Spre sfârșitul după-amiezii, în piața satului, stăpânul viei găsește alți lucrători care încă nu au de lucru. „Nimeni nu ne-a angajat”, îi răspund ei. Stăpânul îi trimite să lucreze în via sa, deși mai este puțin până la lăsarea întunericului (cf. Mt 20,7). Convingerea că justiția socială depinde, în mod concret, și de propriile sale decizii îl determină să-i angajeze pe acești oameni sărmani. Din vina lor sau nu, își pierduseră ziua și poate că erau lipsiți chiar și de cele strict necesare pentru a trăi. Mai ales însă sufereau pentru că nu se simțeau utili, iar aceasta este o angoasă existențială profundă. Stăpânul viei nu se limitează, așadar, să le dea bani, ci îi ajută să-și regăsească sensul vieții. Isus nu propune o soluție politică, dar vrea să sublinieze că „foamea și setea de dreptate” (Mt 5,6) trebuie să ne conducă la căutarea unor soluții creative pentru problemele sociale și că nu este o atitudine creștină să ne concentrăm exclusiv asupra intereselor personale.

Ardoarea carității, soliditatea dreptății

Aceeași dreptate care ne conduce să-i recunoaștem pe ceilalți în diferențele lor și, prin urmare, să respectăm tot ceea ce le aparține (viața, buna lor reputație, bunurile lor) ne cere să reflectăm asupra condițiilor minime necesare pentru o viață demnă și să acționăm în consecință. Dacă Dumnezeu ne-a dăruit bunurile pământului pentru ca oamenii să se bucure împreună de viață, nu ne poate lăsa indiferenți faptul că, în timp ce unii trăiesc în belșug, alții mor de foame sau nu pot beneficia, de pildă, de o educație care le-ar deschide noi oportunități.

„Lumea există pentru toți, pentru că toți ne naștem pe acest pământ cu aceeași demnitate. (…) Prin urmare, ca și comunitate, suntem chemați să asigurăm ca fiecare persoană să trăiască în demnitate și să aibă oportunități adecvate dezvoltării sale integrale.” ^[1]. Provocările ecologice, de exemplu, nu pot fi separate de o reflecție asupra dreptății. Dincolo de opiniile legitime cu privire la diversele probleme și la soluțiile lor posibile, un creștin trebuie să se simtă mereu responsabil pentru tipul de lume pe care dorim să-l lăsăm generațiilor următoare.

Ardoarea carității și soliditatea dreptății ne oferă criteriile și forța necesare pentru a trăi cât mai bine relațiile noastre cu ceilalți. În mod firesc, legăturile carității modelează îndatoririle noastre de dreptate, iar aceste două virtuți influențează numeroasele decizii pe care le luăm zilnic: grija pentru familie are prioritate față de alte inițiative sociale posibile. „Ordinea carității”^[2], asupra căreia insista sfântul Josemaría, este și o ordine a dreptății: nu aș fi drept față de mama mea bolnavă dacă nu mi-aș face timp să o vizitez pentru că sunt absorbit de proiecte sociale valoroase, dar care mă împiedică să-mi împlinesc datoria de fiu sau fiică. Dacă generozitatea stăpânului viei, preocupat să ofere muncă demnă cât mai multora, l-ar conduce să pună în pericol stabilitatea propriei familii, nu ar fi pe deplin drept față de ai săi.

Pe de altă parte, însă, și exigențele dreptății ne ajută să purificăm caritatea. Iubirea față de familie și apropiați poate deveni uneori dezordonată și ne poate face să ne refugiem în viața privată, ignorând nevoile atâtor oameni din jurul nostru; sau ne poate împinge să căutăm mereu avantajul pentru ai noștri, chiar în detrimentul altora. De aceea este bine să privim atitudinea stăpânului viei: deși avea probabil o viață comodă și îndestulată, alege să-și complice existența; străbate de mai multe ori străzile și oferă multor lucrători posibilitatea de a câștiga bani prin munca lor. Așa arată foamea de dreptate a celor care îl urmează pe Isus: îi determină să iasă din confortul propriu.

În cele din urmă, caritatea și dreptatea trebuie să se împletească într-o viziune asupra realității animată de o conștiință vie a dimensiunii relaționale a persoanei și a vieții noastre. „Dreptatea care poate constitui fundamentul stabil al păcii este dreptatea fiilor lui Dumnezeu, dreptatea însuflețită de caritate, care îi vede pe ceilalți ca frați, fii ai aceluiași Tată ceresc”^[3]. Sfințenia noastră constă, în mare măsură, în a descoperi că celălalt face parte din propria noastră viață.

Relații și îndatoriri

În Scriptură, cuvântul „dreptate” are un sens mult mai bogat decât accepțiunea sa obișnuită de astăzi. „Dreptatea nu este o abstracție sau o utopie. În Biblie, ea înseamnă împlinirea onestă și fidelă a oricărei îndatoriri față de Dumnezeu, adică împlinirea voinței Sale”^[4]. Când se spune, de exemplu, că sfântul Iosif era drept, se afirmă de fapt că era sfânt: în fiecare situație făcea ceea ce trebuia. „Cel drept va trăi prin credință” (cf. Rm 1,17). O dimensiune esențială a deciziilor sfântului Patriarh era cântărirea îndatoririlor sale față de Domnul și față de ceilalți, mai ales față de Maria, pentru a-și ordona prioritățile vieții și ale inimii. Omul drept nu este acela care se consideră măsura tuturor lucrurilor, ci acela care se lasă măsurat și își organizează viața în funcție de relațiile sale cu ceilalți. 

Citind scrierile sfântului Josemaría, ne poate surprinde faptul că, alături de pasaje în care descrie iubirea și dăruirea ca trăsături definitorii ale vieții creștine, afirmă adesea că sfințenia constă pur și simplu în împlinirea datoriei fiecărei clipe: „Viața noastră – a creștinilor – trebuie să fie astfel de obișnuită: să ne străduim să facem bine, zi de zi, aceleași lucruri pe care suntem datori să le trăim; să ne împlinim în lume misiunea divină, îndeplinind mica datorie a fiecărui moment”^[5]. Faptul că noțiunea de „datorie” ocupă un loc atât de important în scrierile sale poate provoca nedumerire cititorului contemporan. Reducerea idealului creștin la împlinirea scrupuloasă a unei sume de porunci ar fi nu doar puțin atrăgătoare, ci ar putea duce la apăsare și tristețe. Dacă creștinismul este religia iubirii și, prin urmare, a libertății, de ce acest accent pe un cuvânt aparent sobru și rece precum „datorie”? De fapt, ceea ce ne inspiră admirație la stăpânul viei este tocmai generozitatea sa, care depășește simplul simț al datoriei.

Totuși, nu am înțelege profunzimea gândirii sfântului Josemaría dacă am crede că mesajul său este un apel rece la împlinirea formală a obligațiilor cotidiene. Nu simpla îndeplinire ne apropie de Dumnezeu, ci iubirea care ne face să realizăm fiecare sarcină cât mai bine cu putință. „Devoțiunea sinceră, adevărata iubire față de Dumnezeu, ne conduce la muncă, la împlinirea – chiar dacă ne costă – a datoriei de fiecare zi”^[6]. Pentru ca această caritate, chemată să fie motorul și scopul tuturor faptelor noastre, să nu-și piardă orientarea spre ceea ce este esențial în fiecare clipă, avem nevoie de virtutea dreptății, care ne oferă un fel de hartă a reperelor importante ale fiecărei zile. Orice îndatorire se întemeiază pe o relație, iar cele mai importante relații din viața noastră definesc și cele mai importante îndatoriri.

Datoria fiecărui moment

Multe îndatoriri de dreptate sunt rodul și expresia iubirii, pe care o arătăm trăindu-le cu delicatețe. A avea grijă de propriii copii și a le dedica timp este o datorie de dreptate care izvorăște firesc din iubire. Împlinirea ei ne va umple adesea de bucurie și nici nu va trebui să ne-o propunem în mod special; alteori, însă, poate fi resimțită ca o povară, pentru că intră în conflict cu alte activități sau pentru că suntem obosiți. A munci conștiincios este, de asemenea, o datorie – nu doar față de angajator, ci și față de familie și față de societate. Dacă primim un salariu pentru un anumit timp și pentru anumite rezultate, este o chestiune de dreptate să ne străduim să le atingem. Iar creștinul care încearcă să transforme toate îndatoririle sale în rugăciune și în prilej de a-l iubi pe Dumnezeu și pe ceilalți descoperă, în orice împrejurare, noi posibilități de a sluji, de a se face util.

Pe de altă parte, ar putea părea uneori că a cere respectarea anumitor drepturi pentru sine contravine carității. Totuși, sfântul Josemaría a învățat mereu că una dintre expresiile mentalității laicale – adică ale simțului de apartenență la lume – constă în a revendica, cu caritate și respect, ceea ce ni se cuvine. A lupta, de exemplu, pentru o mărire de salariu meritată sau pentru respectarea unui angajament nu înseamnă a nu ști să ierți ori a nu te mulțumi cu ceea ce ai, ci contribuie la consolidarea dreptății în mediul nostru și în societate, spre binele tuturor. „Dacă vom fi drepți, vom fi atenți mai mult la angajamentele noastre profesionale, familiale, sociale… fără ostentație, fără zgomot, ci lucrând cu perseverență și exersându-ne drepturile, care sunt și ele îndatoriri” ^[7].

Relațiile de dreptate devin astfel un drum foarte concret pentru a face în fiecare clipă ceea ce este corect, adică ceea ce este drept. A ne întreba zilnic, în rugăciune, care sunt îndatoririle noastre ne ajută să ne orientăm iubirea spre legăturile concrete care alcătuiesc viața noastră. Și lucrătorii din parabolă, indiferent de ora la care au fost angajați și de învoiala făcută cu stăpânul viei, s-au străduit să-și împlinească datoria și să primească răsplata promisă.

„La lăsarea serii, stăpânul viei i-a spus administratorului: «Cheamă-i pe lucrători și dă-le plata, începând cu cei din urmă până la cei dintâi»” (Mt 20,8). Dumnezeu dorește ca toți oamenii să fie mântuiți și vrea, de asemenea, ca toți să ne bucurăm de o viață cât mai demnă pe acest pământ. Aceasta ne îndeamnă să îngrijim cu atenție fiecare dintre îndatoririle noastre, pentru a face lumea mai umană și mai divină. În același timp, știm că dreptatea deplină se va împlini doar la sfârșitul timpurilor și că ea se află în mâinile lui Dumnezeu. „Numai Dumnezeu poate crea dreptatea. Iar credința ne dă această certitudine: El o face”^[8]. Da, „cei din urmă vor fi cei dintâi” (Mt 20,16). Cei care caută „Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui” (Mt 6,33) se pot bucura de dreptatea care vine de la El: „Pentru El am pierdut toate și le socotesc drept gunoi, ca să-l câștig pe Cristos și să fiu găsit în El, nu cu dreptatea mea, cea din Lege, ci cu aceea care vine prin credința în Cristos, dreptatea care vine de la Dumnezeu, întemeiată pe credință” (Fil 3,8-9).

^[1] Francisc, Fratelli tutti, nr. 118.

^[2] Cf. Sf. Josemaría, Scrisoare 4, nr. 14; Scrisoare 6, nr.7.

^[3] F. Ocáriz, „La herencia espiritual de Mons. Alvaro del Portillo, mart. 2014, opusdei.org.

^[4] Francisc, Discursuri, 25-II-2023.

^[5] Sfântul Josemaría, Forja, nr. 616.

^[6] Sfântul Josemaría, Forja, nr. 733.

^[7] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 169.

^[8] Benedict XVI, Spe salvi, nr. 44.