Chiar dacă momentul său de maximă strălucire aparținea deja trecutului, Atena rămânea, pe vremea sfântului Paul, un reper cultural. Sfântul Luca spune despre locuitorii ei, spirite neliniștite, că „nu-și petreceau timpul cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou” (Fap 17,21). De aceea, respingerea lor sceptică față de vestirea singurei noutăți care merită cu adevărat acest nume este surprinzătoare: moartea și Învierea lui Cristos, care ne mântuiește de păcat (cf. Fap 17,32). Acest eșec, petrecut chiar în inima culturii clasice, trebuie să-l fi marcat profund pe sfântul Paul. L-a condus, de fapt, sub călăuzirea Duhului Sfânt, la o reflecție adâncă asupra conținutului noutății creștine: de ce atenienii nu au fost interpelați de ceea ce îi schimbase viața apostolului neamurilor?

Noutăți vechi și noutate autentică

Rodul acestui proces de gândire se regăsește în scrisorile adresate creștinilor din Corint, cărora li s-a îndreptat imediat după atenieni. Sfântul Paul prezintă două axe fundamentale pentru primirea mesajului său: pe de o parte, misterul crucii lui Cristos, greu de asimilat prin simpla logică umană (cf. 1 Cor 1,20-25); pe de altă parte, implicațiile sale concrete în viața de fiecare zi: crucea comportă un mod nou de a fi în lume (cf. 1Cor 5,7-8). Numai din această dublă primire a lui Isus răstignit în propria noastră existență se poate vorbi de noutate în sens deplin. „Așadar, dacă este cineva în Cristos, este o creatură nouă: cele vechi au trecut, iată, toate au devenit noi” (2 Cor 5,17).

De această noutate se leagă și lumina pe care sfântul Josemaría a primit-o la 2 octombrie 1928: viziunea creștinilor ca „Purtători ai singurei făclii ce poate ilumina căile pământene ale sufletelor, ai unicei flăcări nicicând întunecată cu umbre, penumbre sau alte obscurități”[1]. Noutatea creștină autentică – viața noastră în Isus – îi permitea să-și dea seama că unele dintre așa-numitele noutăți care agitau atunci viața societății și a Bisericii nu erau, în realitate, decât „volterianisme cu perucă pudrată sau liberalisme desacreditate ale secolului al XIX-lea”[2]. Ele vor continua să apară și să dispară; vor exista mereu, în contrast cu mesajul creștin, alte noutăți care nu sunt decât o revenire a „erorilor de-a lungul secolelor trecute”[3], adică ceva profund vechi.

O parte importantă a misiunii noastre, ca creștini obișnuiți, constă în a duce noutatea autentică a lui Cristos în toate domeniile vieții noastre, fără a ne lăsa seduși de ceea ce, în fond, nu este decât o aparență de nou. Pentru aceasta este indispensabil să o primim mai întâi în propria viață, să o lăsăm să crească cu răbdare și perseverență, astfel încât să modeleze mentalitatea și atitudinile noastre. Numai așa vom contribui ca „să fie nenumărați cei care nu rămân în întuneric, ci care merg căile ce duc spre viața eternă”[4].

Cel mai important este semănătorul

Mai multe parabole ale lui Isus despre Împărăția lui Dumnezeu scot în evidență faptul că prezența Sa printre noi este un dar gratuit. De pildă, în parabola semănătorului (cf. Mt 13,3), punctul de plecare este intervenția cuiva care aruncă sămânța. Fără această acțiune prealabilă, este evident că nu poate exista rod. Iată ceea ce este esențial în relatare; faptul că pământul este bun, mediocru sau rău este important, dar secundar.

Credința ne descoperă că suntem copii ai lui Dumnezeu, moștenitori ai lumii (cf. Ps 2,8), chemați să colaborăm cu Tatăl nostru pentru ca întreaga creație să ajungă să fie darul pe care El l-a visat pentru noi (cf. Rom 8,20-23). Însuflețiți de aceeași credință care susținea misiunea primilor creștini, căutăm să descoperim cum toate drumurile pământului pot duce la Dumnezeu. Suntem convinși că „lumea nu este rea, fiindcă a ieşit din mâinile Domnului, pentru că este creaţia Sa, pentru că Iahve a privit-o şi a văzut că este bună”[5].

Știindu-ne fii și moștenitori – în cele din urmă, apostoli – devenim noi înșine sămânța aruncată în cele patru vânturi. Ne entuziasmează mai ales să știm că Dumnezeu stăruie să arunce din nou și din nou sămânța pentru a îmbogăți o lume cu dorințe profunde de a rodi. Astfel „putem înțelege toată minunăția chemării divine. Mâna lui Cristos ne-a cules dintr-un lan de grâu: Semănătorul strânge în mâna Sa rănită pumnul de boabe. Sângele lui Cristos îmbibă sămânța, o pătrunde. Apoi, Domnul aruncă acest grâu în aer, pentru ca murind, să devină viață și, scufundându-se în pământ, să fie în stare să rodească în spice aurite”[6].

A lucra pământul, a îmbunătăți sămânța

Totuși, nu este suficient să aruncăm sămânța: este necesar ca ea să aibă și puterea, și inteligența de a prinde rădăcini. În plus, pământul poate fi îngrășat; îl putem lucra și pregăti cât mai bine (cf. Lc 13,6-9).

Dacă dorim ca rodul să fie atât de bogat încât, așa cum spune Isus, chiar și păsările cerului să-și găsească adăpost în ramurile copacului care va crește din acel prim gest (cf. Mt 13,31-32), o parte esențială a modului nostru de a colabora va fi pregătirea, pe cât ne stă în putință, a unei semințe bune. Pentru aceasta trebuie, înainte de toate, să fim convinși că credința pe care dorim să o trăim și să o împărtășim nu este nici irațională, nici arbitrară, ci are o legătură intimă cu adevărul; avem nevoie de experiența vie că credința nu este pur și simplu „un sentiment frumos, care mângâie și entuziasmează, dar care depinde de schimbările stării noastre de spirit sau de situația vremurilor”[7]. Papa Francisc ne-a amintit: „Omul are nevoie de cunoaștere, are nevoie de adevăr, pentru că fără el nu poate supraviețui, nu poate merge înainte. Credința, fără adevăr, nu mântuiește, nu oferă siguranță pașilor noștri”[8].

Setea de adevăr ne permite să primim credința în inteligența noastră și să descoperim caracterul ei rațional. Inteligența ni se deschide atunci către orizonturi mult mai largi; realitatea devine în același timp mai inteligibilă și mai profundă. Este firesc să fie așa: dacă creștinul vrea să fie semănător al noutății lui Cristos, nu poate renunța la a reflecta asupra credinței sale, nici la a pune în relație cu ea toate domeniile vieții sale, inclusiv munca profesională. Acest exercițiu de a gândi lucrurile în lumina credinței – care nu înseamnă a apela la răspunsuri prefabricate – se va transforma treptat într-un adevărat obicei bun, într-o virtute, poate una dintre cele mai importante. Numai în lumina acestei inteligențe a credinței pot fi percepute „strălucirea divină ce reverberează în realităţile cele mai banale”[9].

Pentru ca această deschidere către adevăr să facă credința noastră cât mai rodnică, este indispensabilă umilința în fața realității, docilitatea față de Duhul Sfânt, care ne vorbește prin evenimentele cotidiene și prin persoanele din jurul nostru (cf. In 14,26), în cele din urmă, prin istorie. Chiar dacă ar putea părea că, în efortul de a duce lumina lui Cristos în lume, cel mai important ar fi o atitudine de siguranță și forță, în realitate puterea nu poate veni decât de la Dumnezeu. În acest sens, „umilința este supunere creativă față de puterea adevărului și a iubirii. Umilința este refuzul aparențelor și al superficialității; este expresia profunzimii spiritului uman; este condiția măreției sale”[10].

„Bătălia” sfântului Josemaría

Se înțelege astfel strădania sfântului Josemaría ca, încă de la început, Opus Dei să ofere o formare filosofică și teologică profundă, care să aibă impact și asupra domeniului profesional al fiecăruia. În căutarea modului potrivit de a face acest lucru posibil, el vorbea despre o adevărată „bătălie”[11]. Acest limbaj de inspirație militară subliniază caracterul anevoios al efortului de formare personală și, prin urmare, necesitatea de a ne angaja cu perseverență, întotdeauna în funcție de circumstanțele fiecăruia. Sfântul Toma de Aquino vorbea despre virtutea „studiozității”, care presupune „un efort deosebit în căutarea cunoașterii lucrurilor”[12]; cu alte cuvinte, atitudinea constantă de a cultiva o curiozitate sănătoasă pentru a cunoaște în profunzime lumea noastră și pentru a depăși obstacolele care ne stau în cale. În orice caz, esențial este să nu pierdem din vedere măreția scopului care ne animă: a ne însuși mesajul lui Cristos pentru a-l putea semăna în realitatea care ne înconjoară.

Limbajul belicos ne ajută, de asemenea, să înțelegem importanța strategiei. Cum putem atinge un scop atât de înalt atunci când ne lipsesc timpul și liniștea necesare pentru a aborda cu rigoare marile întrebări? Pentru unii, strategia poate consta în valorificarea cât mai bună a mijloacelor de formare la care participă deja, cultivând dispozițiile interioare necesare pentru a le fructifica pe deplin. Pentru alții, aceasta va însemna aplicarea unui sfat din literatura clasică, des invocat de sfântul Josemaría: non multa, sed multum [13]— nu multe lucruri, ci mult într-unul singur sau în câteva —, poate prin elaborarea, cu ajutorul unui sfat competent, a unui plan de lecturi adaptat și progresiv. Alții, la rândul lor, vor ști să folosească, cu ordinea indispensabilă oricărei activități intelectuale, nenumăratele resurse pe care le oferă astăzi internetul. Imaginea mănușii care se potrivește pe mână, folosită de fondatorul Opus Dei pentru a vorbi despre planul de viață, ne poate inspira și în elaborarea propriului plan de formare, pentru a crește în cunoașterea credinței noastre.

Două sfaturi pentru a dobândi o privire amplă

Dacă lumina credinței ne permite să înțelegem lumea în sensul ei cel mai profund, creștinul trebuie să se știe protagonist și niciodată un simplu spectator al marilor dezbateri culturale și intelectuale din societate. Deoarece nimic din ceea ce este omenesc nu îi este străin, el cultivă încă din tinerețe un spirit neliniștit și un anticonformism sănătos, fără teama de „a contribui, cu inițiativă și spontaneitate, la îmbunătățirea lumii și a culturii timpului nostru, astfel încât acestea să se deschidă planurilor lui Dumnezeu pentru omenire”[14].

Pentru împlinirea acestei misiuni, sfântul Josemaría ne-a lăsat două sfaturi. Primul se referă la necesitatea unei priviri largi, care nu se mulțumește cu obiective mărunte: „Pentru tine, care doreşti să dobândeşti o mentalitate catolică, universală, iată unele caracteristici: – viziune largă şi o aprofundare energică a ceea ce este mereu viu în doctrina catolică; – dorință justă și sănătoasă – niciodată frivolitate – de a reînnoi doctrinele caracteristice ale gândirii tradiţionale, în filosofie şi în interpretarea istoriei…; – o atenţie vigilentă la orientările ştiinţei şi gândirii contemporane; – şi o atitudine pozitivă şi deschisă, faţă de transformarea actuală a structurilor sociale şi a formelor de viaţă”[15].

Este vorba despre un program extrem de amplu, asupra căruia merită să ne oprim cu răbdare. Dorința de a înțelege, care presupune lectură și studiu, ne face conștienți că suntem inserați într-o tradiție care ne precede și care ne permite să vedem dincolo de prezent: „suntem ca niște pitici pe umerii unor giganți; putem vedea mai mult și mai departe decât ei, nu datorită vreunei superiorități proprii, ci pentru că suntem ridicați de înălțimea lor”[16]. Înarmați cu acest bagaj, putem înfrunta într-un mod pozitiv noile realizări și interogații ale timpului nostru și învățăm să discernem, cu spirit constructiv și cu ajutorul altora, ceea ce poate fi considerat un adevărat progres. Astfel ne formăm o viziune personală și rațională asupra marilor teme și cultivăm o autentică mentalitate universală, catolică.

În fața acestei provocări de a deschide tot ceea ce este omenesc planurilor lui Dumnezeu, Benedict al XVI-lea a subliniat importanța „minorităților creative”, care, de regulă, „determină viitorul”. De aceea, în mod concret, „Biserica Catolică trebuie să se înțeleagă pe sine ca o minoritate creativă, care deține o moștenire de valori ce nu aparține trecutului, ci reprezintă o realitate vie și actuală. Biserica trebuie să se actualizeze, să fie prezentă în dezbaterea publică, în lupta pentru un concept autentic de libertate și de pace”[17].

A găsi persoane capabile să rezoneze cu această pasiune pentru formare și pentru analiza profundă a realității și a merge apoi împreună cu ele pentru a iniția proiecte de tot felul este una dintre cele mai rodnice experiențe ale vocației creștinilor în mijlocul lumii. Istoria primilor credincioși ai Lucrării constituie o confirmare apropiată a acestei rodnicii[18]. În această misiune, fiecare este chemat să se situeze pe marele teren de joc al lumii și să descopere, în funcție de circumstanțele propriei vieți, modul personal de a colabora.

Al doilea sfat al sfântului Josemaría se referă la folosirea pluralului. Lumina credinței ne permite, în aproape toate situațiile, să găsim nu o singură soluție, ci mai multe căi posibile. Acțiuni, moduri de a gândi și soluții diferite pot fi inspirate în mod legitim de aceeași credință și, prin urmare, trebuie respectate[19]. De aceea, credința ne conduce la cultivarea capacității de a asculta, de a colabora și de a dialoga, cu o dorință sinceră de a învăța și de a ne îmbogăți din punctele de vedere ale celorlalți.

Sfânta Scriptură ne spune că „Maria păstra toate aceste lucruri, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19): tot ceea ce se petrecea în jurul ei, mai ales ceea ce îl privea pe Fiul ei, răsuna în lumea sa lăuntrică. A contempla mereu frumusețea credinței noastre și măreția misiunii noastre va aprinde și în inimile noastre dorința de a ne forma tot mai bine și de a găsi modalități concrete de a realiza acest lucru. Ne va îndemna, de asemenea, să inițiem proiecte, căutând colaborarea altora care să facă prezentă noutatea perenă a lui Cristos în noile areopaguri ale culturii. Și ne va ajuta, dacă este nevoie, să ne scuturăm de orice urmă de „pesimism steril”[20], conștienți de ceea ce spunea adesea sfântul Josemaría: „Lumea ne așteaptă”[21].

^[1] Sfântul Josemaría, Forja, nr. 1.

^[2] Sfântul Josemaría, Drum, nr. 849.

^[3] Sfântul Josemaría, Scopul supranatural al Bisericii, nr. 2.

^[4] Sfântul Josemaría, Forja, nr. 1.

^[5] Sfântul Josemaría, Convorbiri, nr. 114.

^[6] Sfântul Josemaría, E Cristos care trece, nr. 3.

^[7] Papa Francisc, Litt. enc. Lumen fidei, nr. 24.

^[8] Ibid.

^[9] Convorbiri, nr. 119.

^[10] Sfântul Ioan Paul II, Angelus, 4-martie-1979.

^[11] Cf. M. Montero, “La formación de las primeras mujeres del Opus Dei (1945-1950)”, Studia et Documenta, vol. 14, 2020, p. 11.

^[12] Sf. Toma din Aquino, Summa Theologiae, II-II, q. 166, a. 2 ad 3.

^[13] Drum, nr. 333.

^[14] Mons. F. Ocáriz, Scrisoare pastorală, 14-februarie-2017, nr. 8.

^[15] Sfântul Josemaría, Brazdă nr. 428.

^[16] Bernard de Chartres, citat de Jean de Salisbury, Metalogicon, compus în 1159.

^[17] Benedict al XVI-lea, întâlnire cu jurnaliștii, 26 sept. 2009.

^[18] Câteva referințe în J. L. González Gullón, DYA, Academia-residencia en la historia del Opus Dei (1933-39), Rialp, Madrid 2016; și în M. Montero, Historia de Ediciones Rialp, Rialp, Madrid 2020.

^[19] Cf. Convorbiri, nr. 117.

^[20] Cf. papa Francisc, Exhor. ap. Evanelii gaudium, nr. 84-86.

^[21] Brazdă, nr. 290.