Loialitate faţă de Biserică

Nu trebuie să ne temem. Biserica, Trupul lui Cristos, va fi mereu drumul inepuizabil şi staulul Bunului Păstor, fundamentul solid şi calea deschisă tuturor oamenilor. (...) Ce este Biserica? Şi unde se găseşte? Mulţi creştini, zăpăciţi şi dezorientaţi, nu găsesc un răspuns sigur la aceste întrebări, şi ajung poate să se gândească că răspunsurile formulate în atâtea secole de Magisteriu (...) au fost „depăşite” şi trebuie să fie înlocuite cu altele.

Omilie pronunţată la 14 iunie 1972, publicată în cartea Biserica Mama noastră

Textele liturgice din această duminică formează un lanţ de invocaţii către Domnul. În introducere Îl chemăm susţinătorul nostru, stânca noastră şi apărare (vezi Ps. 17, 19-20; 2-3. Introducere la Sf. Liturghie). Rugăciunea este un ecou al aceluiaşi motiv. „Tu nu-i lipseşti niciodată de lumina ta pe cei care se refugiază în soliditatea iubirii tale” (Rugăciunea din Duminica a doua după Rusalii).

La rugăciunea treptelor continuăm să-l invocăm: „În momentele de teamă l-am chemat pe Domnul... Eliberează, Doamne, sufletul meu de buzele care mă înşeală, de cuvintele sale false. Dumnezeul meu, în tine caut refugiul meu” (Ps 119, 1-2; 7, 2 Gradualul Liturghiei). Este mişcătoare această insistenţă a lui Dumnezeu, Tatăl nostru, hotărât să ne reamintească că trebuie să recurgem mereu la milostivirea sa, orice s-ar întâmpla. Da, şi acum, în aceste momente în care glasuri de confuzie parcurg Biserica; sunt momente de rătăcire, pentru că atâtea suflete nu reuşesc să găsească păstori buni, alţi Cristoşi, care să-i conducă spre iubirea Domnului; şi găsesc în schimb „hoţi şi tâlhari” care vin să „fure, să ucidă, să distrugă” (vezi In 10, 8. 10).

Nu trebuie să ne temem. Biserica, Trupul lui Cristos, va fi mereu drumul inepuizabil şi staulul Bunului Păstor, fundamentul solid şi calea deschisă tuturor oamenilor. Abia am citit în sfânta Evanghelie: „Ieşi pe străzi şi de-a lungul gardurilor şi sileşte-i să intre, pentru ca să se umple casa mea” (Lc 14, 23).

Ce este Biserica? Şi unde se găseşte? Mulţi creştini, zăpăciţi şi dezorientaţi, nu găsesc un răspuns sigur la aceste întrebări, şi ajung poate să se gândească că răspunsurile formulate în atâtea secole de Magisteriu – şi pe care cărţile bune de catehism le propuneau cu o precizie esenţială şi simplitate – au fost „depăşite” şi trebuie să fie înlocuite cu altele. O serie de fapte şi de dificultăţi par că s-au înţeles, pentru a întuneca chipul pur al Bisericii. Unii spun: Biserica se află aici, în efortul de a se adapta la aşa-zisele „timpuri moderne”. Alţii strigă: Biserica nu este altceva decât neliniştea pentru solidaritatea oamenilor; trebuie s-o adaptăm la circumstanţele actuale.

Greşesc. Biserica, astăzi, este aceeaşi pe care a întemeiat-o Cristos, nu poate fi diferită. „Apostolii şi succesorii lor sunt vicarii lui Dumnezeu în conducerea Bisericii întemeiată pe credinţa şi pe Sacramentele credinţei. De aceea, cum nu este în puterea lor de a fonda o altă Biserică, aşa nu pot să înveţe o altă credinţă nici să înfiinţeze alte Sacramente: pentru că se spune pe drept că Biserica a fost construită pe Sacramentele, izvorâte din coasta lui Cristos atârnând pe Cruce” (Sf. Toma, Summa theologiae, III; q. 64, a. 2, ad 3). Biserica este recunoscută de cele patru note care sunt conţinute în mărturisirea de credinţă a unuia din primele concilii, şi pe care o recităm în Crezul de la Liturghie: „Biserica Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică” (Simbolul constantinopolitan, DS 150 (86). Acestea sunt proprietăţile esenţiale ale Bisericii, care decurg din natura sa, aşa cum a voit-o Cristos. Şi, pentru a fi esenţiali, sunt şi note, adică semne care o disting de oricare tip de comunitate umană, în care chiar dacă se aude pronunţat numele lui Cristos.

Cu puţin mai mult de un secol, papa Pius IX a reluat pe scurt această învăţătură tradiţională: „Adevărata Biserică a lui Cristos este constituită şi se recunoaşte, prin autoritate divină, în cele patru note pe care le mărturisim că le credem în Simbol; şi fiecare din aceste note este unită astfel cu celelalte, încât nu poate rămâne absolut singură. Deci, aceea care este într-adevăr şi se cheamă Catolică, trebuie să strălucească împreună prin prerogativele unităţii, sfinţeniei şi succesiunii apostolice” (Pio IX, Scrisoarea Sf. Oficiu către episcopii englezi, 16 septembrie 1864, DS 2888 (1686). Aceasta este – insist – învăţătura tradiţională a Bisericii, din nou repetată în Conciliul Vatican II, chiar dacă în aceşti ultimi ani unii au uitat-o, împinşi de un fals ecumenism: „Aceasta este unica Biserică a lui Cristos, pe care o mărturisim în Simbol: Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică, şi pe care Mântuitorul nostru, după Învierea sa, a dat-o spre a o paşte lui Petru, încredinţându-i lui şi celorlalţi Apostoli răspândirea şi conducerea, şi a constituit pentru totdeauna coloana şi sprijinul adevărului” (Lumen gentium, 8).

„Pentru ca să fie una, cum suntem noi una” (In 17, 11), cere Cristos Tatălui; „Pentru ca toţi să fie una, aşa cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, să fie şi ei una în noi” (In 17, 21). Îndemnul continuu pentru unire izvorăşte în mod constant de pe buzele lui Isus Cristos, pentru că „orice împărăţie divizată în sine cade în ruină, şi nici o cetate sau familie divizată în sine nu poate sta în picioare” (Mt 12, 25). Învăţătură care devine dorinţă arzătoare: „Şi mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea eu trebuie să le adun, şi vor asculta de glasul meu, şi va fi o singură turmă, şi un singur păstor” (In 10, 16).

Cu câte minunate accente a expus Domnul această doctrină! Înmulţeşte cuvintele şi imaginile pentru ca să-l putem înţelege, pentru ca să rămână bine imprimată în sufletul nostru această pasiune pentru unitate: „Eu sunt viţa adevărată, şi Tatăl meu este viticultorul. Orice mlădiţă care nu aduce rod în mine, o taie; şi orice viţă care aduce rod, o curăţă pentru ca să rodească mai mult... Rămâneţi în mine şi eu în voi. Aşa cum mlădiţa nu poate aduce roade de la sine însăşi dacă nu rămâne în viţă, tot aşa şi voi dacă nu rămâneţi în mine. Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în mine şi eu în el, aduce mult rod, pentru că fără mine nu puteţi face nimic” (In 15, 1-5).

Nu vedeţi cum aceia care se separă de Biserică, chiar dacă sunt ramuri înfrunzite, devin repede uscate, şi roadele lor se umplu de o mulţime de viermi? Iubiţi Biserica Sfântă, Apostolică, Romană: Unica Biserică. Scrie Sf. Ciprian: „Cine seceră în altă parte, în afara Bisericii, nimiceşte Biserica lui Cristos” (Sf. Ciprian; Despre unitatea Bisericii catolice; PL 4, 503). Şi Sf. Ioan Crisostom insistă: „Ne separaţi de Biserică. Nu e nimic mai puternic decât Biserica. Speranţa ta este Biserica, mântuirea ta este Biserica, Refugiul tău este Biserica. Ea este mai presus de ceruri şi mai vastă decât pământul; nu îmbătrâneşte niciodată, forţa sa este veşnică” (Sf. Ioan Crisostom, Omilia despre luarea ca prizonier a lui Eutropio, 6).

Se apără unitatea Bisericii trăind foarte uniţi cu Cristos, care este viţa şi noi mlădiţele. În ce fel? Mărind fidelitatea noastră faţă de Magisterul perpetuu al Bisericii: „Succesorilor lui Petru Duhul Sfânt nu le-a fost promis pentru ca prin revelaţie proprie să răspândească o doctrină nouă, dar pentru ca, prin asistenţa sa, să păzească cu sfinţenie şi să expună cu fidelitate revelaţia transmisă de Apostoli, adică tezaurul credinţei” (Conciliul Vatican I, Constituţia dogmatică despre Biserică, DS 3070 (1836). În acest fel vom păstra unitatea: venerând pe Mama noastră fără pată; iubindu-l pe Pontiful Roman.

Unii afirmă că am rămas puţini în Biserică; eu le-aş răspunde că, dacă toţi am păzi cu lealitate doctrina lui Cristos, numărul ar creşte imediat în mod considerabil, pentru că Dumnezeu să se umple casa sa. În Biserică îl găsim pe Cristos, Iubirea iubirilor noastre. Şi pentru toţi trebuie să dorim această vocaţie, această bucurie intimă care îmbată sufletul cu dulceaţa luminoasă a Inimii milostive a lui Isus.

Trebuie să fim ecumenici, se aude spunându-se. Totuşi mă tem că în spatele unor iniţiative care se autodefinesc ecumenice, se ascunde o înşelătorie: pentru că sunt activităţi care nu conduc la iubirea lui Cristos, viţa cea adevărată. De aceea rămân fără rod. Eu cer de la Domnul în fiecare zi ca să-mi dilate inima, pentru ca să continui să transform în iubire supranaturală iubirea pe care a pus-o în sufletul meu pentru toţi oamenii, fără deosebire de rasă, de naţiune, de cultură de categorie socială. Stimez cu sinceritate toţi oamenii, catolici şi necatolici; fie că cred în ceva, fie că nu cred, chiar dacă aceştia din urmă îmi sunt o cauză de tristeţe. Însă Cristos a întemeiat o singură Biserică şi are o unică Mireasă.

Unirea creştinilor? Da. Ba, mai mult: unirea tuturor celor care cred în Dumnezeu. Însă există o singură adevărată Biserică. Nu se pune problema de a o reconstrui cu bucăţile risipite pretutindeni. Şi nu are nevoie de nici un tip de purificare pentru a se regăsi în final pură. „Mireasa lui Cristos nu poate fi adulteră, pentru că este incoruptibilă şi pură. Cunoaşte o singură casă, păstrează inviolabilitatea unui singur pat conjugal cu o pudoare castă. Ea se păstrează pentru Dumnezeu, pregăteşte Împărăţia pentru fiii pe care i-a născut. Cine se desparte de Biserică se uneşte cu o adulteră. Se îndepărtează de promisiunile Bisericii: şi nu va obţine recompensele lui Cristos acela care părăseşte Biserica lui Cristos” (Sf. Ciprian, Despre unitatea Bisericii Catolice, 6; PL 4, 503).

Acum vom înţelege mai bine cum unitatea Bisericii conduce la sfinţenie, şi în ce fel unul din aspectele principale ale sfinţeniei sale este această unitate concentrată asupra misterului lui Dumnezeu Unul şi Treime: „Un singur trup, un singur duh, aşa cum una este speranţa la care aţi fost chemaţi; un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Un singur Dumnezeu Tatăl tuturor, care este peste toţi, lucrează în toţi şi este în toţi” (Ef. 4, 4-6).

Sfinţenia nu înseamnă propriu-zis nimic altceva decât unirea cu Dumnezeu: Cu cât mai mare este intimitatea cu Domnul, cu atât mai mare este sfinţenia. Biserica a fost voită şi întemeiată de Cristos împlinind voinţa Tatălui; Mireasa Fiului, apoi, este asistată de Duhul Sfânt: Biserica este deci opera Preasfintei Treimi; este Sfântă şi este Mamă, sfânta noastră Maică Biserică. Putem să admirăm în Biserică o perfecţiune pe care am putea numi originală, şi o alta finală, escatologică. La amândouă se referă Sf. Paul în Scrisoarea către Efeseni: „Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea, pentru a o face sfântă, purificând-o prin baia botezului şi prin Cuvânt, cu scopul de a ne prezenta Biserica sa cu totul glorioasă, fără pată, nici rid sau altceva de acest fel, dar sfântă şi nepătată” (Ef. 5, 25-27).

Sfinţenia originală şi constitutivă a Bisericii poate fi întunecată, dar niciodată distrusă, pentru că este indestructibilă: „Porţile iadului nu o vor înfrânge” (Mt 16, 18); poate să fie ascunsă în ochii oamenilor, în unele momente de orbire aproape colectivă. Însă Sf. Petru dă creştinilor titlul de „neam sfânt” (1 Pt 2, 9), popor sfânt. Fiind membrii ai unui popor sfânt toţi credincioşii au primit această chemare la sfinţenie şi trebuie să se străduiască să corespundă la harul de a fi, fiecare personal, sfinţi. Peste arcul istoriei, şi chiar astăzi, sunt atâţia catolici care sunt efectiv sfinţiţi: tineri şi bătrâni, celibi şi căsătoriţi, preoţi şi laici, bărbaţi şi femei.

Sfinţenia personală a atâtor credincioşi – astăzi ca şi ieri – nu face zgomot. În general nu recunoaştem sfinţenia atâtor persoane oarecare, care muncesc şi trăiesc în mijlocul nostru. În faţa privirilor pământeşti sunt mai evidente păcatul şi lipsa de fidelitate, pentru că atrag mai mult atenţia.

Neam sfânt, popor sfânt, compus din creaturi cu mizeriile lor: această contradicţie aparentă semnalează un aspect al misterului Bisericii. Biserica, care este divină, este şi umană, pentru că este alcătuită din oameni, şi oamenii au defectele lor: „Omnes homines terra et cinis” (Sir 17, 27), noi toţi suntem plămădiţi din pământ şi cenuşă.

Domnul nostru Isus Cristos care a întemeiat sfânta Biserică, se aşteaptă ca membrii acestui popor să se străduiască în permanenţă să ajungă la sfinţenie. Dar nu toţi răspund cu lealitate la chemarea sa. Şi astfel în Mireasa lui Cristos se regăsesc, în acelaşi timp, minunile drumului de mântuire şi mizeriile acelora care îl parcurg.

„Răscumpărătorul divin vrea ca adunarea oamenilor fundată de El să fie şi o societate perfectă în general, înzestrată de toate elementele juridice şi sociale pentru a perpetua pe pământ opera mântuitoare a Răscumpărării... Dacă în Biserică se observă ceva care denotă slăbiciunea condiţiei noastre, aceasta nu trebuie să se atribuie constituţiei sale juridice, dar mai degrabă tendinţei deplorabile a membrilor săi singulari spre rău, tendinţă pe care Fondatorul divin permite să existe şi în membrii cei mai importanţi ai Trupului său Mistic, pentru ca să fie pusă la încercare virtutea fie a oilor fie a păstorilor şi în toţi să se acumuleze meritele credinţei creştine” (Pio XII, enc. Mystici Corporis, 29 iunie 1943).

Ar da dovadă de puţină maturitate cine, în faţa mizeriilor acelora care aparţin Bisericii, oricine ar fi ei – şi oricât de înalte ar fi funcţiile lor – ar simţi micşorarea credinţei sale în Biserică şi în Cristos. Biserica nu este guvernată nici de Petru, nici de Ioan, nici de Paul; este guvernată de Duhul Sfânt, şi Domnul a promis că va rămâne alături de ea „în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Mt 28, 20).

Ascultaţi ce spune Sf. Toma, insistând asupra acestui argument, cu privire la primirea Sacramentelor, care sunt cauza şi semnul harului sfinţitor: „Cine se apropie să primească Sacramentele, le primeşte de la ministrul Bisericii, nu întrucât este acea persoană dată, dar întrucât este ministrul Bisericii. De aceea pentru că Biserica îl tolerează în minister, cine primeşte de la el Sacramentele, se comunică nu cu păcatele acestuia, dar cu Biserica prezentându-l ca ministru” (Sf. Toma, Summa theologiae, III, q. 64, a. 6 ad 2). Când Domnul permite ca slăbiciunea omenească să apară, reacţia noastră trebuie să fie aceea care vede propria mamă bolnavă sau maltratată: trebuie s-o iubească mai mult, să înmulţească manifestările externe şi interne de afecţiune.

Dacă iubim Biserica, nu se va ridica în noi interesul bolnăvicios de a prezenta ca vinovăţii ale Mamei mizeriile unora dintre fiii săi. Biserica, Mireasa lui Cristos, nu are motiv de a intona nici o vină. În schimb noi da: „Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa!”. Aceasta este adevărata „vină a mea”, cea personală, şi nu cea care înfierează Biserica, indicând şi exagerând defectele umane care, în această Mamă sfântă, decurg din acţiunile care o compun: oamenii, până când oamenii pot să ajungă, dar nu vor ajunge niciodată s-o distrugă – ba chiar s-o atingă – cea care este sfinţenia originală şi constitutivă a Bisericii.

Dumnezeu, Domnul nostru a asemănat într-adevăr Biserica cu o arie, unde se adună paiele cu grâul, din care se va face apoi pâinea pentru masă şi pentru altar; a asemănat Biserica cu un năvod de pescuit „ex omni genere piscium congreganti” (Mt 13, 47): care adună peşti buni şi răi, şi aceştia din urmă sunt aruncaţi!

Misterul sfinţeniei Bisericii – această lumină originară, care poate să fie eclipsată de umbrele josniciei umane – respinge până şi cel mai mic gând de suspiciune sau de dubiu despre frumuseţea Mamei noastre. Şi nu se poate tolera fără proteste ca alţii s-a o insulte. Nu căutăm în Biserică laturile vulnerabile criticii, cum fac unii care nu demonstrează nici credinţă nici iubire. Nu concep că se poate trăi un afect autentic pentru propria mamă, şi în acelaşi timp să se vorbească despre ea cu o detaşare glacială.

Mama noastră este Sfântă, pentru că este născută pură şi continuă să fie fără pată pentru veşnicie. Dacă uneori nu reuşim să vedem frumuseţea chipului său, noi trebuie să curăţim ochii; dacă notăm că vocea sa nu ne este pe plac, să ne îngrijim de duritatea urechilor noastre, care ne împiedică să ascultăm, pe tonul lor, chemările Păstorului iubitor. Mama noastră este sfântă, din sfinţenia lui Cristos, de care este unită în trup – care suntem noi toţi – şi în duh, care este Duhul Sfânt, care rămâne în inima fiecăruia dintre noi, dacă ne păstrăm în harul lui Dumnezeu.

Sfântă, Sfântă, Sfântă! Astfel îndrăznim să aducem imn Bisericii, evocând imnul în onoarea Preasfintei Treimi. Tu eşti Sfântă, Biserică, Mama mea, pentru că te-a întemeiat Fiul lui Dumnezeu, care este Sfânt. Eşti Sfântă, pentru că aşa a voit Tatăl, izvorul oricărei sfinţenii; eşti Sfântă, pentru că te asistă Duhul Sfânt, care locuieşte în sufletul credincioşilor, pentru a-i reuni pe fiii Tatălui, care vor locui în Biserica din Cer, Ierusalimul veşnic.

Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să fie salvaţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului. Pentru că este un singur Dumnezeu, şi unul este mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, omul Isus Cristos, care s-a dat pe sine însuşi ca răscumpărare pentru toţi” (1 Tim 2, 4-6). Cristos instituie o singură Biserică, Biserica sa; de aceea Mireasa lui Cristos este Una şi Catolică: universală pentru toţi oamenii.

De secole Biserica este răspândită în lumea întreagă; şi este compusă din persoane de toate rasele şi condiţii sociale. Însă catolicitatea Bisericii nu depinde de extensiunea geografică, care totuşi nu este semn vizibil şi motiv de credibilitate. Biserica era catolică deja de la Rusalii; se naşte catolică din inima străpunsă a lui Isus, ca un foc alimentat de Duhul Sfânt.

În secolul al doilea creştinii denumeau catolică Biserica pentru a o distinge de sectele care folosind numele lui Cristos, trădau în anumite puncte doctrina sa. „O numim catolică” scrie sfântul Ciril, „nu numai pentru că este răspândită pe întregul pământ, de la o margine la alta, dar pentru că în mod universal şi fără nici un defect învaţă toate dogmele pe care oamenii trebuie să le cunoască şi care privesc ceea ce este vizibil şi ceea ce nu este, ceea ce este ceresc şi ceea ce este pământesc. Şi pentru că unifică în cultul drept pe toţi oamenii, guvernanţi şi simpli, cetăţeni, învăţaţi şi ignoranţi. Şi, în sfârşit, pentru că se îngrijeşte şi vindecă orice fel de păcate, ale sufletului şi ale trupului, şi pentru că posedă de altfel – oricum s-ar putea numi – toate virtuţile, în fapte şi în cuvinte şi în orice fel de daruri spirituale” (SF. CIRIL, Catecheses, 18, 23).

Catolicitatea Bisericii nu depinde nici de aprobarea sau de consideraţia non catolicilor; nu are nici un raport cu faptul că, în probleme nespirituale, opiniile unor persoane dotate cu autoritate în Biserică sunt luate în consideraţie – şi uneori instrumentalizate – de mijloacele de opinie publică de curente apropiate de gândirea lor. Se va întâmpla adesea că partea de adevăr care se găseşte într-o oarecare ideologie umană, să găsească un ecou sau un fundament în învăţătura perenă a Bisericii; fapt este, într-o oarecare măsură, un semn al divinităţii revelaţiei pe care Magisteriul îl păstrează. De aceea Mireasa lui Cristos este catolică chiar şi atunci când este ignorată în mod deliberat de mulţi, şi chiar ultragiată şi persecutată, aşa cum din păcate se întâmplă astăzi în multe locuri.

Biserica nu este un partid politic, nici o ideologie socială, nici o organizaţie mondială de concordie sau de progres material, deşi recunoaştem nobilitatea acestor alte activităţi. Biserica a dezvoltat, şi dezvoltă, o muncă imensă în avantajul celor nevoiaşi, a celor care suferă, a tuturor acelora care suferă într-un anumit mod oarecare consecinţa unicului adevărat rău, care este păcatul. Şi tuturor – care într-un mod sau altul sunt nevoiaşi, cât şi acelora care cred că se bucură de plinătatea bunurilor materiale – Biserica vine să confirme unicul lucru esenţial, definitiv: că destinul nostru este veşnic şi supranatural, că numai în Cristos avem mântuirea, şi că numai în El vom obţine cumva deja în această viaţă adevărata pace şi adevărata fericire.

Rugaţi-vă acum cu mine lui Dumnezeu Domnul nostru pentru ca credincioşii catolici să nu uite niciodată aceste adevăruri, şi să se hotărască să le pună în practică. Biserica Catolică nu are nevoie de aprobarea oamenilor, pentru că este opera lui Dumnezeu.

Ne vom arăta catolici dacă vom da roade de sfinţenie, pentru că sfinţenia nu cunoaşte frontiere şi nici nu este patrimoniul vreunui particularism uman. Ne vom arăta catolici dacă ne vom ruga, dacă vom căuta mereu să ne îndreptăm către Dumnezeu, dacă vom depune efort mereu şi în toate de a fi drepţi – dând termenului de dreptate toată însemnătatea sa, pentru că în aceste timpuri este utilizată adesea în sens materialist şi eronat – dacă iubim şi apărăm libertatea personală a celorlalţi oameni.

Vă amintesc şi un alt semn, clar, al catolicităţii Bisericii: conservarea fidelă şi administrarea Sacramentelor aşa cum au fost instituite de Cristos, fără tergiversări umane nici tentative false de a le supune la condiţionări psihologice sau sociologice. Pentru că „nimeni nu poate delibera asupra lucrurilor care sunt în puterea altuia, dar numai cele care se află în puterea sa. Fiind deci sfinţirea omului în puterea lui Dumnezeu sfinţitorul, nu este de competenţa omului de a decide după arbitrul său în privinţa lucrurilor care trebuie să-l sfinţească, dar ele trebuie să fie determinate de instituţia divină” (Sf. Toma, Summa teologiae, III, q. 60, a. 5). Încercările de a lua universalitatea de la esenţa Sacramentelor ar avea poate dreptul de a fi dacă ar fi vorba numai de „semne”, de simboluri, care ar acţiona în conformitate cu legile naturale de înţelegere şi de inteligenţă. Însă „Sacramentele legii noi sunt în acelaşi timp cauze şi semne. De aceea se spune de obicei că ele produc ceea ce semnifică. Şi aceasta demonstrează şi că sunt Sacramente în mod perfect: pentru că sunt orânduite la ceea ce este sacru nu numai ca semne, dar şi cauze” (Sf. Toma, Summa Teologiae, III, q. 62, a. 1 ad 1).

Această Biserică Catolică este romană. Eu gust savoarea acestui cuvânt: romană. Mă simt roman, pentru că roman vrea să spună universal, catolic; pentru că astfel mă simt îndemnat să-l iubesc cu afecţiune pe Papa, „dulcele Cristos pe pământ”, cum îi plăcea să repete sfânta Caterina de Siena, pe care o consider o prietenă preaiubită.

„De la acest centru catolic roman”, sublinia Paul VI în discursul de închidere a Conciliului Vatican II, „nimeni nu este, pe calea principiului, de neajuns; în linia principiului toţi pot şi trebuie să fie ajunşi. Pentru Biserica Catolică nimeni nu este străin, nimeni nu este exclus, nimeni nu este departe” (Sacrosanctum eocumenicum concilium Vaticanum II, Constitutiones, Decreta, Declarationes, Vatican 1966, p. 1079). Eu venerez cu toate forţele mele Roma lui Petru şi Paul, scăldată de sângele martirilor, centru de expansiune pentru atâţia care au propagat în lumea întreagă cuvântul mântuitor al lui Cristos. A fi roman nu include nici o semnificaţie de particularism, ci de ecumenism autentic; presupune dorinţa de a lărgi inima, de a o deschide tuturor cu dorinţa răscumpărătoare a lui Cristos, care pe toţi îi caută şi pe toţi îi primeşte, pentru că pe toţi i-a iubit de la început.

Sf. Ambroziu a scris unele cuvinte scurte, care se aseamănă aproape cu un cânt de bucurie: „Unde este Petru, acolo e Biserica; şi unde este Biserica nu domneşte moartea, ci viaţa veşnică”.

(Sf. Ambroziu, In XII Ps. Enarratio, 40, 30). Pentru că unde sunt Petru şi Biserica, este Cristos: şi el este mântuirea, unicul drum.

Domnul nostru întemeiază Biserica sa pe slăbiciunea – dar şi pe fidelitatea – unor oameni, Apostolii, cărora le promite asistenţa constantă a Duhului Sfânt. Să citim încă o dată acest text bine cunoscut, dar mereu nou şi actual: „Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Mergeţi, deci, şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, învăţându-i să asculte toate câte vi le-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt 28, 18-20).

Predicarea Evangheliei nu apare în Palestina din iniţiativa personală a unor oameni zeloşi. Ce puteau face Apostolii? În mijlocul neamului din timpul lor, nu contau nimic: nu erau bogaţi, nici culţi, nici eroi după tiparul uman. Isus a pus pe umerii acestui pumn de discipoli o răspundere imensă, divină. „Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi, şi v-am rânduit ca să mergeţi şi să aduceţi roade, şi rodul vostru să rămână; pentru că tot ceea ce veţi cere de la Tatăl în numele meu, vă va da” (In 15,16).

De-a lungul a două mii de ani ai istoriei sale, Biserica păstrează neîntreruptă succesiunea apostolică. „Episcopii”, declară Conciliul din Trento, „sunt succesorii apostolilor şi sunt puşi, cum spune acelaşi Apostol (Paul), de Duhul Sfânt pentru a conduce Biserica lui Dumnezeu (Fap. 20, 28)” (Conciliul din Trento, Doctrina despre Sacramentul Preoţiei, DS 1768 (960). Şi dintre Apostoli acelaşi Cristos îl face pe Simon obiectul unei alegeri speciale: „Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica mea” (Mt 16, 18). Şi adaugă: „Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu scadă credinţa ta: Şi tu când te vei converti, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc 22, 32). Petru se transferă la Roma şi acolo stabileşte sediul primatului, al Vicarului lui Cristos. La Roma deci unde se observă mai bine succesiunea apostolică, şi de aceea este numit sediul apostolic prin excelenţă. Conciliul Vatican I, cu cuvintele unui Conciliu precedent, cel de la Firenze, a proclamat că „toţi credincioşii lui Cristos trebuie să creadă că Sfântul Scaun Apostolic şi Pontiful Roman posedă primatul asupra întregii lumi, şi că acelaşi Pontif Roman este succesorul Sfântului Petru, principele Apostolilor, şi adevăratul vicar al lui Cristos, şi capul întregii Biserici, este tatăl şi învăţătorul tuturor creştinilor; şi că lui a fost dată de Domnul Isus Cristos, în persoana sfântului Petru, puterea deplină de a păstori, de a conduce şi guverna Biserica universală” (Conciliul Vatican I, Constituţia dogmatică despre Biserică, DS 3059 (1826).

Suprema putere a Pontifului Roman şi infalibilitatea sa, când vorbeşte ex cathedra, nu sunt o invenţie umană; se bazează pe voinţa explicită de fondator al lui Cristos. Nu are nici un sens de aceea a opune guvernarea Papei cu cea a episcopilor sau a reduce validitatea Magisteriului pontifical la asentimentul credincioşilor! Nu e nimic mai străin Bisericii ca echilibrul puterilor; nu ne servesc schemele umane, întrucât ar putea fi atrăgătoare şi funcţionale. Nimeni în Biserică nu se bucură de la sine, ca om, de puterea absolută; în Biserică nu este alt cap decât Cristos; şi Cristos a voit să încredinţeze la un Vicar al său – Pontiful Roman – Mireasa sa pelerină pe acest pământ.

Biserica este Apostolică prin constituţie: „Aceea care este cu adevărat şi se cheamă Catolică, trebuie să strălucească cu prerogativa unităţii, a sfinţeniei şi a succesiunii apostolice. Astfel, Biserica este Una, cu unitatea clară şi perfectă a întregului pământ şi a tuturor naţiunilor, cu unitatea căreia îi este principiu, rădăcină şi origine inepuizabilă suprema autoritate şi primatul excelent al sfântului Petru, principele apostolilor, şi ai succesorilor săi pe catedra romană. Şi nu există o altă Biserică Catolică, diferită de cea care, zidită pe unicul Petru, se înalţă prin unitatea credinţei şi prin caritate într-un singur trup coerent şi compact” (Pio IX, Scrisoarea Sfântului Oficiu către episcopii englezi, DS 2888 (1686).

Să contribuim să facem mai evidentă în ochii tuturor această apostolicitate, manifestând cu aleasă fidelitate unirea cu Papa, care este unire cu Petru. Iubirea faţă de Pontiful Roman trebuie să fie în noi vibrantă şi pasionată, pentru că în el îl vedem pe Cristos. Dacă vorbim cu Domnul în rugăciune, vom dobândi o vedere limpede, care ne va face să distingem, chiar şi în evenimentele pe care uneori nu le înţelegem şi care ne produc lacrimi şi durere, acţiunea Duhului Sfânt.

Biserica ne sfinţeşte din momentul în care, graţie botezului, intrăm în sânul ei. Abia născuţi la viaţa naturală, putem deja să avem parte la harul sfinţitor. „Credinţa altuia, ba chiar a întregii Biserici, îl ajută pe copil în virtutea operei Duhului Sfânt care uneşte Biserica şi pune pe unul în comunicare bunurilor cu un altul” (Sf. Toma, Summa theologiae, III, q. 68, a. 9, ad 2). Este minunată această maternitate supranaturală a Bisericii, conferită de Duhul Sfânt. „Regenerarea spirituală produsă de botez se aseamănă oarecum cu naşterea fizică, în sensul că copiii, aşa cum nu primesc hrana de la sine când sunt în sânul matern, ci sunt susţinuţi de hrana mamei, la fel deoarece nu au uzul raţiunii şi trăiesc în sânul maicii Biserici, nu se aplică mântuirea de la sine, ci prin mijlocirea Bisericii” (Sf. Toma, Summa Theologiae, III, q. 68, a. 9, ad 1).

Apare în toată măreţia sa puterea sacerdotală a Bisericii, care decurge direct de la Cristos. „Cristos este izvorul întregii preoţii; pentru că cea din Legea Veche îi era numai imaginea, şi aceea a Legii Noi acţionează în numele său, conform afirmaţiei Sf. Paul (2 Cor 2, 10): „Chiar şi eu, dacă am iertat ceva, am făcut-o cu privire la voi, în persoana lui Cristos” (Sf. Toma, Summa theologiae, III, q. 22, a. 4).

Mijlocirea mântuitoare dintre Dumnezeu şi oameni se perpetuează în Biserică prin intermediul Sacramentului Preoţiei, care abilitează – în virtutea caracterului şi a harului care provin de la el – de a acţiona ca miniştri lui Cristos în favoarea tuturor sufletelor. „Faptul că unul poate realiza un act de care un altul nu este capabil, nu decurge de diferenţa în bunătate sau în răutate, ci de la puterea dobândită, pe care unul o posedă şi un altul nu. De aceea, pentru că laicul nu are puterea de a consacra, nu poate opera consacrarea oricare ar fi gradul bunătăţii sale personale” (Sf. Toma, In IV Sent., d. 13, q. 1 a. 1).

În Biserică este o diversitate de ministere, dar scopul este unul singur: sfinţirea oamenilor. Şi la această obligaţie participăm într-un oarecare mod toţi creştinii, prin caracterul primit cu Sacramentele botezului şi al mirului. Toţi trebuie să ne simţim responsabili de această misiune a Bisericii, care este aceeaşi misiune a lui Cristos. Cine nu simte zel pentru mântuirea sufletelor, cine nu caută cu toate forţele sale de a face ca numele şi doctrina lui Cristos să fie cunoscute şi iubite, nu va putea înţelege apostolicitatea Bisericii.

Un creştin pasiv nu a înţeles încă ceea ce Cristos cere de la noi toţi. Un creştin care se gândeşte la „faptele sale”, neglijând mântuirea altora, nu iubeşte cu Inima lui Isus. Apostolatul nu este misiunea exclusivă a Ierarhiei, nici a Preoţilor sau a călugărilor. Domnul ne cheamă pe toţi să fim instrumente, cu exemplul şi cu cuvântul, ale acelui izvor de har care sare până în viaţa veşnică.

De fiecare dată când citim Faptele Apostolilor, suntem mişcaţi în faţa îndrăznelii, a credinţei în misiunea lor şi la bucuria, în mijlocul sacrificiilor a discipolilor lui Cristos. Nu caută mulţimile. Şi chiar dacă mulţimile vin, ei se adresează la orice suflet în concret, la orice om, unul după altul: Filip, etiopianului (Vezi Fap. 8, 26-40); Petru, centurionului Corneliu (Vezi Fap. 10, 1-48) Paul lui Sergiu Paul (Vezi Fap 13, 6-12).

Au învăţat de la Maestru. Amintiţi-vă de acea parabolă a lucrătorilor care aşteptau de muncă în piaţa localităţii. Când, ziua era pe sfârşite, soseşte stăpânul viei, şi observă că mai sunt oameni cu mâinile în sân: „Pentru ce staţi aici toată ziua leneşi?” „Pentru că nimeni nu ne-a tocmit” (Mt 20, 6-7) răspund ei. Aceasta nu trebuie să se întâmple în viaţa creştinului; nu trebuie să fie nici unul care poate să afirme că nu a auzit niciodată vorbindu-se despre Cristos, pentru că nimeni nu i l-a vestit.

Oamenii gândesc adesea că nimic nu-i împiedică să facă mai puţin lui Dumnezeu. Se înşeală. Chiar dacă nu o ştiu, zac ca paraliticul de la piscina: incapabili de a se mişca spre apele care mântuiesc, spre doctrina care umple sufletul de bucurie. Vina este, de multe ori, a creştinilor; acele persoane ar putea într-adevăr să repete; „Hominem non habeo” (In 5, 7), nu am pe nimeni care să mă ajute. Orice creştin trebuie să fie apostol, pentru că Dumnezeu, deşi nu are nevoie de nimeni, totuşi are nevoie de noi. Contează pe noi pentru ca să ne dedicăm să răspândim doctrina sa de mântuire.

Contemplăm misterul Bisericii Una, Sfântă, Catolică, Apostolică. A venit ora de a ne întreba: împărtăşesc setea de suflete a lui Cristos? Mă rog pentru Biserică, din care fac parte şi în care trebuie să realizez o misiune specifică, pe care nimeni altul nu o poate face în locul meu? A sta în Biserică este deja mult: dar nu ajunge. Trebuie să fim Biserică, pentru că Mama noastră nu mai trebuie să fie niciodată străină, afară, departe de gândurile noastre cele mai profunde.

Concludem aceste consideraţiuni despre notele Bisericii. Cu ajutorul Domnului, ele vor rămâne întipărite în sufletele noastre, confirmând în noi un criteriu clar, sigur, divin, pentru a iubi mai mult această Mamă sfântă, care ne-a născut la viaţa harului, şi ne hrăneşte zi de zi cu o grijă nesecată.

Dacă din întâmplare auziţi cuvinte sau strigăte de ofensă împotriva Bisericii, arătaţi, cu omenie şi caritate, celor nepăsători, că nu se poate maltrata această Mamă. Acum o atacă nepedepsiţi pentru că împărăţia sa, aceea a Maestrului şi Fundatorul ei, nu este din această lume. „Pentru că grâul geme în mijlocul paielor, pentru că spicele suferă în mijlocul neghinei, pentru că plâng vasele milostivirii între vasele mâniei, pentru că plânge crinul între spini, nu lipsesc duşmanii care spun: Când va muri şi va dispare numele său? Veţi vedea că va veni timpul în care vor dispare creştinii, şi nu vor mai fi... Însă, după ce au spus acestea, ei vor muri fără scăpare. Şi Biserica rămâne” (Sf Augustin, Ennarationes in Psalmos, 70, II, 12).

Orice s-ar întâmpla, Cristos nu va abandona Mireasa sa. Biserica triumfătoare este deja cu El, la dreapta Tatălui. Şi de acolo ne cheamă fraţii noştri, creştinii care îl preamăresc pe Dumnezeu pentru această realitate pe care noi o vedem încă învăluită în penumbra clară a credinţei: Biserica, Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică.

@ Fundazione Studium ed Ufficio informazioni dell’Opus Dei in Internet