Viața oricărei ființe umane, inclusă și viața profesională, este un voiaj făcut din etape, din intersecții, din viraje, din urcări și coborâșuri, din obiective, din victorii și frustrări. Și viața lui Cristos a reprezentat un voiaj: el a traversat etapele creșterii sale, de la copilărie la maturitate, a călătorit fizic prin Țara Sfântă și pornind de la întruparea sa la Nazaret, a inițiat o lungă călătorie până la Ierusalim pentru Paști.
În viața noastră cotidiană, Isus merge alături de noi într-o manieră misterioasă, cum a făcut-o cu discipolii săi pe drumul spre Emmaus [1]. El ne însoțește în munca noastră iar noi încercăm să-l descoperim în persoanele cu care intrăm în contact, în faptul profesiunii noastre. Formarea spirituală, doctrinară, umană, apostolică și profesională pe care le primim ne ajută să menținem vie această dorință de a-l întâlni și de a realiza acest lucru. Când nu știm unde să mergem, ori ce decizie să luăm, ne vedem ca Toma făcând apel la Cristos:„ Doamne, nu știm unde mergi, cum putem cunoaște calea? Isus îi spune: «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața»” [2].
Intersecțiile profesionale
„CALEA CEA BUNĂ SE NUMEȘTE ISUS”
Parcurgând drumul existenței sale ca și creștin ne revine parcurgerea acestui scop: participarea la intimitatea divină și însoțirea celorlalți pentru a o descoperi, iar „calea cea bună” se numește Isus” [3], ne spune papa Francisc. Acest scop integrează toate alegerile noastre, itinerariile noastre. Isus ne cheamă, ne ghidează, ne susține și ne însoțește de-a lungul dispersării aparente a activităților și responsabilităților noastre cotidiene.
În ciuda dorinței de a ne trăi cu fidelitate chemarea la sfințirea realităților terestre, nu avem mereu o viziune clară a deciziei profesionale care facilitează mai bine această sarcină, mai ales când ea afectează alte aspecte la fel de importante din viața noastră. Trebuie să accept mutarea în altă țară, sau acest lucru va fi prejudiciabil pentru copiii mei? Trebuie să creăm o întreprindere în doi, soț și soție, ori acest lucru ne va prejudicia relația? Ar fi mai bine să continui să studiez pentru a avea mai multe posibilități de muncă, ori este mai bine să mă căsătoresc de tânăr? Este mai bine să-mi reduc orele de muncă, ori să mă mut în alt oraș, ca urmare a unei necesități apostolice, ori acest lucru îmi pune în pericol viitorul profesional? Este mai bine să accept acest nou loc de muncă, care permite un mai mare câmp de acțiune, ori sunt motivat de o ambiție deșartă sau de dorința de a fugi de alte responsabilități? Apoi, la fiecare întrebare revine un „Doamne, ce aștepți de la mine? Care este cel mai bun mijloc? Cum aș putea integra căsătoria și munca, paternitatea și munca, apostolatul și munca, disponibilitatea și munca… Unde mă aștepți?”.
Răspunsul concret va depinde de circumstanțe, dar există mereu câteva principii clare, ce luminează alegerea: prioritatea persoanelor în fața lucrurilor, a realității ideii, a întregului asupra părții, a binelui spiritual asupra celui material.
Dialogul cu persoanele respective și sfaturile celor care ne cunosc situația familială, mediul profesional sau caracteristicile noastre personale și care vor binele tuturor părților, ne pot ajuta în egală măsură. ȘI, oricum, să ne întoarcem privirea spre Isus, „calea cea bună”, în rugăciune, deoarece în această liniște, este posibil să discernem, în lumina Duhului, căile de sfințenie pe care Domnul ni le propune” [4].
O călătorie însoțită
Noi nu mergem niciodată singuri pe calea profesională. O parcurgem întotdeauna cu cei cu care avem relații și legături: familie, prieteni, colegi. Mergem, mai ales, cu cei pentru care ne-am angajat viitorul: soțul, copiii și - pentru cei care au vocația la Opus Dei - ceilalți membri ai familiei, care înseamnă Lucrarea și cei cărora li se adresează acțiunea sa evanghelizatoare. De acum înainte ei fac parte din identitatea și misiunea fiecăruia.
NOI NU MERGEMNICIODATĂ SINGURI PE CALEA PROFESIONALĂ, MERGEM MAI ALES CU CEI PETRU CARE NE-AM ANGAJAT VIITORUL
„Oricine, bărbat sau femeie, lucrează și are o familie trebuie să se forțeze să echilibreze cele două sfere și să conteze pe ajutorul lui Dumnezeu spre a-și sfinți circumstanțele comune” [5]. În anumite profesiuni, prezența la domiciliu este poate mai instabilă - gândiți-vă la un șofer de camion, o stewardesă sau un pescar în mijlocul mării - și un angajament extrem de creativ și împărțit este necesar.
TREBUIE SĂ NE ACTUALIZĂM FRECVENT SENSUL MISIUNII, SĂ NE AMIINTIM VALOAREA LEGĂTURILOR NOASTRE
În alte momente ale parcursului, este necesar să încetinim ori să recalculăm itinerariul , atunci când cei ce ne însoțesc au nevoie de acest lucru. Poate fi vorba de o renunțare dureroasă. Bunul simț popular amintește că cei ce merg singuri ajung primii, dar cei ce merg cu ceilalți ajung mai departe. În contextul actual, proiectarea profesională pare să fie singura busolă pentru a se orienta, singura axă de la care se iau deciziile în scopul de a reface atât de necesar harta propriei existențe. Noi trebuie deci să actualizăm frecvent sensul misiunii, să ne reamintim valoarea legăturilor noastre, să ne punem inima în alte comori vitale pe care le avem, să riscăm, să ne încredem în Dumnezeu și în ceilalți și nu doar în securitatea de a controla totul. „Totul poate fi acceptat și integrat ca făcând parte din existența personală în această lume și este încorporat în parcursul de sfințire” [6], subliniază papa Francisc.
Altă dată, obstacole, scurtături sau noi posibilități neprevăzute apar pe calea profesională. Metafora călătoriei, drumului, ne vorbește despre timp, de răbdare, de efort, de opriri și a-l parcurge cere un simț și o intenționalitate care implică libertatea personală, inițiativa, riscul. Dar este bine să ne reamintim de asemenea că Dumnezeu, ca la Emmaus , este cel ce ne întâlnește prin aceste noutăți, și că providența sa ne ghidează și ne susține.
ESTE IMPORTANT CA PROIECTUL NOSTRU SĂ FIE AMBIȚIOS, DEOARECE OBIECTIVUL ESTE MĂREȚ: AȘEZAREA LUI CRISTOS ÎN CENTRUL TUTUROR ACTIVITĂȚILOR UMANE
Proiectul profesional, ca și drumul, este totdeauna o cale degajată, căci nu este individualist, este înrădăcinat în realitate și deschis surprizelor lui Dumnezeu. Noi toți am făcut experiența că ceea ce părea o pierdere deschide adesea poarta unui câștig mai important. În același timp, este important ca proiectul nostru să fie ambițios, deoarece obiectivul este măreț: așezarea lui Cristos în centrul tuturor activităților umane [7]. De aceea este esențial de a-l privi și asculta pe Isus; poate că, la un moment dat, el ne încurajează să facem calea întoarsă, ca cei doi discipoli, atunci când în alte momente, el ne trimite în larg, ca pe Apostoli.
Să ne ridicăm privirea
Vocația și misiunea sunt inseparabile în noi, după cum sunt în Isus Cristos. Misiunea noastră face parte din identitatea noastră și ne definește. Noi suntem pentru Dumnezeu și pentru suflete; viața noastră este un serviciu. Putem spune ca și Isus, „de aceea m-am născut și am venit în lume” [8].
NOI SUNTEM PENTRU DUMNEZEU ȘI PENTRU SUFLETE: VIAȚA NOASTRĂ ESTE UN SERVICIU
Ne trebuie o inimă deschisă, disponibilă, mare, pentru a realiza ceea ce prelatul Opus Dei rezumă astfel: „Noi suntem chemați să contribuim, într-un spirit de inițiativă și spontaneitate, la îmbunătățirea lumii și a culturii de astăzi, pentru ca ele să se deschidă planurilor lui Dumnezeu pentru umanitate: cogitationes cordis eius, proiectele inimii tale, care se transmit din generație în generație” [9]. Sfântul Josemaría o explică în felul următor: „Să ne putem da pe deplin viața Domnului Dumnezeului nostru, muncind perfect, fiecare în domeniul său profesional și în starea sa, fără să uităm că noi nu trebuie să avem decât o singură aspirație în toate lucrările noastre: așezarea lui Isus în vârful tuturor activităților umane” [10].
Această misiune impregnează toate domeniile vieții umane: familie, prieteni, odihnă, repaus, boală, etc. Ea se întinde deopotrivă în fiecare moment al biografiei unei persoane și în alegerile pe care le face. Să-l plasezi pe Cristos în centrul vieții și al tuturor activităților, înseamnă să-l plasezi și în centrul proiectului profesional: el este lumina ce permite să te orientezi pe acest drum, să faci alegeri bune în fiecare clipă.
Astfel a explicat-o Benedict al XVI-lea cu prilejul unei vigilii pascale: „Cristos separă lumina de întuneric. Cu el, noi putem recunoaște ceea ce este adevărat și ce este fals, ce este luminozitate si ce este obscuritate. Cu el, izvorăște în noi lumina adevărului și începem să înțelegem. Când, într-o zi Isus a văzut venind mulțimile, care se adunau ca să-l asculte și care așteptau de la el o orientare, lui i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile fără păstor”(cf. Mc 6, 34). În mijlocul curenților contrari ai epocii, ei nu știau încotro să meargă. Cât de mare trebuie să fie compasiunea sa pentru timpurile noastre în fața tuturor marilor discursuri, în spatele cărora se ascunde, în realitate, o profundă disperare? Unde trebuie să mergem? Care sunt valorile pe care trebuie să ne bazăm? Valorile, după care putem educa tineretul, fără să le dăm reguli care nu vor rezista, poate, nici să le cerem lucruri, pe care poate nu trebuie să li le impunem. El este lumina” [11].
Să ne integrăm, spre a merge mai departe
Viața profesională este astăzi foarte dinamică. Noi trebuie să detectăm continuu și să înțelegem nevoile mediului pentru a răspunde la cerințele schimbătoare ale lumii muncii, dar și pentru a ne face cât mai bine profesia proprie.
Nu trebuie uitat că iubirea, care animă și dă viață muncii, este și ea dinamică: nu încetează să crească, să se dezvolte, să se îmbunătățească, împingând însăși persoana într-o mișcare ascendentă, mult peste cunoștințele teoretice și tehnice . Acest dinamism al iubirii protejează în fața uzurii și dificultăților. Apoi ajută la găsirea unității dincolo de conflicte, deoarece privirea iubirii este integratoare și caută binele.
O DEVOȚIUNE EXIGENTĂ ȘI ENTUZIASTĂ PROFESIUNII, TRĂITĂ CU PASIUNEA SERVICIULUI ȘI A MISIUNII, FACILITEAZĂ ACEASTĂ DISPONIBILITATE
O devoțiune profesională animată de caritate nu este un simplu curriculum . Formarea dobândită grație înseși experienței profesionale, sfințită, se repercutează în noi. Ne îmbogățește ca persoană, ne face să câștigăm în cunoștințe și în competențe, ne dă o experiență a umanității, ne permite să facem față lucrurilor foarte diferite cu suplețe , ne face mai reflexivi și mai deciși. Iar aceasta, la rândul ei, ne ajută să ne ocupăm mai bine de familie, ne permite să ne lărgim cercul de prieteni, ne facilitează sarcina unei evanghelizări mai profunde, ne lărgește inima și ochii pentru a-i identifica cu Cristos. O devoțiune exigentă și entuziastă profesiunii, trăită cu pasiunea serviciului și al misiunii, nu se opune unei atitudini de disponibilitate, de deschidere la alte nevoi ci, din contră facilitează această disponibilitate pentru ca ea să fie mai completă. După cum subliniază prelatul Opus Dei, disponibilitatea „își manifestă plenitudinea când ne gândim la talanții pe care Dumnezeu ni i-a dat pentru a-i pune la dispoziția misiunii apostolice; noi mergem înainte, ne propunem serviciile , cu inițiativă. Disponibilitatea nu înseamnă deci imobilitate ci, din contră, dorința obișnuită de a merge în viață la pas cu Dumnezeu” [12].
ÎMPLINIREA PERSONALĂ NU SE REDUCE LA ÎMPLINIREA PROFESIONALĂ
Împlinirea personală nu se reduce la împlinirea profesională și nu depinde doar de ea; profesiunea (o profesiune dată) face parte din această împlinire, dar nu o epuizează, deoarece ne schimbăm adesea meseria și profesia. Cei ce urmează o formare profesională se pot întoarce la universitate după câțiva ani; cei ce-și pierd locul de muncă schimbă sectorul; cei ce se plictisesc de o muncă devenită monotonă transformă un hobby într-un nou mod de a-și câștiga existența; cei care își abandonează profesiunea după câțiva ani pentru motive familiale sau apostolice sfârșesc prin a reveni la ea în altă manieră.
Ceea ce este mereu prezent este simțul profesiunii, profesionalismul, în executarea sarcinii de îndeplinit. Anumite caracteristice ale acestei atitudini sunt, de exemplu „atenția purtată detaliilor, fără a pierde din vederea de ansamblu, faptul de a păstra în minte modul în care munca noastră o condiționează pe a celorlalți, faptul de a cultiva relațiile stabilite în cadrul muncii, voința și generozitatea de a-i forma pe ceilalți, pentru ca ei să poată merge mai departe decât noi, faptul de a contribui la soluționarea problemelor comune, faptul de a pune ultimele pietre” [13].
VOCAȚIA PROFESIONALĂ SE ÎNSCRIE DECI ÎNTR-UN PROIECT DE VIAȚĂ MAI VAST, ÎN VOCAȚIA PE CARE FIECARE PERSOANĂ O PRIMEȘTE DE LA DUMNEZEU
Vocația profesională se înscrie deci într-un proiect de viață mai vast, în vocația pe care fiecare persoană o primește de la Dumnezeu, care este lumină pentru a vedea și forță pentru a vrea [14], în fața situațiilor cotidiene. Această lumină și această forță, hrănite prin rugăciune și formare, ne ajută să punem sarcina profesională la locul său just , să discernem, să dorim și să alegem ce este mai bine. În felul acesta, încercăm să evităm mediocritatea și conformismul, care pot genera confortul unui salariu asigurat; sau angajarea excesivă, care transformă munca într-un loc de evadare, unde realitățile căminului nostru nu intră, unde puțin importă întoarcere târzie acasă; sau reducerea profesiunii la un proiect individualist în care îți poți dezvolta propria personalitate izolându-te de ceilalți.
Căile lui Dumnezeu
Se întâmplă frecvent ca, din motive personale, familiale ori sociale, să se renunțe la profesie spre a se consacra altor sarcini; în alți termeni, viața ne ghidează în determinarea profesiei noastre și nu atât studiile făcute sau formarea dobândită. În aceste cazuri, pregătirea profesională dobândită este pusă în serviciul noii sarcini profesionale, în care se desfășoară propria misiune; cum au făcut-o apostolii chemați pe malurile mării din Galileea, cărora Cristos le-a spus: „Voi face din voi pescari de oameni” [15].
Iată cum o explică sfântul Josemaría: „ Vocația profesională este ceva care ia formă în cursul vieții; nu rareori se întâmplă ca cei care și-au început studiile descoperă mai târziu că sunt mai bine adaptați altor sarcini și li se consacră; sau că sfârșesc prin a se specializa într-un domeniu, altul decât cel pe care îl aveau în vedere la început; sau că ei găsesc, în deplin exercițiu al profesiei că au ales alt loc de muncă , ce le permite să-și îmbunătățească poziția socială ori să contribuie mai eficient la binele comunității; ori că sunt obligați, din motive de sănătate, să schimbe mediul profesional” [16].
A ÎNȚELEGE ȘI A TRĂI DEPLINA DISPONIBILITATE CA PE O LIBERTATE, ÎN SENSUL DE A NU AVEA ALTE LEGĂTURI DECÂT IUBIREA
Nu doar latura materială pe care o întreprindem dă sens și valoare muncii noastre, dar și relația sa cu binele uman și spiritual al persoanei care muncește și al celor cu care este în contact în acest timp [17]. Acest fapt ne face să înțelegem că cea care dă justa măsură a semnificației și valorii muncii este caritatea. „Este necesar să înțelegem și să trăim deplina disponibilitate ca pe o libertate, în sensul de a nu avea alte legături decât iubirea (adică a nu fi în mod necesar legați de un loc de muncă, un loc rezidențial, etc., rămânând bine ancorați acolo unde suntem). Nu circumstanțele exterioare ne fac liberi, ci iubirea pe care o avem în inimile noastre” [18].
Această misiune apostolică, pe care ne-a încredințat-o Domnul, pentru a diviniza toate căile pământului, face din noi o lumină pentru ceilalți, mai ales în și prin munca noastră. „Să poți recunoaște care este acest cuvânt, acest mesaj al lui Isus pe care Dumnezeu vrea să-l transmită lumii prin viața ta! Lasă-te transformat, lasă-te reînnoit de Duhul Sfânt spre a fi posibil acest lucru și ca astfel frumoasa ta misiune să nu fie compromisă. Domnul o va împlini chiar în mijlocul greșelilor tale și al momentelor tale proaste, numai să nu abandonezi calea iubirii și să fii mereu deschis acțiunii sale supranaturale care purifică și luminează” [19].
[1] Cf. Lc 24,13-35.
[2] In 14,5-6.
[3] Papa Francisc, “Chemin faisant”, 3 mai 2016.
[4] Papa Francisc, Gaudete et exsultate, nr. 150.
[5] Paula Hermida, Cristianos en la sociedad del siglo XXI. Entrevista a Fernando Ocáriz, Cristiandad, Madrid 2020, p. 47-48.
[6] Papa Francisc, Gaudete et exultate, nr. 26.
[7] Cf. Sfântul Josemaría, Scrisoare nr. 6, nr. 12c.
[8] Cf. In 18,37. Fernando Ocáriz, Scrisoare pastorală,14 feb. 2017, nr. 8.
[9] Sfântul Josemaría, Scrisoare 15-X-1948, nr. 41, în E. Burkhart, J. López, Vida cotidiana y santidad en la enseñanza de San Josemaría, I, Rialp, Madrid 2010, p. 428.
[10] Cf. Forja, nr. 678.
[11] Papa Benedict al XVI-lea, Omilie din Vigilia pascală, 11-IV-2009.
[12] Fernando Ocáriz, Scrisoare pastorală, 28 oct 2020, nr. 11.
[13] Ana Marta González, „Mundo y condiciónhumana en san Josemaría Escrivá. Claves cristianas para una filosofía de las ciencias sociales”, în Romana nr. 65, iulie-decembrie 2017.
[14] Cf. Fernando Ocáriz, Scrisoare pastorală, 28 oct 2020, nr. 2.
[15] Mc 1,17.
[16] Cf. Sfântul Josemaria, Scrisoare 15-X-1948, nr.33; E. Burkhart, J. López, Vida cotidiana y santidad en la enseñanza de san Josemaría, III, Rialp, Madrid 2010, p.180.
[17] Cf. Sfântul Josemaría, Scrisoare 29-VII-1965, nr. 13.
[18] Fernando Ocáriz, Scrisoare pastorală, 28 oct 2020, nr. 11.
[19] Papa Francisc, Gaudete et exultate, nr. 24.