Exemple de credință (VIII): Marta și Maria

Credința înseamnă a deschide porțile lui Cristos, a-L primi în propria casă, a împărți masa cu El, a-L lăsa să pătrundă până în adâncul sufletului. Așa a făcut familia din Betania, alcătuită din Marta, Maria și Lazăr, despre care vorbește acest articol editorial.

22.05.2026

Evangheliile consemnează călătoriile Domnului nostru pe drumurile Palestinei. În aceste peregrinări, multe persoane L-au întâlnit. Unii, din păcate, nu au știut să-l recunoască pe Fiul lui Dumnezeu în acea prezență milostivă, binevoitoare și extraordinară care le ieșea în întâmpinare. Alții însă au crezut în El și au știut să-L primească. Așa au făcut locuitorii Galileii, care văzuseră semnele săvârșite de Isus[1], precum și mulți alții ale căror nume nu au fost consemnate în Evanghelii. Printre cei care au spus „da” lui Cristos îi găsim, de pildă, pe cei Doisprezece, pe Zaheu, pe centurion… În alte capitole am contemplat exemplul de credință oferit de unele dintre aceste persoane. Acum ne vom opri asupra Martei și Mariei, care au avut minunatul privilegiu de a-L primi pe Domnul nostru în casa lor.

Primirea pe care Marta i-o face Domnului „în casa sa”[2] este expresia și rodul credinței sale în El. Marta a crezut în Isus. I-a deschis nu doar ușa casei, ci și ușa inimii. Și, asemenea Martei, Domnul bate și la inimile bărbaților și femeilor din toate timpurile, cerând să intre. Cuvântul veșnic al Tatălui făcut Om vine în întâmpinarea fraților Săi, oamenii, căutând să fie primit. Din partea noastră, este suficient să-L primim prin credință, așa cum învață Catehismul Bisericii Catolice: credința este răspunsul omului la Dumnezeu care Se revelează și Se dăruiește[3]. Credința înseamnă a deschide porțile lui Cristos, a-L primi în propria casă, a împărți masa cu El, a-L lăsa să pătrundă până în adâncul sufletului. Așa a făcut familia din Betania, alcătuită din Marta, Maria și Lazăr. Și, urmând exemplul lor, și noi putem participa la intimitatea divină, deoarece „credința ne face să pregustăm încă de pe acum bucuria și lumina viziunii beatifice, ținta drumului nostru pământesc”, fiind „începutul vieții veșnice”[4].

Credință care se manifestă prin fapte

Credința presupune încredere și abandon în Dumnezeu, care constituie începutul îndreptățirii. În plus, această virtute implică adeziunea la un ansamblu de adevăruri propuse spre a fi crezute. În același timp, credința, dacă este autentică, „lucrează prin iubire”[5], manifestându-se în gesturi concrete de iubire, deoarece întâlnirea cu Cristos „oferă vieții un nou orizont și, prin aceasta, o orientare decisivă”[6] pentru existența de zi cu zi. Credința nu „ne separă de realitate, ci ne permite să-i percepem sensul profund, să descoperim cât de mult iubește Dumnezeu această lume și cum o îndreaptă neîncetat spre El; iar aceasta îl determină pe creștin să se angajeze și să trăiască cu și mai multă intensitate drumul său pe pământ”[7]. Marta Îl primește pe Domnul și își arată credința și încrederea în El ocupându-se de „slujirea mesei”[8]. Nu doar că crede în Isus, ci Îl lasă să intre în viața sa, recunoscându-I domnia prin fapte și căutând să-L onoreze prin gesturi concrete pe Divinul Oaspete.

Atitudinea Martei arată că răspunsul dat lui Dumnezeu nu rămâne doar la nivel intelectual sau afectiv, ci se recunoaște și prin fapte. Odată ce omul Îl primește pe Dumnezeu care Se revelează, credința îi transformă întreaga ființă și întreaga acțiune. De aceea, faptele – făcute și ele din iubire – sunt necesare pentru mântuire. Sfântul Iacob, anticipând posibilitatea ca cineva să spună că are credință, dar nu și fapte, afirmă: „arată-mi credința ta fără fapte, iar eu îți voi arăta prin faptele mele credința mea”[9]. Faptele contribuie la creșterea și întărirea îndreptățirii[10]. După cum învață Catehismul, „credința rămâne în cel care nu a păcătuit împotriva ei. Dar «credința fără fapte este moartă» (Iac 2,26): lipsită de speranță și de iubire, credința nu îl unește pe credincios pe deplin cu Cristos și nu îl face mădular viu al Trupului său”[11].

Așa cum Cristos și-a manifestat iubirea față de Tatăl prin fapte, și creștinii, ca fii buni, trebuie să-și realizeze și să-și maturizeze condiția filială prin împlinirea iubitoare a voinței lui Dumnezeu. Nu este suficient să afirmăm că credem în Dumnezeu și că ne abandonăm voinței Sale, dacă nu confirmăm aceasta prin fapte: dacă nu ne îndeplinim bine munca din iubire față de El, dacă nu știm să suferim pentru El, dacă nu avem delicatețe față de ceilalți, dacă nu acceptăm bolile și dificultățile, dacă ne plângem de ceea ce ne deranjează… Sfântul Augustin, sintetizând această învățătură, scrie: „toate faptele tale trebuie să se întemeieze pe credință, pentru că «cel drept trăiește din credință și credința lucrează prin iubire»”[12]. Faptele bune, acțiunile împlinite cu speranță și din iubire, vor fi cele care ne vor însoți atunci când ne vom prezenta înaintea Celui Preaînalt. Aceasta este și învățătura sfântului Josemaría, atunci când vorbește despre o credință operativă[13], o credință care lucrează prin iubire și se manifestă în viața de zi cu zi a fiicelor și fiilor lui Dumnezeu.

Marta, chiar dacă la început se plânge Domnului de aparenta pasivitate a surorii sale, este un exemplu de încredere și credință în Isus. Sfântul Josemaría încuraja să-i urmăm exemplul și să-i exprimăm Domnului cu sinceritate „neliniştile voastre, până la cele mai mărunte”[14]. Și pentru noi, semnul autentic că Îl credem și Îl iubim pe Dumnezeu vor fi faptele de iubire: grija cu care trăim o practică de pietate sau o devoțiune creștină, gesturile de caritate față de cei din jurul nostru, atenția față de muncă, dorința de a înțelege și de a-i ajuta pe cei cu care ne întâlnim, și nenumărate alte acțiuni care umplu ziua noastră. Toate aceste activități trebuie să reflecte credința noastră, deoarece sunt începute și duse la bun sfârșit din iubire față de Dumnezeu și față de aproapele. Faptele concrete făcute din iubire vor confirma autenticitatea a ceea ce credem: că credința lucrează în noi prin iubire.

Credință care adoră

Desigur, faptele nu trebuie să înăbușe credința. Acesta este riscul activismului: al lui „a face de dragul de a face”, al lăsării purtate de un vârtej de activități. Isus îi reproșează Martei că a uitat ceea ce este esențial: „Tu te îngrijorezi și te frămânți pentru multe; dar un singur lucru este necesar”[15]. Este aceeași învățătură pe care Domnul o reamintește atunci când avertizează asupra pericolului de a ne concentra exclusiv asupra nevoilor materiale imediate: „Toate acestea le caută oamenii lumii. Tatăl vostru știe că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi Împărăția Lui, și toate acestea vi se vor adăuga”[16]. Pericolul de a ne pierde în multe preocupări, în activitate și activism, pândește mereu.

De aceea, activitatea pe care o desfășurăm și pe care dorim să o țesem cu fapte de iubire față de Dumnezeu are nevoie de ascultarea atentă și contemplativă a Cuvântului divin. Maria exprimă aceasta, ea care, „așezată la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui”[17]. Este ușor să ne imaginăm scena: Maria privind fără să clipească spre Isus și sorbind cuvintele Sale. De aceea, Tradiția Bisericii a văzut în ea imaginea vieții contemplative. Sfântul Josemaría îndemna să-L tratăm pe Isus în rugăciune așa cum făcea Maria, absorbiți ca ea, care era „atentă la cuvintele lui Isus”[18].

Dacă credința fără fapte este moartă, credința care nu se hrănește din adorație se stinge. Ziua noastră, de dimineața până seara, este plină de multiple ocupații: de o muncă solicitantă și exigentă, de grija pentru familie, de relația cu prietenii noștri. Dar dacă vrem ca toate aceste activități să devină întâlnire cu Domnul, avem nevoie de câteva momente în fiecare zi pentru a ne „așeza”, asemenea Mariei, în prezența lui Dumnezeu, pentru a îngenunchea înaintea Domnului și a-L adora; vrem ca în acel timp nimic să nu ne distragă de la contemplare, de la privirea și ascultarea atentă a Domnului. „Înaintea oricărei activități și a oricărei schimbări a lumii trebuie să fie adorația. Numai aceasta ne face cu adevărat liberi, numai aceasta ne oferă criteriile pentru acțiunea noastră. Tocmai într-o lume în care criteriile de orientare se pierd treptat și există pericolul ca fiecare să devină propriul său criteriu, este fundamental să subliniem adorația”[19].

Credința conduce, așadar, la adorație; ne face să anticipăm ceea ce va fi viața noastră cu Dumnezeu pentru totdeauna în ceruri, să dorim să realizăm aici, pe pământ, ceea ce îngerii fac în cer, dând slavă lui Dumnezeu. Credința care adoră ne conduce să ne prosternăm înaintea lui Dumnezeu și să dorim unirea cu El. De aceea, credința, care este încredere și adeziune la Dumnezeu, își găsește un moment culminant în adorația euharistică. Aceasta a fost și învățătura sfântului Josemaría: „Dumnezeu, Domnul nostru, are nevoie să-I repetați, când Îl primiți în fiecare dimineață: Doamne, cred că ești Tu, cred că ești cu adevărat ascuns în speciile sacramentale! Te ador, Te iubesc! Și când Îi faceți o vizită în oratoriu, repetați-I din nou: Doamne, cred că ești cu adevărat prezent! Te ador, Te iubesc! Aceasta înseamnă să-L iubești pe Domnul. Astfel Îl vom iubi tot mai mult în fiecare zi. Apoi, continuați să-L iubiți pe parcursul zilei, gândind și trăind acest adevăr: voi termina bine lucrurile din iubire pentru Isus Cristos, care ne așteaptă în tabernacol”[20]. Se înțelege astfel de ce fondatorul Opus Dei se referea la tabernacol ca la Betania și îi îndemna pe cei care îl ascultau să intre în el[21]. Prin credința în Domnul prezent în Euharistie putem pătrunde în tabernacol și pregusta vederea lui Dumnezeu, iar această atitudine de adorație ne permite să rămânem atenți la El până când ajungem la o unire de iubire care se manifestă în toate activitățile zilei.

***

Când, într-o împrejurare, i s-a spus lui Isus că Mama Sa și rudele Sale doreau să-L vadă, El le-a răspuns: „Mama mea și frații mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl împlinesc”[22]. Scena din Betania confirmă această învățătură. A-L asculta asemenea Mariei și a împlini ceea ce spune asemenea Martei întruchipează credința celor care aparțin familiei lui Dumnezeu. Prin ascultarea Cuvântului și prin strădania de a-l pune în practică vom deveni mădulare vii ale Bisericii și, cu harul lui Dumnezeu, vom ajunge la țintă: „Pentru a trăi, a crește și a persevera până la sfârșit în credință, trebuie să o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu; trebuie să-I cerem Domnului să o sporească (cf. Mc 9,24; Lc 17,5; 22,32); ea trebuie să «lucreze prin iubire» (Gal 5,6; cf. Iac 2,14-26), să fie susținută de speranță (cf. Rom 15,13) și să fie înrădăcinată în credința Bisericii”[23]. Și dacă uneori ni se pare dificil sau nu știm bine cum să facem aceasta, vom găsi exemplu și ajutor în Sfânta noastră Mamă, Maria. Ea a fost aceea care a ascultat cu cea mai mare atenție Cuvântul lui Dumnezeu și care, prin fiat-ul său, l-a pus în practică cu cea mai mare fidelitate. În Ea, în orice moment, credința a lucrat prin iubire.

[1] Cf. Lc 8,40.

[2] Lc 10,38.

[3] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 26.

[4] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 163.

[5] Gal 5,6.

[6] Benedict al XVI-lea, Scrisoare enciclică Deus Caritas est, 25-XII-2005, nr. 1.

[7] Francisc, Scrisoare enciclică Lumen fidei, 29-VI-2013, nr. 13.

[8] Lc 10,40.

[9] Iac 2,17-18.

[10] Cf. Conciliul din Trento, Decret despre îndreptățire, cap. 10.

[11] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1815.

[12] Sf. Augustin, Enarrationes in Psalmos 32, 2, 9.