Întorcându-se la discipoli, a văzut o mare mulţime în jurul lor şi cărturari care discutau cu ei. Îndată ce mulţimea l-a văzut, a rămas uimită şi a alergat să-l întâmpine. Iar el i-a întrebat: "Despre ce discutaţi cu ei?" Atunci, unul din mulţime i-a răspuns: "Învăţătorule, l-am adus la tine pe fiul meu care are un duh mut. Ori de câte ori îl ia în stăpânire, îl trânteşte la pământ, iar el face spume, scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Am spus discipolilor tăi să-l alunge, dar nu au putut". Atunci el le-a răspuns: "O, generaţie necredincioasă, până când voi mai fi cu voi? Până când vă voi mai suporta? Aduceţi-l la mine!" L-au adus la el şi, când duhul l-a văzut, îndată l-a scuturat [pe tânăr] şi, căzând la pământ, se zvârcolea, făcând spume. [Isus] l-a întrebat pe tatăl lui: "De cât timp se întâmplă aceasta?" El i-a zis: "Din copilărie. De multe ori l-a aruncat chiar şi în foc şi în apă ca să-l facă să piară. Însă, dacă poţi, îndură-te de noi şi ajută-ne!" Isus i-a spus: "«Dacă poţi?» Toate sunt posibile pentru cel care crede". Tatăl copilului a strigat îndată: "Cred. Vino în ajutorul necredinţei mele!" Văzând Isus că se adună mulţimea, i-a poruncit duhului necurat, spunându-i: "Duh mut şi surd, eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri niciodată în el". Strigând şi scuturându-l puternic, a ieşit, iar el a devenit ca un mort, încât cei mai mulţi spuneau că a murit. Însă Isus, prinzându-l de mână, l-a ridicat, iar el a stat în picioare. După ce a intrat în casă, discipolii l-au întrebat aparte: "De ce noi nu am putut să-l alungăm?" El le-a spus: "Acest soi [de diavol] nu poate fi scos cu nimic în afară de rugăciune". (Mc 9, 14-29)
„Nu trebuie să ne îndepărtăm de Dumnezeu când descoperim slăbiciunile noastre; putem să combatem mizeriile noastre, tocmai pentru că Dumnezeu are încredere în noi.
Cum am putea să învingem astfel de meschinătăţi? Mă întorc să insist pentru că punctul este de o importanţă capitală: cu umilinţa şi sinceritatea în direcţiunea spirituală şi în sacramentul Spovezii. Mergeţi cu inima deschisă la acela care are datoria de a orienta sufletul vostru; nu-l închideţi, pentru că dacă intră în voi diavolul mut, apoi este dificil de a-l alunga.
Iertaţi-mi insistenţa, dar socotesc un lucru peste care nu poţi trece ca să graveze cu foc în inteligenţa voastră pe care umilinţa şi – urmarea sa imediată – sinceritatea unesc între ele toate celelalte mijloace şi sunt fundamentul eficacităţii pentru victorie. Dacă diavolul mut intră în suflet, ruinează totul; dimpotrivă, dacă este alungat afară imediat, totul reuşeşte bine, viaţa merge drept. Să căutăm atunci să fim mereu „brutali” de sinceri, fără a fi imprudenţi sau lipsiţi de educaţie.
Aş vrea să fie clar un lucru: inima şi trupul nu mă preocupă atât cât mă preocupă mândria. Fiţi umili. Când socotiţi că dreptatea este toată de partea voastră, înseamnă că nu aveţi nici măcar o fărâmă. Mergeţi la direcţiunea spirituală cu sufletul deschis; nu-l închideţi, pentru că – repet – va intra acolo diavolul mut, pe care este dificil apoi de a-l scoate.
Amintiţi-vă de acel sărman posedat de diavol pe care discipolii nu au reuşit să-l elibereze. Numai Domnul obţine eliberarea sa, cu rugăciune şi post. În acea ocazie Învăţătorul a săvârşit trei minuni: prima, de a reda auzul, pentru că atunci când suntem dominaţi de diavolul mut sufletul refuză să asculte; a doua, de a reda cuvântul; şi a treia, izgonirea diavolului.
Spuneţi mai întâi ceea ce n-aţi vrea să se ştie. Jos diavolul mut! O mică problemă, cu forţa de a se învârti, devine o avalanşă, cum se întâmplă cu zăpada, şi rămâneţi întemniţaţi în ea. Pentru ce? Deschideţi sufletul! Vă garantez fericirea, adică fidelitatea pe drumul creştin, dacă sunteţi sinceri. Claritatea şi simplitatea sunt dispoziţii absolut necesare; trebuie să deschidem sufletul, să-l deschidem larg de tot, pentru ca să intre în el soarele lui Dumnezeu şi căldura Iubirii.
A se îndepărta de o totală sinceritate nu este mereu un motiv tulbure; uneori este suficientă o eroare de conştiinţă. Unele persoane au format – deformat – conştiinţa lor până la punctul în care mutismul, lipsa de simplitate, li se pare un lucru drept: cred că e bine să tacă. Se întâmplă şi la suflete care au primit o bună pregătire, care cunosc lucrurile lui Dumnezeu; poate tocmai pentru aceasta găsesc motive pentru a se convinge că e bine să tacă. Dar se înşeală. Sinceritatea este mereu necesară; nu contează scuzele, chiar dacă par bune”
Prietenii lui Dumnezeu, 187-189