Noi, creștinii, știm că facem parte din marea familie a fiilor lui Dumnezeu. Identitatea noastră cea mai profundă, aceea de fii ai Tatălui, ne configurează ca frați ai tuturor oamenilor, creați după chipul și asemănarea Lui. Știm însă și că relațiile frățești nu sunt ușoare. Ca urmare a păcatului strămoșesc, relațiile dintre noi sunt marcate de rana primei căderi, care distruge armonia relațiilor dintre oameni, precum și relația neamului omenesc cu creația[1]. Încă de la primii frați despre care ne vorbește Biblia, Cain și Abel, și de la fratricidul săvârșit de cel mai mare dintre ei, au existat mereu conflicte în familie: Esau și Iacob s-au certat pentru dreptul de întâi născut, Iosif a fost trădat de frații săi mai mari, Moise a avut de suferit din cauza lui Aaron și a Miriamei…

Și în Evanghelie găsim frați între cei apropiați de Isus: Petru și Andrei, Iacob și Ioan, Maria, Marta și Lazăr. Și aici apar conflictele dintre frați, atât în exemplele pe care Isus le propune celor care Îl ascultă – când fiul risipitor din parabolă se întoarce, iar tatăl său îl sărbătorește cu o petrecere, fratele mai mare se mânie și refuză să intre în casă (cf. Lc 15,28) –, cât și între persoanele care Îl înconjoară: „Învățătorule, spune-i fratelui meu să împartă moștenirea cu mine” (Lc 12,13); „Doamne, nu-Ți pasă că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i, așadar, să mă ajute” (Lc 10,40).

Cu toate acestea, Isus a dat relațiilor umane o nouă dimensiune: „Adevărat vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei mai mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt 25,40). Făcându-Se unul dintre noi, El Se identifică cu cel mai slab dintre frații noștri oamenii, cu cel care suferă cel mai mult, cu cel care îndură cele mai multe nedreptăți. Niciun creștin nu poate rămâne indiferent față de o altă persoană, pentru că în ea vede nu doar un egal, ci pe Cristos Însuși. „În fiecare dintre ei trebuie să-L recunoaștem pe Cristos, trebuie să-L vedem în fiecare dintre ei pe Isus ca pe fratele nostru; și astfel ne va fi mai ușor să ne dedicăm slujirii, atenției, afecțiunii, păcii și bucuriei”[2], ne îndeamnă Sfântul Josemaría.

Prima poruncă

Comentând parabola bunului samaritean, Papa Francisc explică faptul că aceasta are în spate o istorie de secole: „La puțin timp după relatarea creării lumii și a omului, Biblia pune în fața noastră provocarea relațiilor dintre noi. Cain îl distruge pe fratele său Abel și răsună întrebarea lui Dumnezeu: «Unde este fratele tău Abel?» (Gen 4, 9). Răspunsul este același pe care îl dăm adesea și noi: «Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?» (Gen 4, 9). Punând această întrebare, Dumnezeu contestă orice fel de determinism sau fatalism care ar pretinde să justifice indiferența ca unic răspuns posibil. Dimpotrivă, El ne face capabili să creăm o cultură diferită, care să ne îndrume să depășim dușmăniile și să avem grijă unii de alții”[3].

Dacă am fi întrebați, probabil am afirma că încercăm să-L vedem în necunoscuți pe un alt Cristos. Dar detașarea față de fratele nostru ni se poate întâmpla adesea în situații obișnuite. Putem să-i criticăm pe politicienii care nu ne plac de îndată ce apar la știri, să ne ferim de cei care sunt diferiți prin înfățișarea sau comportamentul lor, să-i disprețuim sau să-i ignorăm pe cei care aparțin unei alte categorii sociale sau au o situație economică diferită, să ne certăm din cauza unui rezultat sportiv sau pentru felul în care ar trebui să doarmă bebelușii. Putem chiar să-i judecăm cu asprime pe alți creștini, considerând – cu dreptate sau fără – că nu se comportă ca atare.

Nu putem uita că parabola bunului samaritean pornește de la întrebarea „cine este aproapele meu?”, adresată lui Isus de un învățător al Legii, care voia să se îndreptățească după ce Îl întrebase despre viața veșnică. Răspunsul la întrebarea inițială îl știau deja cei care Îl ascultau, căci se afla în Tora: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lc 10,27; cf. Dt 6,4 și Lev 19,18). Isus merge mai departe, identificând cele două porunci: „Aceasta este cea mai mare și cea dintâi poruncă. A doua este asemenea acesteia: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. De aceste două porunci depinde toată Legea și Profeții” (Mt 22,38-40). La sfârșitul parabolei, când învățătorul Legii recunoaște că atitudinea potrivită este cea a celui care are milă de omul rănit, Isus îi spune: „Mergi și fă și tu la fel”.

Pe aproapele ca pe tine însuți

În Noul Testament, așadar, nu există nicio îndoială cu privire la ceea ce ni se cere nouă, celor care vrem să-L urmăm pe Isus. „Ați auzit că s-a spus celor de demult: «Să nu ucizi!» și cine va ucide va fi condamnat la judecată. Dar Eu vă spun: oricine se mânie pe fratele său va fi condamnat la judecată; iar cel care îi spune fratelui său «netrebnicule» va fi condamnat de Sinedriu; iar cel care îi spune «nebunule» va fi condamnat la focul Gheenei” (Mt 5,21-22). După ce au trecut câțiva ani de la aceste învățături, Ioan îi îndemna pe primii creștini să trăiască iubirea frățească drept parte indispensabilă a iubirii față de Dumnezeu: „Dacă cineva spune: «Eu Îl iubesc pe Dumnezeu» și îl urăște pe fratele său, este mincinos. Căci cine nu-l iubește pe fratele său, pe care îl vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, pe care nu-L vede” (1In 4,20).

Noi vrem să „vedem” aproapele, așa cum spune Sfântul Ioan, și să-L recunoaștem în el pe Cristos Însuși, mai ales în cazul celor care suferă. Uneori noi înșine ne-am aflat într-o situație dureroasă sau de vulnerabilitate; alteori ne-am întâlnit cu astfel de situații: cineva care nu are o locuință și pe care îl întâlnim în mod obișnuit pe stradă; colegi de muncă ce suferă discriminare din cauza țării de origine sau a culorii pielii; persoane cunoscute care suferă de o boală degenerativă sau au probleme de mobilitate și ar avea nevoie de eforturi și cheltuieli extraordinare pentru a duce o viață demnă; femei care întâmpină obstacole în parcursul lor educațional sau profesional doar pentru că sunt femei; copii și tineri care merg la școală fără resursele necesare pentru a-și duce studiile la bun sfârșit; prieteni dependenți de pornografie, de jocuri de noroc sau de droguri... Ca să nu mai vorbim de războaie, foamete, epidemii sau dezastre naturale care îi afectează pe mulți dintre noi sau ne-ar putea afecta în viitor.

Demnitatea umană și responsabilitatea creștină

De-a lungul secolelor, multe valori creștine au pătruns în societate și au făcut-o mai umană. Treptat, am învățat să recunoaștem în celălalt o persoană cu demnitate, care merită să fie tratată cu respect și ale cărei drepturi valorează la fel de mult ca ale mele. Filosofia, sociologia și dreptul, printre alte discipline, au explorat valoarea fiecărei vieți umane și modul de a o proteja, atât la nivel individual, cât și colectiv. Dezvoltarea unor domenii precum ingineria, economia și medicina a permis îmbunătățirea condițiilor de viață pentru mari categorii ale populației lumii, deși mai sunt încă multe de făcut și apar mereu noi provocări.

Uneori avem impresia că mulți le reproșează creștinilor lipsa de coerență dintre principiile evanghelice și acțiunea publică sau consideră că credința este un refugiu care permite evitarea responsabilităților. Ca și cum a te ruga ar fi sinonim cu pasivitatea sau a spera la viața veșnică ar însemna să te dezinteresezi de lume, uitându-i pe cei care au nevoie de noi. „În realitate, credința umple de motivații nebănuite recunoașterea celuilalt, pentru că cel care crede poate ajunge să recunoască faptul că Dumnezeu iubește fiecare ființă umană cu o iubire infinită și că «prin aceasta îi conferă o demnitate infinită». La aceasta se adaugă faptul că noi credem că Cristos Și-a vărsat sângele pentru fiecare dintre noi, astfel încât nimeni nu este exclus din iubirea Lui universală. Iar dacă mergem la izvorul ultim, care este viața intimă a lui Dumnezeu, întâlnim o comunitate de trei Persoane, origine și model desăvârșit al oricărei vieți comune”[4].

Lumea ca moștenire

Prelatul Opus Dei ne îndeamnă adesea să simțim întreaga lume, cu tot ceea ce conține, ca pe ceva foarte al nostru, urmând cuvintele Sfântului Paul: „fie lumea, fie viața, fie moartea, fie cele prezente, fie cele viitoare: toate sunt ale voastre, iar voi sunteți ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu” (1Cor 3,22-23).

„În fața acestei realități – toate sunt ale voastre –, ne bucurăm de bucuriile celorlalți, ne bucurăm de toate lucrurile bune care ne înconjoară și ne simțim interpelați de provocările timpului nostru. În același timp, simțim în adâncul sufletului situația lumii, în mod deosebit trista realitate a războiului și a altor situații de mari nevoi și suferințe ale atâtor oameni, mai ales ale celor mai slabi”[5].

Dumnezeu ne-a dat lumea ca moștenire (cf. Ps 2,8), de aceea stă în puterea noastră să o transformăm. Nu noi am ales momentul istoric sau locul în care trăim, dar împrejurările care ne-au fost date sunt tocmai ocazia pe care Dumnezeu o folosește pentru ca noi să ducem la bun sfârșit ceea ce El Însuși ne-a pus în mâini.

Noi, creștinii, vrem o inimă asemenea celei a lui Cristos, o inimă care să simtă nevoile celorlalți ca pe propriile nevoi și care să ne îndemne să acționăm în consecință. Acesta este un dar de la Dumnezeu: „umple inimile credincioșilor Tăi și aprinde în ele focul iubirii Tale”[6], Îi cerem Duhului Sfânt pentru noi și pentru toți cei din Biserică. În același timp, „faptele sunt cele care dovedesc iubirea, nu vorbele”: un creștin angajat în iubirea lui Dumnezeu este în mod necesar un creștin care caută în mod activ să transforme societatea, străduindu-se să o facă din ce în ce mai conformă cu logica lui Dumnezeu și cu iubirea Lui față de oameni.

Personal și responsabil

Acest angajament se manifestă, în primul rând, printr-o rugăciune înflăcărată și perseverentă, stăruința filială a celui care cere un lucru bun pentru persoanele pe care le iubește: „În rugăciune trebuie să fim capabili să aducem înaintea lui Dumnezeu oboselile noastre, suferința provocată de anumite situații, de anumite zile, angajamentul cotidian de a-L urma, de a fi creștini, precum și povara răului pe care îl vedem în noi și în jurul nostru, pentru ca El să ne dea speranță, să ne facă să simțim apropierea Sa, să ne ofere puțină lumină pe drumul vieții”[7].

Pe lângă atitudinea de a-I prezenta lui Dumnezeu toate aceste nevoi, este o datorie de dreptate să acționăm pentru a transforma lumea, făcând-o mai umană, mai creștină, mai divină, arătând adevărul, binele și frumusețea planului lui Dumnezeu pentru fericirea bărbaților și a femeilor. Umăr la umăr cu ceilalți, creștinul caută, cu creativitatea iubirii, noi modalități pentru ca mesajul pe care ni l-a lăsat Cristos în Evanghelie să devină realitate în împrejurările în care ne desfășurăm viața, aici și acum.

Acest lucru se poate face în multe feluri: va depinde de împrejurările locului, de momentul istoric, de caracterul personal, de posibilitățile pe care le oferă situația familială și profesională… și de propriile preferințe politice, economice sau sociale atunci când sunt evaluate soluțiile. „Prin însăși natura creației”, învață Biserica, „toate lucrurile sunt înzestrate cu consistența, adevărul și bunătatea lor proprie și cu o ordine proprie, reglementată, pe care omul trebuie să o respecte, recunoscând metodologia particulară a fiecărei științe sau arte”[8]; în același timp, „toți creștinii trebuie să fie conștienți de vocația particulară și proprie pe care o au în comunitatea politică; în virtutea acestei vocații, ei sunt obligați să dea exemplu de simț al responsabilității și de slujire a binelui comun”[9].

Există multe modalități de a face binele, iar Biserica își îndeamnă fiii să acționeze în libertate și pluralitate, fără a impune o anumită școală. Mișcați de același ideal, creștinii se pot asocia în organizații religioase sau civile; în majoritatea cazurilor însă, lucrează în inițiative publice sau private care nu sunt promovate de instituții catolice, dar care urmăresc să îmbunătățească un anumit aspect al vieții sociale.

Caritatea „dă adevărata substanță relației personale cu Dumnezeu și cu aproapele; nu este doar principiul microrelațiilor, ca în prietenii, familie, grupul mic, ci și al macrorelațiilor, precum relațiile sociale, economice și politice”[10]. De aceea, fiecare caută modalitatea de a contribui la rezolvarea problemelor sociale pe care le vede în jurul său. Sfântul Josemaría îi încuraja pe cei care se apropiau de el să fie cetățeni responsabili, capabili să transforme societatea, îmbunătățind-o prin propria muncă. „Acțiunea fiecăruia dintre noi, copii ai mei, este personală și responsabilă”[11].

De multe ori se poate face mult bine prin gesturi mici, care modelează o atitudine de viață față de ceilalți. A fi disponibil să-l asculți pe fiul adolescent poate facilita deschiderea către dialogul cu cultura contemporană. A-i trata pe bunicii în vârstă cu atenție și afecțiune contribuie la educarea privirii față de cei fragili și vulnerabili. A refuza, la locul de muncă, discuțiile în care este criticată sau defăimată o persoană care nu este de față și nu se poate apăra favorizează un climat de respect și încredere.

Alteori, capacitatea noastră de a transforma va veni din formarea profesională sau din poziția pe care o ocupăm în societate, prin propria muncă, prin mobilizarea cetățenească sau prin decizia de a ne dedica politicii: influențarea unor proiecte de lege care să faciliteze accesul familiilor la resursele de care au nevoie, denunțarea abuzurilor de corupție economică, eliminarea obiceiurilor care segregă o parte a populației… Un medic, o parlamentară, directorul general al unei companii sau o jurnalistă își pot face bine munca fără să „se bage în bucluc”, dar se pot și „complica” pentru a contribui, prin activitatea lor, la construirea unei lumi mai drepte.

Doctrina socială a Bisericii în dialog cu lumea

Biserica proclamă principiile morale în domeniul social atunci când sunt în joc drepturile fundamentale ale persoanei umane sau mântuirea sufletelor[12]. Instituită de Cristos pentru a duce tuturor oamenilor mesajul mântuirii, ea nu poate rămâne cu brațele încrucișate în fața a tot ceea ce este omenesc. Începând din secolul al XIX-lea, pentru a facilita ca acțiunea creștinilor să fie dreaptă în fața noilor modele economice, politice și sociale, Biserica a stabilit câțiva parametri care să ajute la păstrarea mesajului Evangheliei în fața acestor situații noi. De aceea, Compendiul doctrinei sociale a Bisericii cuprinde câteva principii care servesc drept călăuză.

Principiul binelui comun susține că trebuie să existe un ansamblu de „condiții ale vieții sociale” care să permită „asociațiilor și fiecăruia dintre membrii lor să-și atingă în mod mai deplin și mai ușor propria desăvârșire”[13]. Principiul destinației universale a bunurilor ne amintește că „bunurile create trebuie să ajungă la toți în mod echitabil”, în dreptate și caritate[14]. Potrivit principiului subsidiarității, „toate societățile de ordin superior trebuie să adopte o atitudine de ajutor («subsidium») – așadar de sprijin, promovare, dezvoltare – față de cele mai mici”[15]; și astfel sunt ocrotite „familia, grupurile, asociațiile, realitățile teritoriale locale, pe scurt, acele forme asociative de natură economică, socială, culturală, sportivă, recreativă, profesională, politică, cărora persoanele le dau naștere în mod spontan și care fac posibilă dezvoltarea lor socială efectivă”[16].

Principiul participării este o consecință a celor de mai sus și „se exprimă, în esență, într-o serie de activități prin care cetățeanul […] contribuie la viața culturală, economică, politică și socială a comunității civile căreia îi aparține. Participarea este o datorie pe care toți trebuie să o îndeplinească în mod conștient, responsabil și în vederea binelui comun”[17]. În cele din urmă, principiul solidarității „implică faptul că oamenii din timpul nostru să cultive și mai mult conștiința datoriei pe care o au față de societatea în care sunt integrați […]. O asemenea datorie se achită prin diferitele forme de acțiune socială”[18].

Aceste principii ne fac să descoperim că multe dintre inițiativele sociale care înfloresc în jurul nostru se bazează pe valori comune. Studierea lor și prezentarea lor celorlalți poate fi o ocazie de a lucra împreună cu ceilalți locuitori ai țărilor noastre la construirea unei societăți mai drepte.

Adevăr, libertate, dreptate și caritate

Există patru valori fundamentale pe care se bazează principiile doctrinei sociale a Bisericii: adevărul, libertatea, dreptatea și iubirea.

Iubirea aproapelui trebuie să însuflețească viața creștinilor, atât la nivel personal, cât și social. „Biserica nu trebuie doar să vestească Cuvântul, ci și să împlinească Cuvântul, care este caritate și adevăr”[19]. Poate că am văzut acest lucru mai clar în ultimii ani: în fața crizelor globale, există un răspuns de solidaritate care îi unește pe cei care suferă împreună. Sunt familii care se regăsesc în fața bolii unei persoane dragi sau vecini care încep să vorbească între ei atunci când sunt nevoiți să petreacă mai mult timp acasă. Sunt atitudini pe care le putem adopta și atunci când împrejurările nu ne obligă să o facem: Știu numele celor care locuiesc în blocul meu sau în cea mai îndepărtată casă din sat? Am vorbit vreodată cu fiecare dintre ei, interesându-mă de situația lor, căutând să mă apropii de ei?

Ceea ce din exterior poate părea un simplu gest de bună educație sau o dovadă de amabilitate poate reflecta, de fapt, iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare: „Iubirea, plină de mici gesturi de grijă reciprocă, este și civilă și politică și se manifestă în toate acțiunile care urmăresc să construiască o lume mai bună. Din acest motiv, iubirea nu se exprimă doar în relații intime și apropiate, ci și în macrorelații, precum relațiile sociale, economice și politice”[20]. Unitatea vieții unui creștin coerent îl conduce să acționeze cu caritate la toate nivelurile, atât în ceea ce îl privește îndeaproape, cât și în problemele mai îndepărtate.

Pornind de la respectul față de toți, punând binele fiecărei persoane mai presus de idei sau opinii, noi, creștinii, putem interveni în tot felul de chestiuni, cu responsabilitate și creativitate, fără a atribui Bisericii ceea ce ține de modul de a acționa al fiecăruia. „fiind creştini, vă bucuraţi de cea mai deplină libertate, cu responsabilitatea personală care rezultă, pentru a interveni, cum vă place mai bine, în probleme de ordin politic, social, cultural etc.”[21].

„Cel care îi iubește pe ceilalți cu caritate este, înainte de toate, drept cu ei. Nu este suficient să spunem că dreptatea nu este străină de caritate, că nu este o cale alternativă sau paralelă cu caritatea: dreptatea este (…) intrinsecă acesteia. Dreptatea este prima cale a carității”[22]. Și invers: lupta pentru binele comun va fi întotdeauna călăuzită de înțelegere și respect. Nu ar avea sens să căutăm dreptatea cu inima împietrită sau să ne bucurăm de ceva obiectiv rău pentru că ne confirmă opinia.

În fața persoanelor apropiate care suferă consecințele unor acțiuni sau ale unor moduri de viață contrare moralei ori care se îndreaptă și vor să se apropie de Dumnezeu sau de un alt stil de viață, singura atitudine posibilă pentru un creștin este însoțirea plină de afecțiune și înțelegere, niciodată un răspuns autocomplăcut care îi privește pe ceilalți de sus. Așa cum Biserica intră în dialog cu lumea pornind de la caritate, noi, din mijlocul lumii, căutăm un dialog deschis tuturor, care să-i includă pe toți și să nu se închidă în fața propunerilor pe care le percepem ca amenințări, ci să știe să primească diferite puncte de vedere, învățând de la ceilalți.

Nici apostolii nu erau un grup uniform. Proveneau din medii diferite, aveau profesii diferite, caractere uneori puțin compatibile, opinii opuse… Dar îi uneau iubirea față de Cristos și misiunea de a duce lumii Vestea cea Bună. Astfel, îmbinând primatul lui Petru și colegialitatea cu propria lor identitate, au împlinit porunca lui Cristos: „Mergeți în toată lumea și predicați Evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15).

Promisiunea lui Isus

Această obligație creștină de a-l iubi pe aproapele se împlinește, ca toate celelalte, pornind de la iubirea lui Dumnezeu față de oameni. El este Cel care transformă inimile și reînnoiește lumea: „Caritatea și dreptatea nu sunt doar acțiuni sociale, ci acțiuni spirituale realizate în lumina Duhului Sfânt”[23].

Știm că nu putem dobândi o dreptate perfectă pe pământ și ne bazăm pe dreptatea vieții veșnice. Totuși, acest lucru nu ne determină să neglijăm îndatoririle noastre pământești, pentru că știm că viața veșnică va depinde de efortul pe care l-am făcut aici pentru a trăi acel „Mie Mi-ați făcut” al lui Isus. Sperăm să transformăm lumea, să contribuim la fericirea celor din jurul nostru și să fim astfel și noi fericiți, pentru că auzim de pe buzele lui Isus ceea ce le-a promis într-o zi celor care Îl ascultau: „Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate, pentru că ei se vor sătura” (Mt 5,6).

[1]  Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 400.

[2] Sfântul Josemaría, Scrisoarea nr. 3 („Despre misiunea creștinului în viața socială”), nr. 31.

[3] Francisc, Fratelli tutti, nr. 57.

[4] Francisc, Fratelli tutti, nr. 85.

[5] Fernando Ocáriz, Scrisoarea din 19.III.2020, nr. 7.

[6] Aleluia de la Solemnitatea Rusaliilor, ciclul B.

[7] Benedict al XVI-lea, Audiență, 1-II-2012.

[8] Conciliul Vatican II, Gaudium et spes, nr. 36.

[9] Idem, nr. 75.

[10] Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, nr. 2.

[11] Sfântul Josemaría, Scrisoarea nr. 3, nr. 37.

[12] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2032; 2420.

[13] Compendiul doctrinei sociale a Bisericii, nr. 164.

[14] Cf. ibidem, nr. 171.

[15] Cf. ibidem, nr. 186.

[16] Ibidem, nr. 185.

[17] Ibidem, nr. 189.

[18] Ibidem, nr. 195.

[19] Benedict al XVI-lea, Audiența generală, 25-IV-2012.

[20] Francisc, Fratelli tutti, nr. 181.

[21] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 11.

[22] Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, nr. 6.

[23] Benedict al XVI-lea, Audiența generală, 25-IV-2012.