Încă de la început, discipolii lui Cristos trăiau într-o comuniune atât spirituală, cât și materială. În Faptele Apostolilor se relatează că „stăruiau în învățătura apostolilor și în comuniune, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fap 2,42); „toți cei care credeau erau împreună și aveau toate în comun” (Fap 2,44), și „frângeau pâinea în case și luau masa împreună cu bucurie și cu inimă curată” (Fap 2,46).

Această atitudine a primilor creștini se manifesta prin acte de solidaritate atât față de frați, cât și față de oamenii din apropiere care se aflau în nevoie. Faptele Apostolilor menționează grija față de orfani și văduve, împărțirea bunurilor celor aflați în nevoie și vindecările miraculoase. Așa cum Isus Își dedicase o mare parte din activitatea Sa publică vindecării paraliticilor, orbilor sau leproșilor, învierii morților, hrănirii celor flămânzi sau eliberării celor posedați, tot astfel și discipolii Săi, împinși de caritatea Duhului Sfânt, au încercat să imite inima milostivă a lui Cristos și să-L recunoască în cei săraci, bolnavi și întemnițați.

Pe măsură ce Biserica s-a maturizat și s-a extins, ea a integrat în mod instituțional grija față de nevoile materiale și spirituale ale bărbaților și femeilor. Sfântul Iustin, în jurul anului 150, descrie adunarea duminicală a credincioșilor (Sfânta Liturghie). Adunarea începe cu amintiri și citirea scrierilor apostolilor sau ale profeților, urmate de o exhortație a celui care prezidează liturgia și de rugăciuni; apoi sunt oferite pâinea și vinul, iar după consacrarea lor în cadrul rugăciunii de mulțumire sunt împărțite celor prezenți; în cele din urmă are loc ceea ce astăzi am numi colecta: „cei care au și vor, fiecare după libera sa hotărâre, dă ceea ce crede de cuviință, iar cele strânse sunt încredințate celui care prezidează și el îi ajută pe orfani și pe văduve, pe cei care, din cauza bolii sau dintr-un alt motiv, sunt în nevoie, pe cei care sunt în închisori, pe străinii aflați în trecere”[1]. Mai târziu, această grijă individuală s-a concretizat în instituții precum spitalele, orfelinatele, școlile pentru familiile fără resurse sau universitățile.

O chemare la grijă

Papa Francisc și predecesorii săi insistă să nu rămânem indiferenți față de cel care se află în mai mare nevoie și ne îndeamnă să creăm structuri sociale care să contribuie la dezvoltarea demnă a celor mai defavorizați[2]. Dar de ce ar trebui să mă preocup de cei săraci sau, dacă eu însumi sunt sărac, de cel care are mai multă nevoie decât mine? Pentru a fi un creștin coerent, nu este oare suficient ca viața individuală și privată a fiecăruia să fie cinstită înaintea lui Dumnezeu? Benedict al XVI-lea ne oferă dinainte răspunsul: „cultul plăcut lui Dumnezeu nu este niciodată un act pur privat”[3]; mai mult, „unirea cu Cristos este în același timp unire cu toți ceilalți cărora El li se dăruiește. Nu-L pot avea pe Cristos numai pentru mine; pot să-I aparțin numai în unire cu toți cei care sunt ai Lui sau vor fi ai Lui”[4].

Încă din Geneză, la începutul istoriei omenirii, Dumnezeu pune întrebarea cu privire la „celălalt”: „Cain, unde este fratele tău, Abel?”. Răspunsul lui Cain, „Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?”, ascunde, în spatele respingerii acestei responsabilități, vina omorului (cf. Gen 4,9). Întrebarea lui Dumnezeu, explică Papa Francisc, vrea să evidențieze faptul că nu putem „justifica indiferența ca unic răspuns” și deschide calea pentru „a crea o cultură diferită, care să ne orienteze spre depășirea dușmăniilor și spre a avea grijă unii de alții”[5]. Aici sunt cuprinse cele două mari ispite pe care le avem de obicei în relația cu celălalt: răceala indiferenței și exacerbarea diferenței.

Adam, Cristos și întreaga omenire

Dimensiunea socială, relațională, a persoanei a fost umbrită în ultimele decenii, mai ales în anumite culturi, de individualism, consumism, dispariția legăturilor sau exaltarea subiectivității.

Nu a fost așa în Biserica primară. Mentalitatea iudaică, ce îi caracteriza și pe primii creștini, se deosebea de a noastră într-un aspect esențial: pentru ei, Adam (și, mai ales, Cristos, ca al doilea Adam) nu era doar un om individual, ci și o ființă colectivă care cuprindea, în trupul său, întreaga omenire. În sensul său semitic, omul nu „are” un trup, ci „este” un trup[6]. În ebraică, termenul basar înseamnă carne, dar și ființă vie – carne însuflețită – și ființă umană, inclusiv sufletul. Este folosit în Sfânta Scriptură cu diferite sensuri și este tradus în greacă atât prin sarx (carne), cât și prin sôma (trup). Sensul ebraic include unitatea dintre ființele umane datorită naturii lor comune și relației reciproce: de aceea, Eva este „carne din carnea” lui Adam. În schimb, sôma se referă doar la individ și, în acest sens, subliniază distincția: mai mult decât „avem aceeași carne (natură)”, are sensul „carnea mea (și, prin urmare, viața mea) este diferită de a ta”. Occidentul a moștenit această ultimă accepțiune.

Când Sfânta Scriptură vorbește despre Adam, se referă și la întregul neam omenesc cuprins, într-un anumit fel, în trupul său. „Tot neamul omenesc este în Adam «ca un singur trup al unui singur om»”[7], explică Catehismul, citându-l pe sfântul Toma. De aceea, orice faptă bună a unuia dintre membri contribuie la unitatea întregului trup, în timp ce orice necredincioșie îl dezmembrează, provocând divizarea omenirii. Păcatul strămoșesc, fiind săvârșit de Adam, devine universal, după cum universală este și mântuirea înfăptuită de Cristos. Paul vorbește despre „omul cel vechi” care există în fiecare dintre noi, prin faptul că aparținem neamului omenesc, și care este îngropat prin Botez, atunci când renaștem la o viață nouă în Cristos[8].

În acele prime secole, Părinții Bisericii își manifestau deja concepția despre omenire ca un întreg, ca un singur trup. Ei înțelegeau că, atunci când Adam păcătuiește, întreaga omenire păcătuiește: „toți purtăm numele lui”, afirmă sfântul Irineu de Lyon[9]; „toți am ieșit din Paradis împreună cu Adam, care l-a lăsat în urma sa”, scrie sfântul Efrem Sirul[10]. Cristos vine să refacă unitatea pierdută în trupul lui Adam, să reunească neamul omenesc: așa cum la Babel omenirea suferă o puternică divizare, în Cristos primim Duhul Sfânt, care face posibil ca noi, creștinii, chiar vorbind limbi diferite, să ne înțelegem, într-o nouă Rusalii[11].

Biserica, Trupul lui Cristos

Atrage atenția cuvintele lui Isus atunci când i Se arată lui Saul pe drumul spre Damasc: „Saule, Saule, de ce Mă persecuți? […] Eu sunt Isus, pe care tu Îl persecuți” (Fap 9,4-5). Isus înviat Se identifică cu discipolii Săi, iar Saul înțelege că între Isus și Biserică există o unire atât de strânsă, încât formează o unitate, astfel încât a-i persecuta pe discipoli înseamnă a-L persecuta pe Isus Însuși. Această identificare a Bisericii cu Trupul lui Cristos înseamnă că, dacă eu mă pot identifica cu Cristos, iar frații mei în credință se pot identifica și ei cu Cristos, unirea dintre noi este o legătură cu mult mai puternică decât în orice instituție omenească.

Ca un bun evreu, pentru Paul noțiunea de trup se referă la o unitate care transcende individualitatea omului. În Cristos, „prin natura trupului pe care Și l-a însușit, se cuprinde într-un anumit fel întregul neam omenesc”[12]. Întrupându-Se, El nu ia doar un trup omenesc individual, ci, într-un anumit fel, ne asumă pe toți împreună cu Sine, în trupul Său. Astfel, Cristos își îndreaptă mântuirea spre întreaga omenire, astfel încât ea este chemată și făcută capabilă să devină parte a trupului Său, Biserica. Aceasta nu este catolică, universală, pentru că este răspândită pe întregul pământ; era deja catolică în ziua Rusaliilor[13]. Biserica este catolică pentru că se adresează întregii omeniri, care formează un singur trup, cel al lui Adam, dezmembrat prin păcat.

De aici provine dimensiunea socială, de care Biserica nu poate renunța, întrucât este în mod organic una. Este un trup, Trupul lui Cristos (cf. 1 Cor 12,27), și nu o federație de adunări locale. De aceea, dacă un membru al Bisericii suferă într-un anumit fel, împreună cu el suferă și ceilalți[14]. Aceasta înseamnă că vom înțelege ce înseamnă să fim creștini în mod adevărat și deplin în măsura în care ne însușim acest caracter social și trăim în conformitate cu el. Dimpotrivă, atunci când îl ignorăm, încetăm să arătăm adevărata față a Bisericii.

Ispita respingerii

Deși înțelegem această realitate – că toți suntem frați ca descendenți ai lui Adam, în umanitatea noastră, și ca parte a Trupului lui Cristos care este Biserica, prin Botez –, în viața de zi cu zi, de multe ori nu-l recunoaștem pe celălalt ca atare. Uneori sunt primele impresii cele care ne îndepărtează, alteori o judecată formată pe baza unei experiențe îndelungate; uneori apărarea unui bine sau a unui adevăr ne face duri sau sarcastici; alteori fragilitatea sau greșeala din viața altora ne deranjează. Între catolici, opțiuni legitime pot ajunge să-i transforme pe oameni drepți, buni, implicați, în dușmani aflați în tabere opuse, fie din cauza modului de a participa la Sfânta Liturghie, fie din cauza alegerilor legate de educația copiilor, fie din cauza autorilor pe care îi urmăm mai frecvent. Uneori este nevoie de foarte puțin pentru ca noi, creștinii, să uităm că ceea ce ne unește este ceva mult mai puternic și mai profund decât ceea ce ar putea fi un motiv de dezbinare: defecte de caracter, moduri de a reacționa în fața unui rău moral sau social, opinii diferite despre cea mai bună modalitate de a evangheliza, opinii în chestiuni politice etc.

C. S. Lewis exprimă acest lucru într-un mod foarte sugestiv, în cunoscuta carte „Scrisori de la un diavol mai bătrân către unul mai tânăr”, în care demonul experimentat îi explică ucenicului că Biserica vizibilă poate fi o „ispită” căreia creștinii i se abandonează cu o uimitoare ușurință. El oferă câteva exemple, pline de finețe și de umor, despre felul în care „pacientului”, un om convertit recent la catolicism, îi este greu să înțeleagă comoara comuniunii în diversitate chiar și în timpul ceremoniilor liturgice: „Pacientul tău, mulțumită Tatălui nostru din Adâncuri, este un prostănac și, cu condiția ca unul dintre vecinii aceia să cânte fals, să poarte cizme care scârțâie, să aibă bărbie dublă sau să se îmbrace extravagant, pacientul va crede cu ușurință că, prin urmare, religia lui trebuie să fie, într-un anumit sens, ridicolă”[15].

În acest sens, relațiile dintre creștini pot învăța multe din fraternitatea umană. Este o experiență universală pentru cel care are frați și surori faptul că, în ciuda unor posibile conflicte, apariția unei probleme externe (hărțuirea la școală, boala unuia dintre părinți, moartea unei persoane dragi…) are de obicei drept reacție imediată uitarea conflictelor minore, cărora le iau locul sprijinul, afecțiunea și apărarea reciprocă. Uneori, chiar și persoane aflate la poli opuși în ceea ce privește ideile lor redescoperă umanitatea celuilalt tocmai din motive de acest fel: pentru că soțul ei este bolnav de cancer, pentru că și-a pierdut locul de muncă, pentru că fiica ei s-a născut prematur. Aceste situații, în care ne confruntăm cu durerea, sunt adesea o ocazie pentru a ne deschide ochii și a vedea că „suntem coresponsabili de îngrijirea lumii, stabilind relații întemeiate pe caritate, dreptate și respect, mai ales depășind boala indiferenței”[16].

Responsabilitatea personală pentru mântuirea tuturor

Considerând omenirea ca o unitate, creștinismul moștenește și de la iudaism concepția sa comunitară despre mântuire[17]. Cu alte cuvinte, credința nu se reduce la „o opțiune individuală făcută în intimitatea credinciosului […] Prin însăși natura sa, ea se deschide către «noi», se trăiește întotdeauna în comuniunea Bisericii […] De aceea, cel care crede nu este niciodată singur”[18]. Ceilalți bărbați și femei fac parte din propria noastră viață și devin, de asemenea, parte a responsabilității noastre personale, prin faptul că toți aparținem aceluiași trup. Sunt frați de care avem grijă, cu care ne împăcăm, pe care îi iubim. A fi creștin nu se reduce la conștiința individuală a fiecărui credincios.

Personalitatea noastră va fi cu atât mai puternică, cu cât apartenența noastră la Trupul lui Cristos va fi mai solidă. Nu putem cădea în comoditatea de a gândi că Biserica, în calitate de instituție, este responsabilă să aibă grijă de frați prin organismele sale caritabile, de asistență, educaționale etc., iar mie, simplului credincios botezat, îmi revine doar sarcina de a-mi duce propria viață și pe cea a celor apropiați. „Niciun suflet, niciunul!, nu poate să-ți fie indiferent”, afirmă cu hotărâre sfântul Josemaría[19].

Felul în care înțelegem credința, și în dimensiunea ei socială, are o influență directă asupra modului nostru de a acționa. Prin urmare, a ne concepe propria viață independent de ceilalți nu este coerent cu dimensiunea socială a omenirii, asumată de Cristos.

Acest lucru are consecințe practice directe: Mă simt responsabil pentru ceilalți, pentru ca ei să fie mai fericiți, să se simtă primiți și înțeleși, însoțiți spre Cristos, Calea, Adevărul și Viața? Atunci când îmi apăr opiniile, o fac întotdeauna cu o privire și pe un ton care îl recunosc pe celălalt în demnitatea sa umană? Îi văd pe ceilalți ca pe niște frați împreună cu care să construiesc Biserica?

O familie puternică

Lipsa unității în Biserică, fie din indiferență, fie din cauza neînțelegerilor, ne poate aminti de turnul Babel. De această dată, problema nu apare neapărat între vecini, ci poate pe rețelele sociale, prin publicații în mass-media, atacuri lansate de conturi anonime sau texte care ridiculizează alte moduri de a gândi etc. După două milenii de răspândire și creștere a Bisericii, unele aspecte s-au consolidat (teologia, pastorala, evanghelizarea…), dar întâlnim dezbinări, de multe ori chiar în interiorul aceleiași comunități. Între cei care preferă un mod sau altul de a celebra actele liturgice, cei care votează cu partide politice diferite sau cei care susțin modalități diferite de a desfășura evanghelizarea se poate ridica steagul „aceasta este opțiunea cu adevărat catolică”. Sfântul Josemaría avertiza: „Mi se pare că îl aud pe sfântul Paul strigând, când le spune corintenilor: (…) oare Cristos este împărțit? Sau Paul a fost răstignit pentru voi, ori ați fost botezați în numele lui Paul, ca să spuneți: eu sunt al lui Paul, eu al lui Apollo, eu al lui Chefa sau eu al lui Cristos?”[20].

Rănile Trupului lui Cristos dor, pentru că sunt o fractură în ceea ce este cel mai intim identității creștine: suntem chemați să fim membri ai unui Trup, pietre vii care zidesc Biserica… iar misiunea de a evangheliza este afectată de dezbinările dintre cei care ar trebui să colaboreze cu bucurie. Din acest motiv, Biserica nu încetează să ne îndemne să avem grijă de acest aspect, amintindu-ne că suntem chemați să fim „forțe ale unității în Trupul lui Cristos (...). Cu multă umilință și încredere să-L rugăm pe Duhul ca, în fiecare zi, să ne facă în stare să creștem în sfințenia care ne va face pietre vii ale templului pe care El îl zidește chiar acum în lume. Dacă trebuie să fim adevărate forțe ale unității, (...) să iertăm ofensele suferite și să stăpânim orice sentiment de mânie și de confruntare”[21].

Atunci când ne preocupăm de ceilalți, întărim Biserica și întreaga omenire și, mai presus de toate, contribuim la zidirea Bisericii, făcând posibilă misiunea ei de a duce mesajul lui Cristos celor care ne înconjoară, așa cum au făcut primii creștini: „toți s-au umplut de Duhul Sfânt și vesteau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu” (Fap 4,31), deoarece „mulțimea celor care au crezut era o singură inimă și un singur suflet” (Fap 4,32).

[1] Sfântul Iustin, Prima Apologie, 67.

[2] Cf. Francisc, Fratelli Tutti, nn. 116, 137, 168-169, 179, 183, 186.

[3] Benedict al XVI-lea, Sacramentum caritatis, nr. 83.

[4] Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, nr. 14.

[5] Francisc, Fratelli Tutti, nr. 57.

[6] Cf. Rom 12,4-5; 1 Cor 10,17; 1 Cor 12,13.

[7] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 404; cf. Sfântul Toma de Aquino, Quaestiones disputatae de malo, 4, 1.

[8] Cf. Francisc, Audiența generală, 9.V.2018; Ef 4,20-24.

[9] Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor, III, 23, 2.

[10] Sfântul Efrem Sirul, Imnul 49.

[11] Cf. Ioan Paul al II-lea, Audiența generală, 29.VII.1998.

[12] Cf. Ilarie de Poitiers, In Mt. 4,12.

[13] Cf. De Lubac, Catolicismul, 37-38.

[14] Cf. Lumen Gentium, nr. 7.

[15] C. S. Lewis, Scrisori de la un diavol mai bătrân către unul mai tânăr, Rialp, Madrid, 2015, 20-21.

[16] Fernando Ocáriz, „Să ne lărgim inima”, în Be to care, 29.IX.2022.

[17] Cf. De Lubac, Catolicismul, p. 46.

[18] Francisc, Lumen Fidei, nr. 39.

[19] Sfântul Josemaría, Brazdă, nr. 951.

[20] Sfântul Josemaría, Scrisoarea nr. 4, nr. 19 (1 Cor 1,13).

[21] Benedict al XVI-lea, Omilie, 19.IV.2008.