea ce le datorăm celorlalți în virtutea relației noastre cu ei. Putem, mai întâi, să reflectăm asupra modului în care trăim dreptatea la locul de muncă, îndeplinindu-ne bine și cu integritate munca. Dacă avem autoritate, vom dori să căutăm cu adevărat binele persoanelor de care suntem responsabili, nu doar propriul nostru folos. Totuși, dacă luăm în serios faptul că Dumnezeu ne-a încredințat lumea, vom vedea că activitatea noastră nu se limitează la cercul imediat al muncii și familiei. Am putea lua în considerare participarea la alte proiecte sau alăturarea la inițiative în afara celor pe care le desfășurăm deja, pentru a favoriza ca și ceilalți membri ai societății să poată ajunge la condiții de viață demne.

Ca virtute, solidaritatea scoate în evidență interdependența noastră. Dacă dreptatea recunoaște că fiecare persoană merită anumite bunuri, solidaritatea recunoaște unitatea noastră cu ceilalți: avem aceeași natură umană. Ea constă, de aceea, în „hotărârea fermă și perseverentă de a se angaja pentru binele comun”^[4], adică în „a gândi și a acționa în termeni de comunitate”^[5]. Pe de o parte, exercitarea concretă a acestei virtuți este asemănătoare celei a dreptății: prin munca și proiectele noastre intervenim asupra unor aspecte ale societății, astfel încât orașul în care trăim sau comunitatea în care ne desfășurăm activitatea să fie locuri în care fiecare persoană să-și poată atinge deplinătatea. Pe de altă parte, solidaritatea înseamnă și să dedicăm timp pentru a împărtăși suferința, nu doar pentru a o înfrunta. Poate că unii dintre noi preferă să lupte public pentru o anumită cauză și, de exemplu, se străduiesc să sensibilizeze opinia publică în privința sănătății mintale și a siguranței psihologice în familii. Alții vor prefera să manifeste solidaritatea într-un mod mai discret, de la om la om, de exemplu vizitând persoane în vârstă sau bolnave, fără să publice acest lucru pe rețelele de socializare. Solidaritatea este deosebit de sensibilă la vulnerabilitate și suferință: „izvorăște din conștiința de a fi responsabili de fragilitatea celorlalți, căutând un destin comun” și „se exprimă în mod concret prin slujire”^[6].

Dreptatea și solidaritatea creștină se întemeiază însă pe ceva mai înalt decât recunoașterea umanității noastre comune. Prin credință, vedem că avem în comun o origine divină și umană și un destin comun^[7]. Am fost creați de un Dumnezeu care ne iubește și descindem din Adam și Eva. Mai mult: suntem destinați fericirii lui Dumnezeu în Cristos, scop pe care îl atingem fiind încorporați într-un Trup, Biserica. Pe scurt, există o unitate reală între toate persoanele, o unitate care se actualizează prin iubire. Dreptatea și solidaritatea își găsesc adevăratul sens numai atunci când știm că, în ultimă instanță, în viața omenească, iubirea — caritatea — este cea care ne face responsabili de dezvoltarea celuilalt, în această viață și în vederea celei viitoare.

De fapt, caritatea ne unește mai întâi și mai presus de toate cu Dumnezeu^[8]. Un mod concret în care această realitate se reflectă în acțiunea noastră socială este acela de a ne asigura că obiectivele, planurile și proiectele noastre sunt întotdeauna coerente cu Evanghelia, chiar și atunci când nu au o legătură explicită cu ea. Mai mult, atunci când ne implicăm în activități în favoarea celorlalți, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că unirea cu Dumnezeu, harul Său, este cea care face posibilă iubirea noastră față de aproapele. Prin caritate, îl considerăm pe celălalt „ca pe unul cu noi înșine”, iar această atenție afectivă „provoacă orientarea spre căutarea gratuită a binelui său”^[9]. Dacă ne raportăm astfel la ceilalți, putem să ne apropiem de ceea ce papa Francisc numește „prietenie socială”: o iubire și o fraternitate care nu exclud pe nimeni, trec dincolo de frontiere și pot constitui o bază solidă pentru orașe și țări^[10].

Fiecare dintre noi se află în medii și circumstanțe diferite. În plus, fiecare societate și grupurile care o alcătuiesc diferă de la o țară la alta, astfel încât modalitățile concrete de a trăi dreptatea, solidaritatea și caritatea vor avea o infinitate de forme. Cu toate acestea, există pași concreți pe care cu toții îi putem lua în considerare, pentru a deveni acel fel de persoane care, prin aceste virtuți, vor fi agenți ai schimbării.

Să ne transformăm continuu pentru a schimba lumea

Primul pas este să ne cultivăm capacitatea de a percepe situațiile de nevoie. Pentru a exercita orice virtute, mai întâi trebuie să-mi dau seama în ce situație mă aflu: în cazul de față, în fața unei probleme sociale. Poate că obiectivul meu este unul restrâns, deoarece viața de zi cu zi și cercul meu imediat de acțiune mă absorb. Poate că știu, în teorie, că există multe probleme în lume, dar nu m-am oprit să le examinez îndeaproape. Poate că m-am obișnuit să reacționez cu tristețe când văd sau aud știri rele, dar niciodată nu m-am întrebat dacă aceste situații mă pot interpela și dacă eu pot răspunde. Toate acestea m-ar putea face mai puțin sensibil la nevoile celor care îmi sunt aproape.

Hotărârea de a cultiva această sensibilitate poate însemna să citesc mai multe știri, să fiu atent pe drumul spre serviciu sau să mă uit la avizierul — fizic sau de pe vreo rețea de socializare — al parohiei mele. În orice societate există cel puțin un sector care are nevoie de dreptate, solidaritate și caritate: persoanele în vârstă pe care nu le vizitează nimeni; bolnavii aflați în fază terminală; cei care nu au acces la hrană, apă sau o locuință demnă; persoanele cu dizabilități și familiile care au grijă de ele (sau cei care le abandonează). Cei care suferă de boli mintale; copii sau adulți care nu au acces la educație; comunități — poate autohtone sau de imigranți — marginalizate. Persoanele fără adăpost sau refugiații. Persoanele care suferă din cauza violenței domestice sau a abuzurilor, victimele dezastrelor naturale. Lucrătorii supuși unor condiții de muncă inumane, deținuții sau cei care trăiesc în zone de conflict ori într-un climat de insecuritate ridicată. Mamele singure — sau tații singuri; cei care suferă din cauza bullyingului sau a altor forme de hărțuire; victimele dependenței de droguri sau de jocurile de noroc. Cei care nu au acces la cultură, sport sau artă, persoanele abandonate din punct de vedere social, copiii străzii… Enumerarea acestor situații ne ajută să vedem că nu duc lipsă de ocazii de a colabora.

De aceea, următorul pas este să ne angajăm să acționăm, nu doar să simțim. În lumea noastră, riscăm să rămânem pasivi în fața unui flux constant de informații. Solidaritatea adevărată nu ne conduce doar să simțim compasiune pentru nenorocirile pe care le vedem prezentate, ci și să alinăm suferința ori de câte ori putem. Este imposibil să rezolvăm toate problemele, dar poate că putem studia cum să contribuim la o societate mai dreaptă sau cum să dedicăm o parte din timpul nostru unui proiect social, poate chiar împreună cu prietenii sau familia. Dacă problemele de mare amploare par să fie dincolo de posibilitățile noastre (deși cine știe, poate că nu pentru toți), poate putem ajuta printr-o donație către o organizație pe care o cunoaștem.

Dacă hotărâm să ne implicăm într-o activitate civică, un alt obicei important este să gândim și să planificăm un impact semnificativ, chiar dacă este vorba despre ceva precum o zi dedicată ajutorării într-un centru pentru persoane cu dizabilități. Pentru cei care sunt limitați la activități pe termen scurt, ar fi păcat să ofere soluții sub forma unor „pansamente” sau urmărind doar un sentiment de satisfacție ori de ușurare. Iar pentru cei care pot desfășura inițiative pe termen lung, este important să evite crearea unei dependențe permanente de aceste ajutoare. Putem realiza lucruri foarte bune dacă identificăm clar obiectivele pe care ni le propunem în timpul pe care îl avem la dispoziție: în această vizită de o zi la un centru de primire pentru persoane cu dizabilități, îi învățăm pe voluntarii noștri să afirme demnitatea personală a acestora și subliniem valoarea pe care o are compania oferită lor. De asemenea, putem desfășura proiecte bune dacă studiem cu seriozitate problema cu care ne confruntăm, pentru a ajunge la rădăcina ei, astfel încât intervențiile pe care le concepem să-i capaciteze pe cei pe care îi ajutăm, oferindu-le instrumente și competențe prin care, în cele din urmă, să se poată ajuta singuri. În loc, de exemplu, să construim case pentru comunități sărace, îi putem implica pe oameni, astfel încât să se simtă cu adevărat stăpâni pe propriile locuințe și să se angajeze într-un program de formare care să-i pregătească pentru muncă, pentru a putea menține un mediu sănătos și demn de om.

Papa Francisc ne spune că solidaritatea este „mult mai mult decât câteva acte sporadice de generozitate […]. Înseamnă și să luptăm împotriva cauzelor structurale ale sărăciei, ale inegalității, ale lipsei locurilor de muncă, de teren și de locuințe, ale negării drepturilor sociale și de muncă. Înseamnă să înfruntăm efectele distrugătoare ale Imperiului banilor. […] Solidaritatea, înțeleasă în sensul său cel mai profund, este un mod de a face istorie […]”^[11].

Să ne lărgim zona de confort

A fi un agent al dreptății, solidarității și carității nu se reduce la atitudinea noastră personală. Există cel puțin alte două domenii în care putem crește ca creștini.

Atunci când ne implicăm în problemele din jurul nostru, întâlnim, cu siguranță, mai mulți oameni care împărtășesc aceeași pasiune pentru schimbarea lumii, dar ale căror idei sau stiluri de viață poate că nu sunt inspirate de credința în Cristos. Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă că nu putem împărtăși obiective comune, cu adevărat umane. Poate că un mod foarte concret de a trăi solidaritatea și caritatea este să îndrăznim să dialogăm cu cei care gândesc diferit de noi, pentru a găsi o modalitate de a lucra împreună, în loc să lucrăm unii împotriva altora. Poate că efortul pentru dreptate va avea rezultate mai bune dacă încercăm să depășim polarizarea, o problemă deosebit de relevantă în epoca noastră, atât online, cât și față în față. Mai întâi trebuie să ascultăm și să dialogăm, pentru a găsi ceea ce ne unește și, astfel, să obținem un bine mai mare pentru cei care suferă cel mai mult în societatea noastră.

În cele din urmă, putem îndrăzni să facem de fiecare dată încă un pas. De exemplu, pornind de la încercarea de a trăi dreptatea la locul de muncă, ne putem întreba ce impact are compania sau instituția noastră asupra comunității în care își desfășoară activitatea. Apoi ne putem gândi dacă am putea colabora la o inițiativă socială în afara domeniului profesional. Iar mai târziu putem implica și alte persoane. Dacă alegem o nevoie căreia vrem să-i răspundem, dacă ne angajăm să acționăm și planificăm soluții pe termen lung, atunci dreptatea, solidaritatea și caritatea vor putea configura și realitatea din jurul nostru.

A-L vedea pe Cristos în fiecare persoană

Privim lumea noastră imperfectă și vedem că posibilitățile de transformare sunt inepuizabile. Desigur, este mult de lucru, iar aici am prezentat câteva obiceiuri care ne ajută să desfășurăm în mod eficient acțiunea socială și să oferim soluții reale problemelor pe care le vedem. Dar există ceva care trebuie să ocupe un loc prioritar în mintea și inima unui fiu al lui Dumnezeu: adevărata misiune a creștinului în lume nu constă doar în rezolvarea problemelor, ci în a-i reda fiecărei persoane valoarea.

Cu alte cuvinte, eficiența este importantă, dar trebuie să mergem mai departe. Am putea reuși să organizăm și să menținem un program de alimentație și educație și, astfel, să acoperim nevoile de bază ale copiilor dintr-o comunitate aflată în situație de risc; am putea reuși, de asemenea, să creăm un angajament solidar din partea celor care colaborează la program. Dar dacă cei pe care îi ajutăm sunt pentru noi doar un grup anonim, simpli „beneficiari”, dacă îi privim ca pe niște rezultate care ne oferă măsura succesului programului sau dacă rămânem la sentimentul nostru de satisfacție în fața unei fapte bune…, atunci nu am ajuns la inima Evangheliei. Dreptatea și solidaritatea nu pot fi separate de adevărata caritate, care ne permite să-L vedem pe Cristos în ceilalți.

Aceasta înseamnă, de exemplu, ca în orice activitate la care participăm sau în felul nostru de a ne comporta să încercăm să ne concentrăm asupra persoanelor: „Generalizarea remediilor sociale […] — care fac posibil astăzi să se obțină rezultate umanitare la care în alte vremuri nici nu se visa — nu va putea înlocui niciodată tandrețea eficientă — umană și supranaturală — a acestui contact imediat, personal, cu aproapele”^[12]. Încercăm să fim conștienți de felul în care îi privim pe cei pe care îi ajutăm, să știm cine sunt și nu doar de ce au nevoie, pentru că o persoană este cu mult mai mult decât ceea ce îi lipsește.

În timpul în care suntem în contact cu cei pe care îi ajutăm, intrăm în nevoile și în suferința lor, oferind grijă și nu un realism rece sau indiferent^[13]. Acest lucru aduce adevărată alinare, un contact uman care este la fel de prețios ca alinarea materială. Împărtășim cu ei timpul, atenția și prezența noastră, făcând prezent — pentru ei și pentru noi — pe Cristos. Astfel le oferim acel „dar sincer de sine” care este adevărata noastră împlinire^[14]. Nu doar îl iubim pe aproapele, ci „devenim” aproapele fiecăruia, așa cum ne-a cerut Cristos să facem^[15].

^[1] Francisc, Enciclica Fratelli Tutti, nr. 11.

^[2] Conciliul Vatican al II-lea, Gaudium et Spes, nr. 39.

^[3] „…dreptatea este deprinderea potrivit căreia cineva, cu voință constantă și perpetuă, îi dă fiecăruia dreptul său. Iar această definiție este aproape identică cu cea pe care o formulează Filosoful în V Ethic., spunând că dreptatea este deprinderea potrivit căreia se spune că cineva este activ în alegerea a ceea ce este drept”: Summa Theologica, II-II, Q. 58, Art. 1 co.

^[4] Compendiul Doctrinei Sociale a Bisericii, nr. 193.

^[5] Fratelli Tutti, nr. 116.

^[6] Fratelli Tutti, nr. 115.

^[7] Cf. Enciclica Laudato si’, nr. 202.

^[8] ST II-II, Q. 26, Art. 1 co. și Art. 2 co.

^[9] Fratelli Tutti, nr. 93. 

^[10] Cf. Fratelli Tutti, nn. 94, 99.

^[11] Fratelli Tutti, nr. 116.

^[12] Sfântul Josemaría, Scrisoarea din 24-X-1942, nr. 44.

^[13] Cf. Fernando Ocáriz, Scrisoarea din 14-II-2017, 31.2.

^[14] Cf. Gaudium et Spes, nr. 24: „[Isus] sugerează o anumită asemănare între unirea Persoanelor divine și unirea fiilor lui Dumnezeu în adevăr și în caritate. Această asemănare arată că omul, singura creatură pământească pe care Dumnezeu a iubit-o pentru ea însăși, nu-și poate găsi propria împlinire decât în dăruirea sinceră de sine celorlalți”.

^[15] Cf. Fratelli Tutti, nr. 81: „Propunerea este aceea de a fi prezenți în fața celui care are nevoie de ajutor, indiferent dacă face parte sau nu din propriul nostru cerc de apartenență. În acest caz, samariteanul a fost cel care s-a făcut aproapele evreului rănit. Pentru a deveni aproape și prezent, el a trecut dincolo de toate barierele culturale și istorice. Concluzia lui Isus este o cerință: «Mergi și fă și tu la fel» (Lc 10,37). Cu alte cuvinte, ne îndeamnă să lăsăm deoparte orice diferență și, în fața suferinței, să devenim aproapele oricui. Atunci nu mai spun că am «aproapele» pe care trebuie să-l ajut, ci mă simt chemat să devin eu însumi aproapele celorlalți”.