• Preasfânta Inimă a lui Isus • Schimbarea la Față a Domnului • Înălțarea Sfintei Cruci • Cristos Regele Universului

Prin diferitele solemnități ale Domnului pe care liturgia ni le propune de-a lungul anului, putem contempla din perspective diferite taina inepuizabilă a lui Dumnezeu, lăsând ca lumina Sa să pătrundă și să lumineze existența noastră creștină în lume. În centrul anului liturgic se află Paștele, care, într-un anumit sens, „se prelungește timp de trei luni – mai întâi prin cele patruzeci de zile ale Postului Mare și apoi prin cele cincizeci de zile ale Timpului Pascal” –, urmat de „trei sărbători cu un caracter «sintetic»: Preasfânta Treime, Trupul și Sângele Domnului și, în sfârșit, Preasfânta Inimă a lui Isus”^[1]. Primele două sărbători au fost prezentate în articolul anterior; acum ne vom opri asupra solemnității Preasfintei Inimi a lui Isus, apoi asupra Schimbării la Față, a Înălțării Sfintei Cruci și vom încheia cu sărbătoarea lui Cristos, Regele Universului.

Preasfânta Inimă a lui Isus

În vinerea de după a doua duminică după Rusalii, Biserica își îndreaptă privirea spre coasta străpunsă a lui Cristos pe Cruce, expresie a iubirii infinite a lui Dumnezeu față de oameni și izvorul din care se nasc sacramentele Sale. Contemplarea acestei scene a hrănit evlavia creștinilor încă din primele secole, deoarece ei au găsit aici un izvor necontenit de pace și siguranță în mijlocul încercărilor. Mistica creștină ne invită să ne deschidem Inimii Cuvântului Întrupat: „Cristos să locuiască prin credință în inimile voastre, pentru ca, înrădăcinați și întemeiați în iubire, să puteți înțelege împreună cu toți sfinții care este lărgimea și lungimea, înălțimea și adâncimea și să cunoașteți iubirea lui Cristos, care întrece orice cunoaștere, ca să fiți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu”^[2].

Evlavia populară din Evul Mediu târziu a dezvoltat o venerare profundă și plină de expresivitate față de Sfânta Umanitate a lui Cristos care suferă pe Cruce.

Evlavia populară din Evul Mediu târziu a dezvoltat o venerare profundă și plină de expresivitate față de Sfânta Umanitate a lui Cristos care suferă pe Cruce. Astfel s-a răspândit cultul coroanei de spini, al cuielor, al rănilor... și al Inimii străpunse, sinteză a tuturor suferințelor Mântuitorului din iubire pentru noi. Aceste forme de pietate și-au lăsat amprenta asupra vieții Bisericii, astfel încât, în secolul al XVII-lea, a luat naștere celebrarea liturgică a solemnității Preasfintei Inimi. La 20 octombrie 1672, un preot din Normandia, sfântul Ioan Eudes, a celebrat pentru prima dată o Liturghie proprie în cinstea Preasfintei Inimi, iar începând din 1673 s-au răspândit în întreaga Europă revelațiile sfintei Margareta Maria Alacoque privind extinderea acestui cult. În cele din urmă, papa Pius al IX-lea a extins oficial această sărbătoare la întreaga Biserică latină.

Liturgia zilei dezvoltă cei doi piloni teologici ai acestei devoțiuni: bogățiile de nepătruns ale misterului iubirii revărsate în Cristos și contemplarea reparatoare a Inimii Sale străpunse. Aceste două dimensiuni sunt exprimate în cele două rugăciuni colecte pe care le oferă Misalul Roman: „celebrând solemnitatea Inimii Fiului Tău unul-născut, ne aducem aminte de binefacerile iubirii Sale față de noi; dă-ne, Te rugăm, harul de a primi din acest izvor dumnezeiesc o nesfârșită revărsare de har”; „în Inima Fiului Tău, rănită pentru păcatele noastre, ai așezat comori nesfârșite de iubire; Te rugăm ca, aducându-I omagiul iubirii noastre, să-I oferim și o deplină ispășire”.

Contemplarea abisului de tandrețe pe care Domnul îl are pentru suflete este, totodată, o invitație de a ne conforma propria inimă cu a Sa și de a uni dorinței de reparare hotărârea eficace de a conduce cât mai multe suflete la El: „Ne-am apropiat puțin de focul Iubirii lui Dumnezeu; să lăsăm ca puterea lui să ne miște viața, să simțim dorința arzătoare de a duce focul dumnezeiesc dintr-un capăt în altul al lumii, de a-l face cunoscut celor din jurul nostru, pentru ca și ei să cunoască pacea lui Cristos și, odată cu ea, să găsească fericirea”^[3].

Schimbarea la Față a Domnului

Solemnitatea Schimbării la Față a Domnului își are, probabil, originea în comemorarea anuală a sfințirii unei bazilici ridicate pe Muntele Tabor în cinstea acestui mister. În secolul al IX-lea, sărbătoarea a fost introdusă în Occident, iar mai târziu, în secolele al XI-lea și al XII-lea, a început să fie celebrată și la Roma, în bazilica Vaticanului. Ea a fost inclusă în Calendarul Roman de papa Calixt al III-lea (1457), ca semn de mulțumire pentru victoria trupelor creștine asupra turcilor în bătălia de la Belgrad, din 6 august 1456.

În creștinismul răsăritean, Schimbarea la Față a Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Cristos este una dintre cele mai mari solemnități ale anului, alături de Paște, Crăciun și Înălțarea Sfintei Cruci. Ea exprimă întreaga teologie a îndumnezeirii prin har, a naturii umane care, îmbrăcându-se în Cristos, este luminată de strălucirea slavei lui Dumnezeu. Uniți cu Isus, spune Oficiul Lecturilor din ritul roman, „vom străluci cu privirea noastră spiritualizată, reînnoiți într-un anumit fel în trăsăturile sufletului nostru și făcuți asemenea chipului Său”^[4].

„Doamne iată-ne gata să ascultăm tot ceea ce voiești să ne spui. Vorbește-ne; suntem atenți la glasul Tău”

Împreună cu Petru, Iacob și Ioan, această sărbătoare ne invită să-L așezăm pe Isus în centrul atenției noastre: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care Mi-am găsit plăcerea; de El să ascultați!”^[5]. Suntem chemați să-L ascultăm și să lăsăm ca viața și învățătura Sa să îndumnezeiască viața noastră obișnuită. Astfel se ruga sfântul Josemaría: „Doamne, iată-ne gata să ascultăm tot ceea ce voiești să ne spui. Vorbește-ne; suntem atenți la glasul Tău. Fă ca cuvântul Tău, coborând în sufletele noastre, să aprindă voința noastră, pentru ca ea să se avânte cu râvnă în ascultarea de Tine”^[6].

A-L asculta pe Domnul cu dorința sinceră de a ne identifica cu El ne conduce la acceptarea jertfei. Isus Se schimbă la Față „pentru a îndepărta din inima ucenicilor scandalul crucii”^[7], pentru a-i ajuta să suporte ceasurile întunecate ale Pătimirii Sale. Crucea și slava sunt strâns unite. De aceea, data de 6 august a fost stabilită ca sărbătoare a Schimbării la Față în legătură cu Înălțarea Sfintei Cruci: între cele două celebrări trec patruzeci de zile care, în unele tradiții, alcătuiesc un fel de al doilea Post Mare. Astfel, Biserica Bizantină trăiește această perioadă ca un timp de post și de contemplare a Crucii.

Înălțarea Sfintei Cruci

Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci își are originea în Biserica din Ierusalim. Începând din a doua jumătate a secolului al IV-lea, la 13 septembrie era comemorată aniversarea sfințirii bazilicii constantiniene ridicate pe Golgota. Potrivit mărturiei unei pelerine din Antichitate, numită Egeria, cu câțiva ani mai înainte, în aceeași zi, fusese descoperită relicva Crucii Domnului. Ritul înălțării Crucii avea loc în a doua zi a octavei dedicării: în acea zi, după cum mărturisește o carte liturgică din acea epocă, „venerabila Cruce este arătată în mod solemn întregului popor creștin”. Astăzi, cel mai caracteristic rit al acestei sărbători în liturgia bizantină constă în ridicarea Crucii de către preot deasupra tuturor credincioșilor, în timp ce binecuvântează poporul și se îndreaptă spre cele patru puncte cardinale, iar corul cântă de o sută de ori invocația Kyrie eleison la fiecare ridicare. După aceea, credincioșii trec pentru a venera Crucea și primesc o floare din aranjamentul care împodobește locul unde aceasta este așezată. Atât de mare este importanța acestei solemnități în creștinismul răsăritean, încât este considerată un fel de Paște al toamnei.

La Roma, încă de la începutul secolului al VI-lea, era comemorată la 3 mai o sărbătoare paralelă: Aflarea Sfintei Cruci. Pe la mijlocul secolului al VII-lea, în bazilica Vaticanului a fost adoptat obiceiul venit din Ierusalim de a venera, în ziua de 14 septembrie, un fragment din relicva Crucii (numit lignum crucis). Papa Sergiu I (687-701) a transferat această practică în bazilica din Lateran și i-a conferit o solemnitate deosebită, astfel încât, deja în secolul al VIII-lea, sărbătoarea se răspândise în întregul Occident.

Dacă pomul din Paradis a fost locul căderii omului, Domnul a voit ca Crucea să fie noul pom al mântuirii. 

În liturgia romană, Prefața Sfintei Cruci amintește că, dacă pomul din Paradis a fost locul căderii omului, Domnul a rânduit ca Crucea să fie noul pom mântuitor: ut unde mors oriebátur, inde vita resúrgeret – „pentru ca de acolo de unde a izvorât moartea să răsară viața”^[8]. Lecturile subliniază că înălțarea lui Cristos pe lemnul Crucii anticipează înălțarea Sa în slavă și că ea devine centrul care atrage la sine toate făpturile: „Iar Eu, când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la Mine”^[9]. Crucea este locul biruinței lui Isus, de unde Își întinde domnia, contând și pe colaborarea noastră: „Cristos, Domnul nostru, a fost răstignit și, de pe înălțimea Crucii, a răscumpărat lumea, restabilind pacea dintre Dumnezeu și oameni. Isus Cristos le amintește tuturor: et ego, si exaltatus fuero a terra, omnia traham ad meipsum (In 12,32), dacă Mă veți așeza în vârful tuturor activităților de pe pământ, împlinind datoria fiecărei clipe, fiind martorii Mei în ceea ce pare mare și în ceea ce pare mic, omnia traham ad meipsum, toate le voi atrage la Mine. Împărăția Mea în mijlocul vostru va deveni realitate!”^[10].

Sfântul Josemaría purta întotdeauna la gât un relicvar în formă de cruce, care conținea un lignum crucis. Era o expresie a devoțiunii sale față de Sfânta Cruce, trăită prin împlinirea cu iubire a datoriei fiecărei zile. Există nenumărate gesturi, chiar și foarte mici, prin care putem exprima aceeași devoțiune în viața de zi cu zi; de exemplu, atunci când binecuvântăm masa și aducem mulțumire lui Dumnezeu, făcând semnul crucii: „Acest moment al binecuvântării, chiar dacă este foarte scurt, ne amintește că depindem de Dumnezeu pentru viața noastră, întărește spiritul de recunoștință pentru darurile creației, îi recunoaște pe cei care, prin munca lor, ne oferă aceste bunuri și întărește solidaritatea cu cei mai nevoiași”^[11].

Cristos, Regele Universului

Domnia lui Cristos asupra universului este comemorată în diferite moduri prin sărbătorile anului liturgic, precum Epifania, Paștele și Înălțarea Domnului. Prin solemnitatea lui Cristos, Regele Universului, instituită în anul 1925 de papa Pius al XI-lea în contextul înaintării secularizării în societate, Biserica dorește să ne prezinte cu o claritate și mai mare suveranitatea lui Isus Cristos asupra întregii creații, inclusiv asupra istoriei omenești.

Împărăția lui Isus este, după cum ne arată liturgia Sfintei Liturghii, un Regnum veritátis et vitae; regnum sanctitátis et grátiae; regnum iustítiae, amóris et pacis^[12]: adevăr, viață, sfințenie, har, dreptate, iubire și pace. Sunt valorile după care tânjește cu cea mai mare putere inima omului și la a căror realizare putem contribui noi, creștinii. În mod deosebit, prin faptele de milostenie îndreptate către cei mai mici dintre frați, așa cum se proclamă în Evanghelia proprie ciclului A: „Mi-a fost foame și mi-ați dat să mănânc; mi-a fost sete și mi-ați dat să beau; eram străin și m-ați primit”^[13].

Totuși, Isus însuși ne avertizează: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”^[14]. Domnia Sa se va manifesta în plinătate la cea de-a doua Sa venire, glorioasă, când vor fi instaurate cerurile noi și pământul nou, iar „toată făptura, eliberată de robia păcatului, să-L slujească și să-L laude fără sfârșit”^[15]. Acum este timpul speranței, al muncii pentru Împărăția Sa, având încredere că victoria finală Îi aparține.

Isus este centrul istoriei: nu doar al istoriei omenirii în ansamblul ei, ci și al istoriei fiecărei persoane în parte. Chiar și atunci când pare că totul este pierdut, putem întotdeauna să ne îndreptăm către Domnul, asemenea tâlharului celui bun, așa cum ni-l prezintă Evanghelia din ciclul C^[16]. Câtă pace ne dă faptul că, în ciuda trecutului nostru, printr-o pocăință sinceră putem intra întotdeauna în Împărăția lui Dumnezeu:

„Astăzi putem cu toții să ne gândim la istoria noastră, la drumul nostru. Fiecare dintre noi are propria istorie; fiecare are și greșelile sale, păcatele sale, momentele sale fericite și momentele sale triste. În această zi ne va fi de folos să ne gândim la istoria noastră și să privim la Isus și, din inimă, să-i repetăm adesea, dar cu inima, în tăcere, fiecare dintre noi: «Amintește-Ți de mine, Doamne, acum când ești în Împărăția Ta. Isuse, amintește-Ți de mine, pentru că vreau să fiu bun, vreau să fiu bună, dar îmi lipsește puterea, nu pot: sunt păcătos, sunt păcătoasă. Dar amintește-Ți de mine, Isuse. Tu poți să-Ți amintești de mine, pentru că Tu ești în centru, Tu ești tocmai în Împărăția Ta»”^[17].

Această cerere de iubire se concretizează de-a lungul timpului liturgic atunci când actualizăm în viața noastră de fiecare zi ceea ce se celebrează la Sfânta Liturghie. Inima Preasfântă a lui Isus, Schimbarea Sa la Față, Înălțarea Sfintei Cruci și solemnitatea lui Cristos, Regele Universului nu doar marchează anul liturgic, ci dau conținut zilelor în care sunt celebrate.

^[1] Benedict al XVI-lea, Omilie la solemnitatea Trupul și Sângele Domnului, 22.V.2008.

^[2] Ef 3,17-19.

^[3] Sfântul Josemaría, E Cristos care trece, nr. 170.

^[4] Anastasie Sinaitul, Omilie la Schimbarea la Față a Domnului (Lectio altera din Oficiul Lecturilor pentru 6 august).

^[5] Mt 17,5.

^[6] Sfântul Josemaría, Sfântul Rozariu, al patrulea mister de lumină.

^[7] Liturghierul Roman, Prefața Schimbării la Față a Domnului.

^[8] Liturghierul Roman, Prefața Sfintei Cruci.

^[9] In 12,32.

^[10] Sfântul Josemaría, E Cristos care trece, nr. 183.

^[11] Francisc, Enciclica Laudato si', 24.V.2015, nr. 227.

^[12] Liturghierul Roman, Prefața Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului.

^[13] Mt 25,35.

^[14] In 18,36.

^[15] Liturghierul Roman, Rugăciunea colectă a Sfintei Liturghii a Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului.

^[16] Cf. Lc 23,35-43.

^[17] Francisc, Omilie, 24.XI.2013.