Ana a terminat Ştiinţe Umane şi conduce un Centru de Educaţie a Copiilor la Pamplona. Tomas este medic radiolog la Clinica San Miguel, tot din capitala Navarrei. Amândoi sunt membri ai Opus Dei.

Tomas şi Ana s-au căsătorit acum şapte ani la parohia Purísima Sangre, din Castellón. Proiecte comune, multe speranţe, aveau toată viaţa înainte. Fotografia de la nuntă este pe biroul din sufrageria casei lor.

Ana a rămas însărcinată la puţin timp după ce s-a căsătorit. La 6 săptămâni şi-a făcut o ecografie, „ecografia speranţei” cum au numit-o ei. A doua, la 12 săptămâni, cea „a îndoielii”,spune Tomas: fiind radiolog, el a fost frapat de dimensiunile extremităţilor fătului.

A treia ecografie la 20 de săptămâni a fost ecografia „prăbuşirii”. Erau multe şanse ca bebeluşul pe care-l aşteptau să sufere de o boală prin care să moară la naştere sau imediat după aceea. Cel mai probabil era ca el să se nască şi să moară în acelaşi timp.

„Copilul tău respiră, se pare că vrea să trăiască”

Tomás are o genă recesivă care se moşteneşte, iar Ana are aceeaşi genă. Aceasta se poate întâmpla doar odată la 150 000 cazuri, dar tocmai se întâmplase cu copilaşul pe care îl aşteptau.

Ana se ruga în fiecare seară lui Dumnezeu: „Dacă mi-ai dăruit un copil, de ce vrei să mi-l iei? Dă-mi-l bolnav, numai nu mi-l lua. E copilul meu.” Nu i-au cumpărat pătuţ. Nici cărucior. Ana s-a internat la secţia de naşteri cu risc din cadrul spitalului Virgen del Camino, unde toţi medicii erau pregătiţi să îl ţină copilul în viaţă cât mai mult posibil. Ana a născut, şi Tomás a luat bebeluşul şi l-a botezat chiar acolo, în sala de operaţii: i-au pus numele Miguel. Ana a întrebat-o pe moaşă dacă a şi murit, însă aceasta a spus că aude un copil plângând. Medicul neonatolog a adăugat: „Fiul tău respiră, se pare că vrea să trăiască”.

Miguel are acum şase ani. Suferă de o boală numită displazie diastrofică. Cuvântul „diastrofic” e un termen geologic ce se referă la munţi. Scheletul se fosilizează; se va ajunge la un moment în care nu se va mai putea mişca, nu va mai putea umbla. Şi toate astea din cauza unei gene recesive moştenite, combinate cu o altă genă recesivă moştenită, identică.

 „E o binecuvântare să ai un copil. E copilul tău şi îl iubeşti oricum ar fi el. Când iubeşti cu adevărat pe cineva nu îţi pasă cum este”, spune mama lui.

Această genă de incompatibilitate pe care au moştenit-o Ana şi Tomas poartă cu sine o statistică: la fiecare patru sarcini cu o astfel de combinaţie de gene, una va fi afectată de această boală.

Astfel a venit pe lume Juan, perfect sănătos; el va împlini în curând patru ani. Apoi a apărut Jimena. A apărut, pentru că nu o aşteptau.

Am găsit ceva pentru care să îmi dau viaţa

Şi s-a întâmplat la fel cum fusese cu Miguel: ecografia de la 6 săptămâni, cealaltă de la 12. Deja ştiau că este afectată. Şi „acela a fost punctul culminant”, spune Tomas, „pentru că ştii cu ce te confrunţi, şi tocmai pentru că ştii, te prăbuşeşti. Dar, ori crezi în Dumnezeu ori nu crezi. E clar că Dumnezeu se află în spatele acestor lucruri. Lui nu îi scapă nimic, o avea în plan pe Jimena: Dumnezeu nu pleacă în pauză de cafea. Nu face greşeli. Are grijă de tine, de noi toţi”.

Astăzi, Jimena are doi ani jumătate şi încă nu merge. Are aceeaşi boală ca şi fratele ei Miguel, care merge deja la şcoală. Părinţii lui înţeleg că, zi după zi, multă vreme, Miguel o va ajuta pe Jimena, şi Jimena pe Miguel. Iar Juan, mijlociul, va înţelege cu timpul şi zi după zi, că „un bolnav e o comoară”, cum îi plăcea sfântului Josemaria să spună.

 „În societatea în care trăim nu se văd copii cu această boală, pentru că la cea mai mică bănuială, sunt avortaţi”, ne spune Ana. „Dar eu am pentru cine să lupt, să îmi pun mintea, viaţa, sufletul şi inima. Nu pot să uit de copiii mei. Dacă pot să fac faţă acestei situaţii, pot să mă lupt cu lumea întreagă. Am găsit ceva pentru care să îmi dăruiesc viaţa: cei trei copii ai mei fac ca viaţa să merite trăită”.

Dumnezeu şi cu mine suntem împreună în această situaţie

„Faptul că fac parte din Opus Dei îmi dă un plus de pace”, spune Ana, „mă simt mai sprijinită, ştiu că nu sunt singură. Am ajuns să înţeleg cum Dumnezeu mă cizelează prin această mare încercare. Nu a fost uşor. Dar am ajuns la un moment dat să înţeleg că Dumnezeu şi cu mine suntem împreună în această situaţie”. Tomas adaugă: „Durerea e un punct de întâlnire cu Dumnezeu, acolo mă întâlnesc cu El, care mă ajută în fiecare zi. Durerea e imposibil de comunicat”. Însă durerea e compatibilă cu credinţa: „simt cum credinţa în Dumnezeu, în Isus Hristos Cel Răstignit, este fundamentală pentru a putea purta această situaţie”.

Se vede că sunt mulţumiţi, fericiţi; şi ei şi copiii lor. Sunt o familie de trei ori binecuvântată, veselă. Asta se vede, şi aşa cred şi ei. Miguel e un copil poznaş, care se cam lasă greu când vine vremea să facă baie. Juan îşi desenează jucătorii echipei de fotbal preferate... în timp ce Jimena vrea la mama, pentru că a trecut deja mult de când nu a mai luat-o în braţe...