Apoi cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. Cum L-au văzut, s-au prosternat în fața Lui, dar unii se îndoiau. Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ. Așadar, mergând, faceți discipoli din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să țină toate câte v-am poruncit! Și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii!”. (Mt 28,16-20)
„Să ne gândim acum la acele zile care au urmat Înălțării, în așteptarea Rusaliilor. Discipolii, plini de credință în triumful lui Cristos înviat și tânjind după Duhul Sfânt care le-a fost promis, vor să se simtă uniți, și îi găsim cum Maria matre Iesu, cu Maria, mama lui Isus (Fap 1,14). Rugăciunea discipolilor însoțește rugăciunea Mariei: era rugăciunea unei familii unite”.
E Cristos care trece, nr. 141
„Mereu mi s-a părut logic și m-a umplut de bucurie faptul că Preasfânta Umanitate a lui Isus Cristos Se înalță la slava Tatălui. Dar cred, de asemenea, că această tristețe proprie zilei Înălțării Domnului este un semn al iubirii pe care o simțim față de Isus, Domnul nostru. El, fiind Dumnezeu adevărat, S-a făcut om, om adevărat, trup din trupul nostru și sânge din sângele nostru. Și Se desparte de noi pentru a merge la cer. Cum să nu-I ducem lipsa?”
E Cristos care trece, nr. 117
„Cristos S-a înălțat la ceruri, dar a transmis fiecărei ființe umane oneste posibilitatea concretă de a fi răscumpărată (...). Nu voi obosi să repet, așadar, că lumea poate fi sfințită; că revine mai ales nouă, creștinilor, să facem acest lucru, curățind-o de ocaziile de păcat cu care noi, oamenii, o desfigurăm, și oferind-o Domnului precum o ostie spirituală, înfățișată și învrednicită prin harul lui Dumnezeu și prin efortul nostru. Strict vorbind, nu se poate spune că există realități nobile exclusiv profane, odată ce Cuvântul a binevoit să-Și asume o natură umană integrală și să consacre pământul cu prezența Sa și cu lucrarea mâinilor Sale. Marea misiune pe care am primit-o la Botez este co-răscumpărarea. Ne constrânge iubirea lui Cristos să luăm pe umerii noștri o parte din această sarcină divină de a mântui sufletele.
(...) Avem înainte o misiune uriașă. Nu este loc pentru o atitudine pasivă, căci Domnul ne-a spus limpede: Investiți-le până când voi veni. În timp ce așteptăm întoarcerea Domnului, care va lua din nou în posesie deplină Împărăția Sa, nu putem sta cu mâinile în sân. Răspândirea Împărăției lui Dumnezeu nu este doar misiunea oficială a membrilor Bisericii care Îl reprezintă pe Cristos, fiindcă aceștia au primit de la El puterile sacre. Vos autem estis corpus Christi (1Cor 12,27), și voi sunteți trupul lui Cristos, ne amintește Apostolul, cu mandatul specific de a negocia până la capăt.
Mai sunt atâtea de făcut. Oare nu s-a făcut nimic în douăzeci de secole? Dimpotrivă, s-a lucrat mult în tot acest timp; nu mi se pare nici obiectivă, nici cinstită tendința unora de a disprețui munca celor care ne-au precedat. În douăzeci de secole s-a înfăptuit o operă imensă și, adesea, foarte bine făcută. Alteori au fost greșeli și reculări – la fel ca și acum sunt eșecuri, frică și timiditate –, dar, în același timp, nu lipsesc nici curajul, nici generozitatea. Iar familia umană se reînnoiește în mod constant; în fiecare generație este nevoie să continuăm cu efortul de a-l ajuta pe om să-și descopere măreția vocației sale de fiu al lui Dumnezeu, este nevoie să se insufle porunca iubirii față de Creator și față de aproapele nostru”.
E Cristos care trece, nn. 120-121
„Nu vorbesc niciodată despre politică. Nu privesc rolul creștinilor pe pământ ca pe apariția unui curent politico-religios – ar fi o nebunie –, nici măcar dacă ar avea buna intenție de a insufla spiritul lui Cristos în toate activitățile oamenilor. Ceea ce trebuie încredințat lui Dumnezeu este inima fiecăruia, oricine ar fi. Să încercăm să vorbim pentru fiecare creștin, pentru ca acolo unde se află – în împrejurări care nu depind doar de poziția lui în Biserică sau în viața civilă, ci și de rezultatul situațiilor istorice schimbătoare –, să știe să dea mărturie, prin exemplu și prin cuvânt, despre credința pe care o mărturisește.
Creștinul trăiește în lume cu deplin drept, pentru că este om. Dacă acceptă ca în inima lui să locuiască și să domnească Cristos, atunci în toate activitățile sale umane va găsi – într-un mod foarte puternic – eficacitatea mântuitoare a Domnului. Nu contează dacă ocupația respectivă este, după cum se spune, înaltă sau joasă; pentru că o culme omenească poate fi, în ochii lui Dumnezeu, o josnicie, iar ceea ce numim umil sau modest poate fi o culme creștină, de sfințenie și de slujire”.
E Cristos care trece, nr. 183
„Sărbătoarea Înălțării Domnului ne sugerează de asemenea o altă realitate: Cristos care ne îndeamnă la această misiune în lume ne așteaptă în Cer. Cu alte cuvinte: viața pe pământ, pe care o iubim, nu este realitatea ultimă; pentru că noi nu avem aici o cetate stabilă, ci căutăm viitoarea cetate veșnică (Evr 13,14)”.
E Cristos care trece, nr. 126