A plecat deci cu ei şi s-a întors la Nazaret şi era supus lor. Mama sa păstra toate aceste lucruri în inima ei. Şi Isus creştea în înţelepciune, vârstă şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor (Lc 2, 51-52).
Isus, crescând și trăind ca unul dintre noi, ne dezvăluie că existența umană, viața de zi cu zi, cu îndatoririle sale obișnuite, are un sens divin. Chiar dacă am reflectat mult la aceste adevăruri, trebuie să ne umplem mereu de uimire, gândindu-ne la cei treizeci de ani de obscuritate care reprezintă cea mai mare parte a trecerii lui Isus printre frații Săi oamenii. Ani de umbră, dar care pentru noi strălucesc cu claritatea luminii soarelui. Mai bine zis, ne aduc o strălucire care luminează zilele noastre și le dă un sens autentic, pentru că suntem creștini obișnuiți, care duc o viață ordinară, asemănătoare cu a atâtor milioane de oameni din cele mai diverse colțuri ale lumii.
Astfel a trăit Isus timp de treizeci de ani: a fost fabri filius – fiul tâmplarului. După aceea, au urmat cei trei ani de viață publică, însoțiți de aclamațiile mulțimilor. Oamenii se mirau: Cine este acest Om? De unde știe atâtea lucruri? Pentru că viața Lui fusese aceeași cu viața obișnuită a oamenilor din poporul și țara Sa. Era faber, filius Mariae – tâmplarul, fiul Mariei. Și totuși, El era Dumnezeu. Realiza răscumpărarea întregului neam omenesc și atrăgea toate lucrurile la Sine.
E Cristos care trece, nr. 14
Sfântul Josemaría Escrivá se simţea îndemnat prin chemarea divină să imite în mod special viaţa „ascunsă” a lui Isus, viaţa sa obişnuită atât de asemănătoare cu ocupaţiile majorităţii persoanelor. Şi în învăţăturile sale propunea acest ideal.
Visez – și acest vis a devenit realitate – la mulțimi de copii ai lui Dumnezeu care se sfințesc în viața lor de cetățeni obișnuiți, împărtășind grijile, speranțele și eforturile lor cu ceilalți. Trebuie să proclam acest adevăr divin: dacă rămâneți în mijlocul lumii, nu este pentru că Dumnezeu a uitat de voi, nici pentru că Domnul nu v-a chemat. El v-a invitat să rămâneți în activitățile și preocupările pământului, pentru că v-a făcut să înțelegeți că vocația voastră umană, profesia voastră, calitățile voastre nu doar că nu sunt străine de planurile Sale divine, ci El le-a sfințit, transformându-le într-o ofrandă plăcută Tatălui.
E Cristos care trece, nr. 20
Un alt aspect care nu lipsea vreodată în reflexia sa asupra anilor de la Nazaret era Sf. Iosif. Devoţiunea faţă de sfântul patriarh a crescut în el într-un chip impetuos până la sfârşitul vieţii sale. Iată o notă din omilia despre Sf. Iosif, din Este Isus care trece:
Dacă Iosif a învăţat de la Isus să trăiască în mod divin, aş îndrăzni să spun că, omeneşte, el l-a învăţat multe lucruri pe Fiul lui Dumnezeu. Este ceva care nu mă satisface în titlul de tată presupus, cu care adesea este desemnat Iosif, pentru că induce la a gândi că raporturile între Iosif şi Isus ar fi fost reci şi exterioare. Este adevărat că credinţa noastră ne învaţă că nu era tată după trup, dar nu este aceasta unica paternitate (...).
Iosif l-a iubit pe Isus aşa cum un tată iubeşte pe fiul său şi i se dedică dăruindu-i tot ce-i mai bun pe care putea. Iosif, având grijă de acel Prunc care i-a fost încredinţat, a făcut din Isus un tâmplar: i-a transmis meseria sa. Locuitorii din Nazaret vor vorbi de aceea de Isus numindu-l uneori tâmplarul, alte ori fiul tâmplarului. Isus a lucrat în atelierul lui Iosif şi alături de Iosif. Care vor fi fost calităţile lui Iosif, cum a lucrat în el harul, pentru a-l face capabil de a duce la bun sfârşit maturitatea umană a Fiului lui Dumnezeu? Pentru că Isus a trebuit să i se asemene în multe aspecte: în modul de a lucra, în trăsăturile caracterului său, în accent. În realismul lui Isus, spiritul său de observaţie, modul de a şedea la masă şi de a frânge pâinea, gustul pentru discursul concret, luând notă de la lucrurile din viaţa obişnuită: toate acestea sunt reflexul copilăriei şi al tinereţii lui Isus, şi deci şi reflexul familiarităţii cu Iosif.
E Cristos care trece, nr. 55